Podurile de la Călăraşi

Să scrii cu spontaneitate, cu impetuozitate, cu revărsare de bucurie, suplețe și mobilitate cronica unui mit, de exemplu: Dobrogea! Fiindcă, după mine, ea este asemenea unei țări nedescoperite în totalitate în ceea ce privește spiritualitatea sa milenară. «Insula» aceasta oferă cititorului numeroase elemente magice, uimitoare, captivante, care, așa cum se știe, coe xistă în, și provoacă efectiv, realitatea ei de toate zilele. Do resc să scriu eu această cronică, o poveste completă, atașată tradi ției, dar și modernității în același timp, unind cele două planuri, unul obiectiv și altul imaginar. Să fac închipuirea credibilă și concretul fantastic“. Acest fragment adună proiectul, miza, miezul epic și elementele stilistice ale unei cărți, în fond, autobiografice, după modelul francez „par lui-même“. Portretele, notațiile critice, evocările de istorie culturală, mai veche sau contemporană, glosele, alegerea cărților și autorilor pentru comentariile sensibile, „impresioniste“ din Polifoniile sinelui sunt, toate, în legătură cu un eveniment din biografia lui Ovidiu Dunăreanu. E vorba despre o vizită în satul Luncavița, care prilejuiește o evocare foarte acroșantă a prozatorului Ioan Lăcustă, lansarea unor cărți, Copiii războiului, de Varujan Vosganian, cronica unor expozi ții de artă plastică, destinele „nedesăvîrșite“ ale unor scriitori ai locului, revista „Tomis“ și celelalte publicații. E vizibil efortul de a depă și „granițele provinciale“, de a găsi un blazon literar al Dobrogei, a cărui lipsă o acuza Tudor Arghezi în „salutul“ Sursum corda de la apariția revistei „Tomis“, identificarea și marcarea figurilor, eve nimentelor, locurilor care pun în valoare rezistența ideii de românitate, într-un spațiu caracterizat de o apăsată multiculturalitate, inflația, lipsa de amplitudine, precaritatea, ocazionalul evenimentelor culturale provinciale și instituțiilor de acolo, supuse hotărîrilor unor autorități, nu o dată, obtuze.

Asumînd secrete „unde de lirism“, fixînd „atavismele unui poet neîmplinit“, cum spune Ovidiu Dunăreanu, pare a duce o luptă inegală cu istoria literaturii moderne și contemporane din Dobrogea, consemnînd, pe o listă amplă, scriitorii ca re, de la Eminescu, Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Al. Macedonski, Ion Minulescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu pînă la Panait Cerna, Cella Serghi, Haig Acterian vor fi trecut, sau au locuit „pentru scurte perioade de timp în tîrgurile și orașele ținutului dobrogean“ și chiar s-au născut acolo, au avut, iată, o legătură tangențială cu Dobrogea: „Aceștia toți au părăsit ținu tul pontic, urmîndu-și fiecare destinul literar și omenesc. Reveni rea lor în Dobrogea a fost întîmplătoare și fără rezonanță, în planul literaturii de aici“, constată, nu fără amărăciune, Ovidiu Dunăreanu, obligat ca, în evocările și judecățile de valoare, să se sprijine pe oamenii locului, departe de „blazonul literar“ de care vorbea Tudor Arghezi. În acest orizont, frapează, în inventarul li terar minuțios făcut de Ovidiu Dunăreanu, lipsa balcanismului, o componentă esențială a paradigmei culturale românești care nu are, în Dobrogea, niciun reprezentant vizibil. Pare că balcanismul s-a fixat la Brăila și București, fără extensii în ținutul dobrogean. Poate că de vină sînt prea firavele rădăcini istorice, Teodor T.Burada identificînd, în studiul său de referință, O călătorie în Dobrogea, elementele transferate din Valahia și Moldova ori „niște obiceiuri de origine romană, care astăzi la noi sînt uitate sau au dispărut cu totul“. Scriitorii care lasă urme sînt din alte părți; Dumi tru Olariu, fiu de păstori ardeleni, vine de la Sibiu, iar volumul său, Crîngurile cerului, nu are nimic „balcanic“, poetul fiind, mai degrabă, sensibil la peisajul scitic și întinderile euxine, cum zi ce Emil Manu, iar Ovidiu Dunăreanu însuși, „prozator reprezentativ al Dobrogei“, cum spune Diana Dobrița Bîlea într-o inspirată prefață, își caută acasa, cum mărturisește în România literară, pe malul Dunării, la Ostrovul Mare, într-o „casă de paiantă“, construită de mocanii și cojanii de altădată, prozatorul cuplîndu-se, cum se vede în cea mai importantă scriere a sa, ro manul Lumina îndepărtată a fluviului, la orizontul mito-poetic românesc.

Legat, mai ales, de lumea central-europeană, prin podurile de la Călărași care înlesnesc „legăturile între lumea central-europeană și cea balcanică și orientală“, Ovidiu Dunăreanu scrie miezul epic al unui puzzle autobiografic în Spiritul Dunării în comunitățile portuare și O hartă tainică grefată în suflet, un text – cît o monografie! – despre Călărași și jurnalul călătoriei de o zi în Dobrogea de la marginea Fluviului, necunoscută, misterioasă, fermecătoare în arhaicitatea, legendele și istoria sa. De la această geografie filtrată prin conștiința artistică a unui prozator admirabil poate începe, cu adevărat, cronica mitului dobrogean.