Ne întrebam, rândul trecut, de ce în literatură întâmplările greu de crezut ne atrag, uneori chiar ne conving. O simplă privire a fetei pe care o iubește îl face pe tânărul plin de sine din romanul Crimă și pedeapsă de Dostoievski să renunțe la ideea că el, numai el, e mai presus de legile de care mulțimile ascultă și că deci poate, dacă vrea, să comită o crimă fără să fie pedepsit. Când ochii ei se întâlnesc cu ochii lui, îl fac să simtă că el, iubitul ei, departe de fi singur, unic și mai presus de semenii lui, are, ca toți oamenii, obligația de a ține seama de fiecare dintre ei și de a asculta de legile care îi apără. Își închipuise că avea voie să ia ce voia, chiar și viața cuiva, hotărîtă la întâmplare. Iubita lui, dimpotrivă, nu trăia decât ca să dea celor din jurul ei, trupul ei necunoscuților care i-l cereau și tot ce câștiga familiei ei înfometate și tatălui ei care se îmbăta la cârciumă. Așa cum privirea fără cuvinte a iubitei i-a spus tânărului erou „decât să ascunzi, mai bine mărturisește, decât să iei, mai bine dăruiește“, tot așa romanul îl face pe cititor să audă, în tăcere, acest sfat. Nu e o lecție, e o vibrație. Nu e nevoie să credem toată povestea, e poate de ajuns să o lăsăm să răsune în noi, oricât de exagerate și de incredibile ar fi detaliile ei.
Un personaj cu totul diferit este eroul singuratic din Mizerabilii lui Victor Hugo, Jean Valjean, judecat și închis, pentru că furase o pâine ca să-și hrănească nepoții, ținut ani și ani, pentru că încercase de două ori să evadeze, uimit la ieșire de bunătatea unui episcop pe care, de atunci, nu mai dorea decât să-l imite. Își schimbă numele, se îmbogățește datorită unei invenții, face binele în jurul lui, deschide o fabrică, dă de lucru oamenilor săraci, e mulțumit.
Vai însă, dat fiind un delict minuscul, poliția continuă să-l caute pe numitul Jean Valjean și crede că l-a găsit în persoana unui alt fost deținut, gata să fie condamnat pe nedrept. Ce trebuie eroul romanului să facă? Furtună interioară: să-l lase pe fostul deținut să fie închis pentru ca el, adevăratul Jean Valjean, să poată continua să facă binele, sau să-l salveze pe acuzatul nevinovat, denunțându-se pe sine și, deci, nemaiputând să-i ajute pe cei care aveau nevoie de el. Pentru acest om singuratec, a dărui, a se dărui este sensul vieții lui. Poate el, însă, să pună apărarea de sine mai presus decât virtutea? Poate el să uite că, citez, „la fel ca pentru toți cei care au fost înțelepți, sfinți sau drepți, prima lui datorie nu era față de el însuși“.
Se zbate o noapte întreagă încercând să ia o decizie și adoarme fără să rezolve această dilemă. A doua zi dimineața, portăreasa îl trezește: „A venit trăsura!“ În ajun, înainte să înceapă să dezbată ce ar trebui să facă, comandase o trăsură cu care urma să ajungă la tribunalul unde se judeca procesul falsului Jean Valjean și unde va declara că el este adevăratul Jean Valjean. Spectaculos? Bine înțeles. De ce? Pentru că, la fel ca în romanul lui Dostoievski, hotărârea de a face binele e luată în tăcere, independent de furtuna raționamentelor morale.
Verosimil? Uneori. Cu mulți ani în urmă, într-o perioadă deosebit de grea, un critic literar care mă onora cu prietenia lui spunea prietenilor lui: „De ce nu scriu ce mi se cere? Pentru că mâna mea nu vrea!“ și repeta: „Îi spun, scrie, și mâna nu vrea, nu vrea!“