Scriitori uitați

Editurile au conștientizat acest inevitabil traseu al literaturii și au inițiat colecții specifice: „Restitutio“ la Editura Minerva, și seria „Restituiri“a Editurii Dacia, coordonată de regretatul profesor Mircea Zaciu. Ele își propuneau să publice scriitori „de al doilea raft“; deci nu clasici, nu scriitori canonici, nu scriitori cunoscuți din manualele școlare, ci scriitori uitați. Cu acest titlu un harnic istoric literar, Nae Antonescu, a publicat un volum în care aduna nume de critici și poeți cu care istoria literară s-a arătat în postumitate ingrată, acoperindu-i de o nemeritată uitare.

Într-un recent articol din România literară, N. Manolescu spunea că este un „uitat“ chiar și Ion Ghica, întemeietorul memorialisticii epistolare în literatura română, autorul unui unicat din literatura noastră: Scrisori către Vasile Alecsandri. Dar atâția scriitori reeditați în atât de utila colecție O sută și una de poezii a Editurii Academiei Române!

La îndemnul profesorului Zaciu am pregătit o antologie de Povestitori ardeleni, într-un fel dublând mai vechea crestomație cu același titlu a lui Ion Breazu, l-am reeditat pe Timotei Cipariu care ca scriitor este o revelație a istoriei literare. Cunoscut doar ca filolog și lingvist de talie europeană, cărturarul blăjean ni se relevă și ca poet, memorialist și epistolier. În ultimele două ipostaze cu pagini remarcabile. Limitându-ne numai la scriitorii blăjeni, un „uitat“ este și Augustin Bunea, cu discursurile sale, predici funebre, care cuprind admirabile portrete de scriitori, ce pot sta alături de cele din cartea lui N. Iorga, Oameni cari au fost.

Cred că rolul acestei anchete nu este de a aminti pe toți „uitații“ literaturii române, ci a ne atenționa să fim mai puțin ingrați cu moștenirea literară. La încheierea acestui răspuns aflu că de curând a apărut o antologie, cu titlul unui stih labișian, Pasărea cu clonț de rubin, înmănunchind numele și opera unor scriitori morți în floarea vârstei. Și ei scriitori uitați.

I-a-nvăluit uitarea-n umbre moi – vorba poetului.

 

Liviu CAPȘA

Cum sunt uitați scriitorii

Când Ion Minulescu se alinta, în stilul său catifelat-romanțios, cu versul „că și uitarea e scrisă-n legile omenești“, cu siguranță nu se gândea la destinul operei sale; altfel, nu și-ar fi intitulat unul din volume, orgolios-sentimental, Romanțe pentru mai târziu.

Pentru un scriitor, uitarea este, cum s-a spus, a doua moarte. Sau adevărata moarte. Pentru că, viața scriitorului, pe parcursul căreia el imaginează sau recreează realitatea, este inseparabilă de opera sa.

Dar ce înseamnă, de fapt, uitarea pentru un scriitor? Faptul că nu a intrat sau că, la un moment dat, a fost scos din manualele școlare? Că nu este inclus în istorii literare, în dicționare sau în liste canonice? Că a ieșit din atenția sau lecturile publicului cititor? Că a fost împins spre șirul din spate al raftului de cărți din bibliotecă sau că a fost coborît la subsolul locuinței ? Că este oferit, cu o suspectă generozitate, ca donație, unor biblioteci școlare sau sătești, pentru a elibera altora locul? Un răspuns este, cred, inclus în chiar întrebările de mai sus.

Cu aceste întrebări în gând, memoria mea a scos repede la lumină câțiva dintre scriitorii atinși, zic eu, de o uitare nemeritată, scriitori care, nu demult, însemnau, cum s-ar spune, nume importante în cronicile criticilor literari, dar și în preferințele iubitorilor (avizați) de literartură. O scurtă listă a acestora, în accepția mea, i-ar putea include pe: Dan Laurențiu, Marius Robescu, Daniel Turcea, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu (atât ca excepțional poet, cât și ca autor al ciclului romanesc Istorii), Sorin Titel, Maria-Luiza Cristescu, Romulus Guga.

Recitindu-le cărțile, care îmi plăceau în continuare, mă întrebam dacă nu cumva arta lor este depășită de o nouă estetică, ce a dat peste cap anumite ierarhii literare. Sau, poate, trecerea de la poeticul pur la antipoezie (concepte puse în circulație de Matei Călinescu) i-a scos în afara „cercului de interes“ pe acești autori, cândva, în vogă. Sau, de asemenea, dacă nu, într-adevăr, corespondența dintre subiectele cărților acestora și limbajul folosit s-a frânt în decursul anilor. Oricum, mă consolam cu adevărul, unanim recunoscut, că, dintotdeauna, ierarhiile sunt discutabile.

Dintre cei enumerați, cel mai norocos, deși a părăsit de cel mai mult timp această lume, pare a fi, paradoxal, Romulus Guga, scriitor care, sunt sigur, nu și-a imaginat că în Viața (sa) postmortem va deveni nume de școală gimnazială la Târgu Mureș sau de Festival- Concurs de Poezie și Proză, care să-i reamintească, pe aceleași meleaguri, opera și viața.

Plină de semnificații este, însă, căutarea numelor acestor scriitori pe Google, prezența lor în acest „spațiu public“ la îndemâna oricui, atât de utilizat în toate categoriile de interese, fiind estompată de reprezentanții altor „profesii“ care dau culoare și aromă vieții noastre. Astfel, constatăm că Dan Laurențiu sunt cele două prenume ale anonimului deputat Leoreanu, fapt ce-l plasează înaintea cotei de interes față de poetul Zodiei leului, căruia trebuie să-i tastezi întregul nume pentru a-i deschide „fișierul“. Ce s-ar mai putea spune?! Probabil o chestiune de „poziția aștrilor“, nu foarte îngăduitoare cu „ultimul poet orfic“, potrivit caracterizării Norei Iuga.

La Mircea Ciobanu, prenumele său este triplu devansat de un politician, un antrenor și un așa-zis ziarist cu presa în gură seară de seară. Așadar, politica, fotbalul și presa de gang înaintea unui reprezentant de frunte al literaturii române. Aceasta este „Viața lumii“ și ca dânsa suntem noi.

Șirul altor profesii care „bat literatura“ este continuat și în cazul lui Daniel Turcea, unde un jucător de pocher profesionist, un cântăreț de muzică ușoară și un pilot de curse te obligă să insiști dacă vrei să obții ceva date și despre poet.

Lui Sorin Titel „îi ia fața“, printre alții, prenumele unui medic proaspăt condamnat, dar, în compensare, aflăm că prozatorul, pentru care clipa a trecut prea repede, a fost inclus cu un text în cadrul Evaluării Naționale, pe care elevii s-au străduit, cu rezultate variabile, să-l analizeze. O „reîntoarcere“ în actualitate, totuși, pentru „cel mai important scriitor bănățean după Ioan Slavici“, potrivit „evaluării“ de la Muzeul Național al Literaturii Române.

Desigur, „cazurile“ cu care am ilustrat aceste rânduri sunt, ca să spun așa, de date (mai) recente. Problema clasicilor este, fără îndoială, de competența criticilor literari, cei care au instrumentele necesare unor analize profesioniste, coerente și pe deplin întemeiate.

 

Vasile DAN

Viața de apoi a cărților

Posteritatea – între cenzură valorică necruțătoare, inadecvare a operei la noul spirit al epocii sau uitarea ei cinică și definitivă – cred că despre asta ar fi vorba cu alte cuvinte. Viața postmortem a autorului și operei lui, cum s-ar zice. Dar până și posteritatea, oricât ar fi ea de crudă, are și ea mai multe sufluri temporale. Uneori, ea decapitează scurt și degrabă un presupus destin literar pe care-l percepe mimetic ori fals. Aceasta este lucrarea posterității cea mai spornică: din câți autori scriu în antumitate, scapă, dincolo de ea, doar câțiva acolo, numărabili. Unii de anticipat încă din timpul vieții. Alții, uimitor, surprinzător, dar sub o etichetă nouă. Alteori, posteritatea este indecisă, ia un mic răgaz de meditație, de îndoială și cernere răbdătoare, de reflecție înainte de a se decide. E posteritatea apropiată, să-i zicem a unui întreg leat, câteva decenii acolo, sub un veac. Aici nisipurile sunt mișcătoare, când urcă, când sunt aspirate în adâncuri. Când înghit lacome cărți cu autorii lor cu tot, pe alții îi lasă deasupra câte unei dune de nisip, într-un miraj schimbător. Și, în sfârșit, suflul temporal al unei recuperări glorioase, confirmate încă din antum sau, dimpotrivă, în pofida minoratului în care s-ar fi zbătut, în timpul vieții autorului. La acest ultim aspect există un exemplu absolut revelator: cel al poetului George Bacovia și al poeziei lui inconfundabile despre care Mircea Eliade spune undeva în Jurnal că în interbelic părea întregii lui generații un poet cel mult modest, înseriabil. Ca atare, era șocat de posteritatea lui ilustră și unanim împărtășită astăzi de către critica și istoria literară, de către cititori.

Mai există o situație excepțională în care aș putea spune că uitarea, sau mai bine spus ignorarea operei și autorului ei, este consecința conștientă a unei stratageme subtile a autorului însuși. Este vorba de inadecvarea la spiritul epocii în care apare opera, dar și de cel al posterității ei imediate (câteva decenii). Nu și în posteritatea de durată lungă unde ea este receptată la superlativ. Vorbim, firește, despre Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu. „Observația lui Jauss cum că există opere, care în momentul apariției, nu pot fi raportate la un public adecvat…“ (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române). Dintre scriitorii remarcabil inadecvați publicului contemporan lor, dar și posterității apropiate, îl amintesc pe Ovidiu Cotruș și excepționala sa exegeză critică asupra operei lui Mateiu I. Caragiale, în special Craii de Curtea-Veche. El însuși, Mateiu I. Caragiale, a fost și încă este inadecvat epocii lui, atunci și acum.

Tot pentru posteritatea mai îndepărtată mă gândesc la doi mari prozatori români interbelici, de forță în genul prozei scurte, dar și în roman, care au avut parte, din nefericire, de o viață biologică scurtă: la Pavel Dan și la capodopera lui Priveghiul, și la Gib I. Mihăescu cu excepționalul său roman Rusoaica.

În suflul temporal apropiat nu mă încumet să calc prea apăsat, subiectul fiind încă fluid și fierbinte, unul în care, de multe ori, opera stă legată, prin ombilic, de autorul ei, cel în viață.

Nichita DANILOV

Purgatoriul posterității

Se spune că posteritatea nu-i altceva decât un purgatoriu prin care trebuie să treacă orice scriitor și orice artist pentru ca nu numai opera, ci și biografia lui, sau măcar o parte din ea, să se curețe de lest. În zilele noastre însă, din pricina fluxului de informații și a vacarmului în care trăim, purgatoriul acesta începe chiar în timpul vieții autorilor. Și observația aceasta e valabilă atât pentru scriitorii reprezentativi pe care-i are literatura română, cât și pentru ceilalți. Și asta fiindcă, din păcate, cititorul – ca specimen uman – tinde să dispară. De câți cititori are parte azi lumea noastră literară? Uitați-vă la tirajele în care apar cărțile scriitorilor contemporani și trageți singuri concluziile de rigoare. Dacă nu ar fi sistemul de învățământ, clasicii noștri ar împărtăși, probabil, aceiași soartă. Ei sunt citiți mai mult de elevi din obligație, într-un sistem haotic și la o vârstă la care mintea zburdă la alte lucruri.

În România, soarta literaturii e mult mai tristă decât oriunde în Europa. În Ungaria, de pildă, tirajele sunt mult mai mari decât cele ce se publică la noi. La fel și în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de Polonia, de Cehia, de Serbia, de Țările Baltice, dar și de Albania. La noi, tirajele au devenit confidențiale. Din pricina lor, pulsul vieții noastre literare e atât de slab, încât devine aproape imperceptibil omului de rând. Ca să-l poți simți, e nevoie să te înarmezi cu aparatura specială, capabilă să detecteze nu pulsul, ci mișcările tectonice din subteranele vieții noastre culturale.

„Deosebirea principală dintre posteritate și uitare tocmai în aceasta constă: posteritatea este o a doua, o a treia (și așa mai departe) viață a scriitorilor sau a operelor lor, o viață de obicei mai bună decât aceea care ne este dată s-o trăim; uitarea este adevărata moarte“ – afirmă într-un frumos articol publicat în România literară criticul Nicolae Manolescu.

Într-adevăr, viața postumă a unui scriitor e mai fericită decât viața trăită într-un zbucium lăuntric neîntrerupt, punctat de nemulțumiri, frustrări și neajunsuri de tot felul.

La noi, dacă luăm în calcul numărul de cărți care ajung la cititori, conul de umbră în care se rostogolesc cu sau fără voia lor autorii începe încă în timpul vieții. Scriitorii se citesc, dacă se citesc, doar între ei. Cercul e foarte restrâns. Judecățile de cele mai multe ori sunt strâmbe, iar scara de valori ce duce spre posteritate aproape că nu mai are trepte. Sau dacă are, acestea sunt atât de șubrede, încât aproape toți cei ce se cațără pe ele se prăbușesc în gol.

Uitarea, în sine, n-ar fi un lucru tocmai rău, ce ni se poate întâmpla pe parcursul existenței. Un scriitor dacă ar uita că s-a ocupat cu scrisul ar scăpa de o parte din calvarul prin care e menit să treacă. Uitarea însă se referă la istoria literaturii și la potențialii cititori. În acest sens, o simplă listă întocmită de un critic sau un istoric literar poate stârni un nou val de nedreptăți și frământări în sfera spectrelor postume. Judecata dreaptă pe care o așteaptă un scriitor e ca o fată morgană ce te ispitește să înaintezi cât mai departe în deșertul tău interior pentru a cădea la picioarele ei. Când ajungi însă în apropierea ei constați că efortul și toată speranța ta nu au fost altceva decât deșertăciune și alergare după vânt. Desigur, nu putem ignora sentimentul pe care îl ai atunci simți că vei fi uitat. Dar și mai greu de acceptat e atunci când simți că ești îngropat de viu din pricina capriciilor sau obtuzității unui critic literar, care caută să te împingă într-un con de umbră.

În haosul lumii în care trăim, literatura aproape că nu mai are nicio miză. Și totuși, în ciuda acestui fapt, noi scriem cu speranța că într-o bună zi lumea se va schimba și literatura își va redobândi vechea ei aură. Fapt care, desigur, dacă privim cu ochi lucizi în jur, n-o să se întâmple prea curând. Se spune însă că speranța nu moare niciodată. De aceea în timpurile acestea tulburi, mulți dintre noi visează la o lume construită după altfel de principii și de legi decât cea de acum. Visăm din când în când la un spațiu paralel, în care infernul prin care am trecut ar urma să se transforme într-un paradis în epoca globalizării. Atunci nu vor mai exista nici nedreptăți, nici judecăți strâmbe. Globalizarea ne va face otova și ne va da tuturor aceiași șansă.

Atunci prostia și invidia nu vor mai exista în lume. Atunci cu toții vom avea același grad de inteligență. Nimeni nu se va putea ridica niciun fir de păr deasupra semenului său. Atunci cu toții vom fi genii. Atunci cu toții vom vorbi aceeași limbă. Sau vom putea vorbi în toate limbile ce s-au vorbit pe glob. Și nu ne vom opri aici, ci vom inventa și limbi noi. Inclusiv limbajul matematic va putea căpăta valențe literare.

Poate vom trăi într-o epocă în care fiecare scriitor va fi un nou Goethe sau un nou Shakespeare sau un nou Tolstoi. Nu vor mai exista mediocrități, nici scriitori de raftul doi. Și nici critici care să perceapă literatura după bunul lor plac. Atunci, infernul vieții noastre literare se va transforma într-un Eden continuu.

Poate că va fi destul de plictisitor să trăim într-o astfel de lume fără urcușuri și coborâșuri, fără frustrări, nedreptăți și traume. Dar, omul, după cum am văzut, se adaptează la orice. Ne vom adapta și la o astfel de construcție umană.

Simt că vremea aceasta e aproape.

 

Péter DEMÉNY

Puncte dispersate

Acum cîțiva ani, fata mea de vreo unșpe anișori m-a întrebat dacă am cutare volum. În timp ce am căutat cartea respectivă, nu puteam să-mi înghit un suspin: niciodată nu citise ce i-am oferit (bineînțeles, cu excepția volumelor mele), iar acum în sfîrșit îmi cere o carte.

Cred că însăși ideea de cultură s-a transformat radical. La vremea mea, credeai că poți să-ți-o însușești: începi cu Homer și termini cu Marquez, începi cu Michelangelo și termini cu Picasso, începi cu Platon și termini cu Heidegger. Or, după 1989, lucrurile au devenit foarte neclare și cu timpul s-au scufundat într-o ceață absolută. Ágota, un copil născut în 1999, citește doar ceea ce-i place și, cu toate că am încercat să-i oferim ceva temelii, n-am prea reușit asta. Cultura aceea „obiectivă“, să zicem pe care am moștenit-o eu, se transformase într-una subiectivă.

Azi, am călătorit de la Zalău la Tg. Mureș cu un coleg și cu soția lui. Doamna este membră a unui club de lectură unde citesc diferite romane sau cărți-document: Quo vadis, Valurile, memoriile Edithei Eva Eger, un supraviețuitor al Holocaustului, și urmează să citească 1984. Dacă vrem, putem vedea în lecturi un fel de ordine, dar dacă nu, putem considera liniștit că ele sunt lecturi aleatorii.

Cultura a devenit un fel de halou, așa cum îl definește Eco: o rizomă cu multiple puncte de întîlnire. În mod paradoxal sau poate doar logic, mă „întîlnesc“ cu studenții mei în foarte puține puncte. Dar îmi amintesc foarte bine vremurile cînd cultura mea se întîlnea cu cea a profesorilor mei cu toate că, sigur, a lor era mult mai vastă și mai profundă.

Chiar eu însumi sunt un paradox. Pe de o parte, îi înțeleg pe tinerii care nu sunt ca noi (nici nu pot fi, nici să nu fie), pe de altă parte, sunt mohorît cumva de dispersarea punctelor de care am amintit. Pot s-o înțeleg pe fiică-mea cînd îmi vorbește despre o carte, dar tare mi-ar plăcea dacă volumul respectiv ar face parte din „bazinul cultural“ în care eu am crescut și în care mă cresc încontinuu.

 

Kocsis FRANCISKO

Şcoala nu s-a străduit să facă cititori

E o întrebare foarte grea, iar răspunsurile, oricât de nuanţate ar fi, n-ar reuşi să dea explicaţii, ci doar să constate stări de fapt. Singurul lucru care mă consolează – în mică măsură, ce-i drept – e că nimic nu-i premeditat, că sancţiunea aceasta nu vine de la un complet de „judecători“ (citeşte critici), ci de la cei pe care şcoala nu s-a străduit să-i facă cititori, cunoscători ai celei mai durabile valori create de om, cultura. Dar este o consolare amară. Sau doar un fel de a ocoli recunoaşterea directă a unui eşec previzibil în faţa primatului tehnologic al societăţii moderne, care accelerează desfăşurarea fenomenului pe principiul pietrei rostogolite pe pantă.

Citind editorialul domnului Manolescu şi lista scurtă de nume pe care, cu strângere de inimă, o întocmeşte pentru clipa de faţă, nu mi-am pus întrebarea cine ar mai putea fi trecut pe listă, nu mi-am răscolit memoria ca să văd pe câţi i-am exilat eu însumi în teritoriile uitării, ci am încercat să înţeleg cauzele fenomenului dureros de real. Explicaţia că operele unor autori, consideraţi importanţi în trecutul nu foarte îndepărtat, n-ar mai prezenta interes pentru generaţia tânără, cu atât mai puţin pentru cele viitoare, n-o pot accepta decât cu rezerve consistente. Eu cred că nimeni nu s-a străduit cât trebuia în şcoala noastră ca să-i prezinte îndeajuns de atractivi, de moderni, de interesanţi, de instructivi pentru tânărul cititor. Sunt cu picioarele pe pământ şi ştiu că lucrurile vor evolua ineluctabil în direcţia aceasta, dar ştiu şi că fiecare literatură, fiecare cultură are un număr relativ constant de istorici literari care pot salva măcar aparenţa preţuirii valorilor. Listei foarte scurte a criticului – sper că nu va creşte exponenţial niciodată – i-aş opune o foarte lungă listă imaginară a celor care n-au cum să-i uite pe scriitori, pentru că nu i-au cunoscut şi citit niciodată, poate acest lucru ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care au în mâini viitorul naţional, dacă sunt conştienţi. Pentru că există domenii în care uitarea îşi pregăteşte şi răzbunătorii. În trena acestui gând aş mai ataşa ceea ce a spus Günther Anders privitor la omul docil, care trebuie să devină un produs de masă, nu o individualitate care să emită pretenţii de respectabilitate sau, Doamne fereşte, să aibă aspiraţii şi determinarea de a le atinge prin luptă, lucru care se poate obţine prin: „reducerea drastică a nivelului și calității educației, pentru a o readuce la o formă de integrare profesională. Un individ needucat are şi orizontul de gândire limitat; cu cât mai drastic se limitează gândirea lui exclusiv la preocupări materiale, mediocre, cu atât se va revolta mai puțin. Trebuie să ne asigurăm că accesul la cunoaștere devine din ce în ce mai dificil și mai elitist…“. Oare suntem în acest scenariu de dominare aplicabil societăţilor moderne? Omul trebuie să devină un produs de fermă? Mi-e teamă că uitarea de orice fel, dar uitarea culturală cu asupra de măsură poate duce la obsolescenţa invocată de celebrul ziarist, eseist şi gânditor.

Pentru că destinul mi-a oferit şi această şansă, urmăresc, pe cât îmi stă în putinţă, şi literatura vecină, nici acolo lucrurile nu stau radical diferit (chiar dacă grija de a-i trece pe toţi, pentru ştirea posterităţii, în dicţionare foarte bine întocmite, este considerată datorie şi probitate), opere de o noutate năucitoare ale unor mari scriitori, devorate în urmă cu nici o sută de ani de mase de cititori, riscă acelaşi destin. La ei s-au găsit şi unii care să vadă în fenomenul globalizării un mic ţap ispăşitor şi s-au făcut soldaţi ai ideii de luptă pentru identitate. Se uită la consecinţe, nu caută cauzele. Şi la ei, ca şi la noi, ele sunt identice.

Am evitat să folosesc nume, nu pentru că aş fi superstiţios, ci pentru că sunt înrăit de subiectiv. Şi nu vreau să mă gândesc că într-un viitor nu foarte îndepărtat „mâna rece a uitării“ mă va închide „într-un scrin“ pe care nu-l va mai deschide nimeni. Pentru că eu cred că fiecare carte îşi are cititorul ei, vremea şi rostul ei în arhitectura culturală. Şi nu vreau să mă înşel.

Horia GÂRBEA

Shop & Go

A fi uitat de toată lumea A fi iubit de cine vrei (Mircea Micu)

Unii scriitori sînt uitați pentru că timpul lor a trecut, chiar dacă au avut unele volume interesante pentru contemporanii lor. Cezar Petrescu în Calea Victoriei și altele e de necitit azi. Alții au fost „la modă“ sau s-a plusat în favoarea lor conjunctural, iar acum situația s-a schimbat. Zaharia Stancu pe cît a fost de supralicitat, pe-atît de adînc a fost îngropat și parțial pe nedrept. La fel, Titus Popovici. Chiar dacă unii critici se ocupă de anumiți scriitori mai mult sau mai puțin uitați, e greu de crezut că ei vor reintra în atenția publicului. Au fost autori care au căutat „actualitatea“ timpului lor, au cunoscut succesul atunci, dar ceea ce era la ordinea zilei s-a perimat. Oricît de bine scrise, scheciurile cu Tanța și Costel ale lui Băieșu, și chiar unele dintre piesele lui Mazilu s-au ofilit. Nu mai spun de-ale lui Paul Everac, H. Lovinescu, Aurel Baranga. Nu cred că se mai poate face mare lucru pentru ca asemenea autori să revină la un public mai larg. Se pot organiza simpozioane, festivaluri, sesiuni de comunicări care să aibă în vedere opera lor, dar ele sînt restrînse la un număr de specialiști, eventual la cei care le păstrează amintirea în localitățile unde au trăit. Există un festival Ion Cănăvoiu, am participat la el, ca și la tabăra de creație Ion Stratan. Anvergura celor doi autori a fost diferită, dar în prezent ambii mi se pare că au parte de o uitare similară pe care numai asemenea manifestări o mai scutură uneori.

S-a modificat și percepția asupra literaturii. Publicul e mult mai puțin atent la literatură și la literatura trecutului mai ales. Să fim mulțumiți dacă unii mai răsfoiesc cîte un contemporan pe care l-au văzut la televizor. Cînd eram adolescent, erau niște emisiuni TV: „Un minut cu Petre Ghelmez“. L-am cunoscut ulterior, un om foarte politicos, o școală îi poartă numele. În copilărie am citit cartea lui care-l avea ca erou pe Puf-Pufos, un iepure… curajos. Nu cred că azi îl mai citește cineva, nici atunci nu era prizat excesiv. Îl țin minte pentru că s-a dat la școală un fel de chestionar care avea și rubrica „Emisiunea TV preferată“. Colegii s-au vorbit în șoaptă, aproape instantaneu. La final, pe toate chestionarele, la „Emisiunea TV“, apărea ca favorită „Un minut cu Petre Ghelmez“. Cam asta e gloria. De la Ion Bănuță am reținut doar o parodie la el a lui Mircea Micu, iar din Mircea Micu (aproape) doar parodia la Ion Bănuță. Și distihul de mai sus.

Peste drum de blocul în care stau, un alt bloc poartă o placă din acelea puse de Uniune cu strădania domnului Ion Lazu. Pe ea este numele lui Petru Vintilă. Dacă am citit vreun poem de-al lui, l-am uitat. Dar el măcar are placă. Blocul meu va rămîne doar cu firma Shop & Go.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Ceva se pierde, când ceva se câștigă

N-aș zice că patrimoniul cultural scade, ci, dimpotrivă, odată cu trecerea timpului, el crește. De aceea, devine din ce în ce mai dificilă și selecția canonului școlar sau critic, dar și a lecturilor de plăcere. Este necesar să citești clasicii, însă nu poți ignora nici literatura actuală. Și, cam cum este în logica vieții, ceva se pierde, când ceva se câștigă. Dacă adaugi în programă niște scriitori contemporani, va trebui să îi scoți pe unii mai vechi, altfel numele și titlurile s-ar aduna monstruos, până la anihilarea studiului serios și de profunzime. Ars longa, vita brevis. Dar contează criteriile de selecție (să păstrezi, din punct de vedere estetic, un relief de creastă) și, de asemenea, un echilibru între epocile trecute și contemporaneitate. Pentru a înțelege evoluția ori procesualitatea fenomenului literar, nu ai voie să eludezi momentele importante și operele reprezentative. Cred că aici ar fi o problemă, în modul de concepere și structurare a manualelor, care au pierdut/ pierd perspectiva istorică (cronologică) asupra literaturii. Textele literare au ajuns simple instrumente (printre alte tipuri de texte), folosite pentru dezvoltarea competențelor de comunicare sau pentru achiziția unor norme morale (de unde și cererea de eliminare a scrierilor incorecte politic). Astfel de obiective educaționale existau și până acum, însă ele erau implicite, o consecință firească a dezbaterilor pe care le provocau lectura și înțelegerea textelor literare. Discuția despre canonul școlar ar putea fi extinsă. De pildă, cum se explică scoaterea Hortensiei Papadat-Bengescu din manuale/ lista autorilor obligatorii pentru Bacalaureat? Și nu e vorba de faptul că ar trebui să fie acolo pentru că e femeie, ci fiindcă nu se poate cunoaște cu adevărat modernismul literar românesc fără ea. Iată un caz de mare scriitoare „uitată“. În ceea ce-i privește pe scriitorii minori „uitați“, cei de la baza canonului, nelipsiți de oarece merite, de aceștia se ocupă sau ar fi util să se ocupe specialiștii, cercetătorii din institute și academii (prin monografii, dicționare sau istorii literare exhaustive).

Pe lângă ce publică autorii români de azi, se traduce foarte multă literatură străină, în general, de bună calitate. În aceste condiții, cum să-l convingi pe cititorul asaltat cu atâtea traduceri excelente să-l mai citească pe Cezar Petrescu sau pe Anișoara Odeanu? (Am ales aleatoriu cele două nume.) „Uitarea“ unor scriitori este inevitabilă, chiar dacă fiecare aspiră la nemurire literară și gândește ca naratorul din Ruletistul lui Cărtărescu: „Așa îmi închei și eu crucea și giulgiul meu de cuvinte, sub care voi aștepta să revin la viață, ca Lazăr, când voi auzi vocea ta puternică și clară, cititorule“. Există, fără îndoială, și o mutație a valorilor estetice, în funcție de sensibilitatea și de preocupările oamenilor din anumite epoci. De exemplu, un Max Blecher se citește acum mai mult decât un Augustin Buzura, sau un Mircea Ivănescu, mai mult decât un Ioan Alexandru. Înțeleg asemenea permutări în gusturile cititorilor, contextul social-politic s-a schimbat, eu însămi am preferințele mele de lectură hedonistă. Ca să concluzionez, esențial mi se pare cum alegem (de fapt, nu știu cine sunt cei care aleg) să studiem istoria literaturii în școală. Altfel, dinamica sistemului literar nu mă îngrijorează, în durata lungă a istoriei excesul de publicitate editorială sau chiar critică se va risipi ca un fum. Cititorii mediu cultivați și cei rafinați ai posterității vor găsi perlele acoperite de cenușa istoriei. Dacă totuși mai apare și câte-un scriitorinc („mâncător de scriitori“, inclusiv dintre cei „uitați“ cu desăvârșire), precum anticarul lui Enzo Siciliano, cu atât mai bine: „Cu toate că fuseseră păstrate cu grijă, în spatele unor grile ușoare ca niște dantele de păianjen, volumele acelea prinse laolaltă câte trei ori patru, fasciculele închise în cutii cu catifeaua roasă de molii erau, fără îndoială, îngropate în mormânt – chiar dacă într-un mormânt metaforic. De ce să le învii? Nu aveam răspunsuri clare și decente la aceste întrebări. Exaltarea mă împiedica să judec. Făceam lucruri asupra cărora nu stăteam să meditez. Trebuia să acționez; altfel zis, să mă apuc de citit. Nimic altceva. Dinspre raft venea un nedefinit miros bolnăvicios. În mirosul acela se închega aspirația la viață a unui mănunchi de persoane. Toți aceștia avuseseră dorința fierbinte de a nu se simți aruncați în neant. Își înmuiaseră, fiecare, pana de gâscă în cerneala de neșters a memoriei. Mă întrebam: pentru memoria cui? De data aceasta aveam răspunsul: memoria mea era gata să-i slujească“ (Prințesa și anticarul, trad. de Doina Opriță, Editura Univers, 1985).

 

Gheorghe GRIGURCU

Uitare versus memorie

Putem vorbi despre două categorii de autori uitați. Unii pentru că n-au avut o energie a supraviețuirii, subordonați unei condiții creatoare fatalmente limitate, așa- numiții „scriitori de epocă“. Alții, în schimb, sunt trecuți sub tăcere din pricina unei recepții nesatisfăcătoare, a unei ambianțe inicve. Primii sunt puzderie. Explicabil uitați, formează exclusiv materia unor cercetători care își îndreaptă diligențele spre muzeul textual care îi adăpostește, evocându-i cu un beneficiu de reconstituire istorică. Dar cei din clasa secundă au nevoie de o înțelegere salvatoare care să-i aducă sub fasciculul de lumină, nu o dată de glorie ce li se cuvine. Baudelaire e un caz exemplar. Rândurile foarte puține, strepezite pe care i le-a consacrat Sainte-Beuve sunt elocvente pentru atitudinea contemporanilor săi. Rimbaud și Mallarmé au răzbit cu greu la suprafață. Croce nu l-a acceptat niciodată pe autorul După-amiezii unui faun. Hölderlin a trebuit să treacă la rându-i printr-o postumă carantină a așteptării, spre a nu mai vorbi de penumbra îndelungată în care s-a aflat însuși Shakespeare. Cum stau lucrurile în spațiul românesc? Cronicile din interbelic, nu doar cele ale unor Perpessicius sau Pompiliu Constantinescu, abundă în comentarea a destui literați practic necunoscuți în prezent. Deși istoriile de căpetenie ale literaturii noastre, cele ale lui E. Lovinescu și G. Călinescu, cuprind și ele o cotă a acestora. Totodată însă istoriile în cauză înfățișează și o seamă de scriitori care merită toată atenția noastră, lunecați unii dintre ei în falia amnezică a deceniilor de regim totalitar și uneori neglijați și în continuare. Regim al cărui tendenționism brut asezonat cu cenzura i-a împins în afara lumii literare admise, începând cu cei mai de seamă, Arghezi , Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cioran, Noica. Sortindu-i fără scrupule unei „uitări“ artificiale. Spre a mă mărgini doar la poeți, îi mai amintesc pe Camil Baltazar, Simion Stolnicu, Radu Gyr, Dragoș Vrânceanu, Emil Botta, Dan Botta, Ștefan Baciu, Dimitrie Stelaru. Dintre contemporani îmi vin în minte acum Ilie Constantin, Miron Kiropol, Mariana Marin, Ion Zubașcu, dar și Sorin Mărculescu și Doina Sălăjan care se mai află între noi… Să fi avut dreptate Paul Valéry în propoziția sa echivoc ironică definind uitarea drept „binefacerea care vrea să corupă istoria“? Uitarea nu e un scandal, ci un act reflex al organizării datelor cunoașterii, parțial perdant precum orice act selectiv. În succesive perspective de timp, conștiința încearcă a-l corija. Tabloul valorilor reprezintă rezultatul periodic revizuit al conflictului inextingibil dintre memorie și uitare, nescutit de slăbiciuni, remediabil în principiu, în fapt putând fi mereu deficitar pentru a fi supus unor noi tentative ale remedierii. Soluția în cazul de față? Rularea istoriei (nu doar a celei literare).

P.S. Cât privește soarta colaboraționiștilor reprezentativi, purtând stigmatul atitudinii lor, ei au căpătat șansa de-a se păstra în memoria posterității…

 

Andrea H. HEDEȘ

Un strop de speranță

A trăi în amintirea celorlalți era una din dorințele cele mai arzătoare înainte de apariția conceptului vieții veșnice, așa cum îl înțelege creștinismul. Eroii Antichității își doreau să trăiască în cântece și povești spuse mai departe, celor care vor veni. În Egiptul antic, una din cele mai crude răzbunări era aceea a ștergerii numelui celui căzut în dizgrație împreună cu tot ce poate aminti de el, și pereții templelor sau piramidelor atestă acest lucru. Și în credințele populare de pe tot globul, păstrarea vie a amintirii celor plecați era și, în unele regiuni, mai este, o datorie sacră. Nu același lucru se întâmplă la noi. Tinerii abia își mai cunosc părinții, în majoritate plecați la muncă în străinătate, ori muncind acasă, până târziu, pentru a-și putea întreține familiile. Trecutul e cât se poate de recent și pentru mulți, generația propriilor bunici pare să semnifice începutul lumii. Pentru alții, „demult, demult“ înseamnă „când eram eu mic“. Viitorul e atât cât îi poate duce gândul, adică nu prea departe. E greu de crezut că ceea ce se întâmplă nu e rezultatul unei acțiuni organizate de pulverizare a trecutului, respectiv a viitorului acestui popor. Și dacă această anihilare a rădăcinilor și a aripilor se petrece la nivelul celulei familiale, la nivelul înalt al culturii, al valorilor literare, șansele ca autorii să fie păstrați în memoria individuală sau colectivă sunt minime. Să nu uităm și de atitudinile cool de bagatelizare a marilor noștri poeți. Fără o schimbare de paradigmă în societatea românească, nu e posibilă o schimbare a acestei triste, deplorabile situații. Aș vrea să cred că timpul va face dreptate, că lucrurile se vor așeza cândva. Că așa cum au fost redescoperite, după secole, manuscrise muzicale, vor fi descoperite, cândva, și cărțile scriitorilor noștri și, mai mult, vor fi citite și apreciate la întreaga lor valoare. Până atunci, cu o intuiție ireproșabilă, mulți scriitori încearcă să pună „o mică piedică în calea uitării“: de la a-și trimite cărțile la bibliotecile din țară, până la cele ale Vaticanului sau Congresului SUA, la a se zbate să fie traduși, în limbi de mai mare sau mai mică circulație, de la a-și organiza și inventaria cu rigurozitate manuscrisele, notele de lectură, corespondența, biblioteca, întâmpinările la cărți, până la a pune în ordine problema transmiterii drepturilor de autor. Unii, cu speranța, mărturisită cândva de un Macedonski: „Dar când patru generații peste moartea mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece,/ Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin,/ Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin,/ Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească (…)“. Și într-adevăr, dreptate s-a făcut, chiar dacă nu așa cum își dorise poetul. Să fim totuși îndreptățiți la un strop de speranță?

 

Vasile IGNA

Lectura nu mai e un „viciu nepedepsit“

Argumentul dumneavoastră începe cu o afirmație peremptorie: „scriitorii sunt uitați atunci când nu mai sunt citiți“. Ceea ce e adevărat, dar nu chiar suficient, întrucât subteranele memoriei sunt pline de surprize. În realitatea vizibilă a memoriei culturale nu există criterii imuabile – nici axiologice, nici de gust, nici de oportunitate – care să propună sau să justifice până la capăt încorporarea unui nume într-un regn, specie sau clasă cu destin pecetluit. Taxonomia binară de tip Linée (care nu înseamnă ori-ori, ci: și-și) – care mă duce cu gândul la sarcofag, îmbălsămare și mumie – are avantajul de a pune ordine, de a orândui, dar și handicapul de a nu valoriza.

Într-o competiție relativ loială cu celelalte arte, fiecare abolind în felul ei curgerea timpului, literatura are un relief accidentat și granițe instabile și capricioase, care îngăduie existența concomitentă a capodoperelor, a mediocrității patentate, a imposturii și a rebuturilor. Toți sunt profeți în țara lor, înghesuiala e mare și respirația anevoioasă. În același timp, lectura nu mai e un „viciu nepedepsit“. Doar că, mai mult decât altădată, absența ei nu e o condamnare la moarte lentă, prin secătuire spirituală (în care făptașul fuge de sine și își așteaptă cu resemnare sfârșitul natural), ci un comportament autodistructiv cvasiinconștient, un suicid lent, pe cât de greu de acceptat, pe atât de greu de interpretat în alt mod decât prin prisma consecin țelor care se văd cu ochiul liber. Consecințe care, aparent paradoxal, par a fi diferite, dacă nu de-a dreptul opuse, aspirațiilor, universal acceptate și hipermediatizate, de autoperfecționare, autocunoaștere și hiperin tegrare. Pe de altă parte, cu excepții notabile, istoriile literare nu sunt pentru uzul posterității, ci pentru uzul (și câteodată, abuzul) actualității. Și chiar atunci când depășesc acest statut, ele nu sunt ghiduri de lectură, ci pantheoane cu coloanele de papirus și hârtie, înăuntrul cărora preoții se înrudesc cu zeii. Ceea ce înseamnă că, dincolo de bolgiile salubre, dar restrictive, în care supraviețuiesc geniile, „memoria istoriei literare“ nu afânează suficient solul pentru a favoriza dezvoltarea rădăcinilor perene. E, desigur, nedrept și dureros, dar implacabil.

Prin urmare; ce și cum ar fi de recuperat (restituit, spuneam cândva, împreună cu profesorul Mircea Zaciu) din ceea ce, pe drept sau pe nedrept, este sau pare uitat?

Nu am soluții și, cu toate că am o întreagă listă în memorie, nu mă voi hazarda să dau nume. Mă întreb doar, dacă nu s-ar găsi, printre mai tinerii critici sau istorici literari de azi unul care să scrie (fără ifose plutarhiene) o Istorie paralelă a literaturii române. Cu un subtitlu, care ar putea fi, de exemplu, Iluștri necunoscuți, și, ignorând pe cât posibil bârfa și anecdotica, acest conchistador cu laptopul subsuoară (de ce nu, el însuși un ilustru necunoscut!) să înceapă să răscolească, afânând, țărâna ultimelor două secole de literatură română, dezvelind „chipuri și priveliști“, nu efigii și blazoane.

Ar fi nevoie, desigur, de curaj, de un pic de har evocator, dar, mai ales, de multă onestitate intelectuală, deoarece nu puțini dintre cei uitați sunt pe drept ignorați și riscul cel mare este de a face dintr-o asemenea istorie un sinaxar în care apostolii veritabili să se afle în compania unor sfinți provinciali sau a unor schimnici vegetarieni și abstinenți. Apartenența la aceeași religie nu scuză absența harului și nici bâlbâiala predicatorului.

Sunt convins că, pe bună dreptate, mulți dintre confrați nu vor ezita să nominalizeze, să se mire, să pună întrebări, să propună soluții și reabilitări mai mult sau mai puțin postume.

Eu mă mulțumesc cu modesta sugestie de a înlocui sintagma scriitori uitați (care îmi aduce în memorie titlul identic al cărții lui Nae Antonescu, publicată la Dacia în 1981) cu scriitori în eclipsă, permițându-mi să asociez destinul acestor victime nevinovate cu un fenomen cosmic, doar aparent misterios, care prin regularitate, previzibilitate și consecințe, ne îndreptățește nu doar să nu ne pierdem încrederea, ci și să facem previziuni realiste.

 

Ion Bogdan LEFTER

Mai devreme ori mai tîrziu, se face dreptate…

O banalitate: uitarea e inevitabilă. Niciun om nu-și amintește tot ce-a trăit și nici umanitatea întreagă nu reține în rezumatele ei istorice trecutul integral. Memoria e selectivă, iar sănătatea mintală individuală, ca și cea comunitară, colectivă, psiho-socială depind de filtrarea progresivă a experiențelor acumulate. Altfel am fi sufocați de ce-am trăit pe cont propriu și ca specie și-am „deraia“: am deveni haotici, pierduți într-o junglă de informații în permanentă expansiune, în care nu ne-am mai putea găsi reperele.

Pe de altă parte, multe lucruri pe care nu le mai știm se cuvin – categoric! – recuperate și de memoria individuală, și de cea colectivă. Cultural vorbind, tot trecutul are semnificație patrimonială și este prin asta prețios pentru comunitate, încît merită să ne străduim să păstrăm din el mai mult decît ne-ar îngădui necruțarea uitării. Ies uneori din circuit și informații-cheie, în absența cărora riscăm să interpretăm istoria anapoda. Și importante creații ale spiritului omenesc, inclusiv literare. Rezultă că e nu doar util, ci obligatoriu să rezistăm și să găsim formule de menținere a operelor valoroase într-un fond activ de referințe.

Ceea ce ridică și problema ierarhizărilor: ce anume să „salvăm“ de la uitare, care texte – și alte produse artistice – sînt mai valoroase și merită reținute înaintea altora? Subiect distinct. De spus aici doar că și creațiile de-al doilea ori al treilea raft participă la țesătura complexă a istoriei culturale. Trecerea timpului și distribuirea pe trepte descendente nu justifică abandonarea mai-micilor opere. „Învechirea“ le conferă relevanță pentru epocile pe care le reprezintă și-și pot găsi locul în marile retrospective panoramice. Alt rost al recuperării lor fiind capacitatea de a furniza în sine delicii ca „antichități“, ca piese „vintage“.

Soluțiile de salvare a autorilor și-a textelor uitate sînt aceleași dintotdeauna: lecturile extinse, comentariile critice înnoitoare, reeditările. La care se-adaugă formele și „suporturile“ noi de „promovare“ ale contemporaneității informatice, hipermediatice.

La care am de adăugat două comentarii personale.

Primul: profesoratul universitar pe care-l practic oferă o perspectivă calmă asupra temei. Atunci cînd te ocupi, împreună cu învățăceii tăi, de istoria literaturii, de așa-numita „durată lungă“, îți dai seama că mai devreme ori mai tîrziu se face – în genere – dreptate. Memoria profesională colectivă e competentă și corectă. Supraevaluările rezistă cît rezistă și-apoi se „dezumflă“, iar minimalizările nemeritate sînt compensate de redescoperiri și relansări ulterioare. Tratatele, dicționarele, manualele școlare beneficiază de atare obiectivitate a ierarhizărilor „canonice“. Rezultante ale unor procese îndelungate de decantare, ele au o stabilitate remarcabilă. Mutațiile nu se pot produce decît foarte-foarte lent și doar pe ici-pe colo, rarissim – dacă vreodată! – în puncte esențiale.

Și-o observație mai subiectivă privitoare la literatura încă în curs de filtrare: pe măsură ce anii trec și crește perioada în care am fost martor la facerea și desfacerea prestigiilor scriitoricești recente și actuale, simt o tot mai apăsătoare tristețe în fața uitării nedrepte a autorilor care n-au avut noroc și-au „dispărut“ nu în posteritatea ingrată, ci încă din timpul vieților lor. Aș putea face o listă lungă de poeți, prozatori, dramaturgi, critici și eseiști care au dat cîndva la iveală texte splendide, mai valoroase decît ale unor colegi care aveau să dovedească mai multă tenacitate și să se impună, în timp ce primii au fost poate mai timizi sau au întîlnit obstacole care i-au inhibat și, dacă n-au renunțat efectiv, n-au mai reușit să publice decît la edituri minuscule, invizibile. Nu-i mai știu decît colegii lor din perioada startului, a talentului nonșalant și-a elanurilor tinerești. Cursa e dură, sita cerne sever. Mi se strînge inima cînd mă gîndesc la X și la Y și la Z, care aveau toate datele pentru a deveni scriitori de succes. Și mă simt aproape „vinovat“ cînd, întîlnindu-mă cu unul-altul dintre ei, îi văd exagerat de respectuoși față de colegul lor mai norocos. Sau poate că…?! N-ar trebui – în fond și la urma urmei – să fie compătimiți: poate că au avut și au parte de vieți împlinite, bașca faptul că au evitat angaralele unei meserii crîncene. Însă ce s-o fi întîmplat cu debordantele lor înzestrări de altădată?! Îmi mai amintesc în asemenea momente o definiție îngrozitor de amară în cinismul ei „finalist“ (ah, uitarea!: nu mai țin minte cînd, unde și de la cine am auzit-o, nici dacă a fost o formulare spontană sau o preluare, încît nu pot da referința…): „Talentul e ce-ai făcut cu el!“…

 

Adrian LESENCIUC

Scriitor uitat devine în primul rând cel lipsit de valoare

Posteritatea literară nu se câștigă prin convingerea criticilor și istoricilor literari contemporani, ci a criticilor și istoricilor din generațiile (biologice, nu neapărat literare) ulterioare. Rare sunt lucrările care să aibă forța suficientă de a convinge generațiile următoare, iar acestea sunt operele de prim raft, nu și cele de raft secund, care dispar treptat. Printre ele rămân și istorii literare complexe, ale criticilor de direcție, ceea ce nu înseamnă că odată cu ele rămân în posteritate și lucrările autorilor de raft secund din istorii. Să ne amintim că Matilda Cugler n-a avut nicio șansă, în ciuda perspectivei generoase a magistrului Maiorescu asupra poeziei sale. Prin urmare, chiar în istoriile literare care ar avea un orizont mai îndepărtat de proiecție ca receptare, primul criteriu este cel al valorii operei literare reflectate, care trebuie să fie excepțională. Este exclusă menținerea în prim-plan fără îndeplinirea obligatorie a acestei condiții. A doua condiție este aceea a lecturii operei de către criticii literari formatori de opinie. Dacă este îndeplinită condiția valorii, rămâne ca aducerea în atenție să devină, pe de o parte, obiectiv major al editurii (sau al agențiilor literare care reprezintă scriitorii), pe de alta, a autorului însuși, care ar trebui să fie dispus la efortul promovării constante a propriei opere. În urma acestei presiuni a faptelor, a acestei promovări insistente, critica nu poate trece cu vederea opera. Iar odată îndeplinită prima condiție, totul decurge firesc. A treia condiție este cea a răspândirii operei, indiferent de barierele limbii, adică a unui coerent program de traduceri literare. Odată luat în calcul și acest criteriu, opera dispare mai greu din mentalul colectiv. Ceea ce mai rămâne istoriei literare de peste decenii sau secole e să constate existența, cu receptarea critică și răspândirea de rigoare, a unor lucrări încadrabile cel puțin într-un context de producere, dacă nu a unei opere care să fi premers vremurilor prin clarviziune, prin acea stare de „voyance“ pe care o avea în vedere Arthur Rimbaud. Rareori, din neșansa istoriei, cărți valoroase nu sunt luate în considerare și, prin urmare, numele autorilor lor sunt trecute în tăcere. Dar și atunci ele sunt descoperite ulterior și aduse în prim-plan. Prin urmare, scriitor uitat devine, în primul rând, cel lipsit de valoare. Pentru a nu se ajunge aici, prima condiție e fundamentală. Celelalte sunt șanse suplimentare de care poate beneficia.

 

Mircea MIHĂIEȘ

Ce e de făcut? Nimic – sau totul

Marea problemă a oricărui scriitor de succes e dacă iese ori nu din conul de umbră, inevitabil, se pare, ce urmează dispariției sale fizice. N-au scăpat de acest fenomen nici Sadoveanu, nici Arghezi – declarați monumente culturale încă din timpul vieții. Dimpotrivă, Blaga, ținut multă vreme sub obroc, a țâșnit, în anii de după moarte, ajungând la o notorietate pe care, de fapt, n-a avut-o niciodată în timpul vieții. Mai aproape de noi, Marin Preda și Eugen Barbu, celebrități incontestabile ale ultimelor decenii comuniste (ca să nu mai vorbesc de „îngropatul de viu“, Petru Dumitriu) sunt astăzi figuri aproape uitate. Când și când, câte o lucrare de licență sau de doctorat pare să diminueze pentru o clipă stratul de praf tot mai gros așternut peste numele lor.

A fi uitat nu înseamnă, însă, neapărat ștergerea din memorie a numelui autorilor din categoria sus-amintită, ci a nu mai fi citiți. Orice istorie literară decentă e obligată să-i consemneze, măcar pentru importanța conjuncturală pe care au avut-o. Din acest punct de vedere, n-aș paria nici pe semi-clasicii Generației ’60, prozatori și poeți care vindeau zeci de mii de exemplare din fiecare carte. Într-un anumit sens, ei sunt principalele victime ale căderii comunismului, regim în care, atunci când nu l-au servit, s-au simțit ca peștele în apă. Înregistrez fenomenul cu tristețe, pentru că nu tot ce au scris, de pildă, N. Breban sau D.R. Popescu merită să dispară din memoria colectivă. Mai prost stau Fănuș Neagu ori Augustin Buzura, cândva mari vedete, pe care nu-i mai reeditează nici măcar editurile de rangul al o sutălea. Un destin ceva mai norocos pare să-l aibă Nichita Stănescu, a cărui stea mai pâlpâie încă suficient de puternic pentru a-i încuraja pe câțiva autori tineri să fure din el pe rupte.

Ce e de făcut? Nimic – sau totul. Dacă am avea suficientă tărie morală, ar trebui să începem prin dărâmarea unui sistem educativ catastrofal, asupra căruia s-au exercitat și se exercită încă imaginația unor monștri ai pedagogiei. Dacă vom continua în ritmul de acum, peste o generație nu doar că vor fi uitați absolut toți scriitorii, dar nici nu va mai fi cineva care să le poată citi măcar numele, și cu atât mai puțin cărțile.

 

Marius MIHEȚ

Decalogul scriitorilor uitați

Pentru cei care se ocupau de scriitorii uitați, tânărul Marin Sorescu inventase un termen: „criticul-fosilă“. Sigur că exagera, mai ales că istoricii literari erau absorbiți de tot ce se opunea fenomenului actualității și trăiau numai pentru literatură. La asemenea cititori profesioniști visa debutantul Sorescu. Va urî, implicit, scriitorii uitați. El vrea prezentul. Nu peste multă vreme, Sorescu însuși va vorbi despre uitare, într-o puzderie de poeme. Fără uitare, un nivel superior din poezia lui rămâne în semiobscuritate. Când spune, la finalul poemului Shakespeare, că englezul „S-a dus să moară puțin“ înseamnă că orice carte reașezată în bibliotecă rămâne în uitare până la relectură. Discuția, așadar, de aici ar trebui să înceapă. Cum ajunge să fie recitit ceva ce n-a mai fost publicat sau reeditat? De ce nu (mai) (re)citim anumiți scriitori? Problematizarea devine elastică, însă tot în zona istoriei literare rămâne. Orice discuție despre scriitori uitați aparține de igiena canonică a unei literaturi, nu neapărat de revizuire.

Oricine își poate asuma gestul, dar decizia, autoritatea aparțin numai acestor primi scriitori uitați din toate literaturile lumii: istoricii literari, criticii-fosilizați ai lui Sorescu, dar care fac ceea ce nimeni altcineva nu reușește. Ei sunt stratigrafii literaturii. Astăzi, mai avem puțini autentici. În anii șaptezeci și optzeci existau anchete pe tema scriitorilor uitați, dar la care se adăugau cuvinte ce ținteau un tip de evaluare: scriitori uitați sau „ignorați“/„nedreptățiți“.

Amuzant este că toți scriitorii se simt uitați, fie că e așa sau nu. Noi am spune că cei morți sunt uitați mai repede, dar și cei în viață se simt la fel de nedreptățiți. Numai în lumea scriitorilor uitarea e amplu dezbătută, fără limita vieții și a morții.

Nu voi încerca să înșir nume; debutul lui Nae Antonescu, din 1980, tocmai asta făcea.

Voi răspunde, în schimb, printr-un fals decalog al scriitorilor uitați. Aleatoriu:

Toți autorii scriu în minte cu utopia neuitării, doar criticii scriu știind dintru-nceput că vor fi uitați.

Volumele dedicate scriitorilor uitați n-au reabilitat canonic pe niciunul.

Uitarea se manifestă în orice modernitate: Al. Rosetti simțea probabil asta când pornea colecția scriitorilor uitați la Editura Fundațiilor Regale…

Toate generațiile au uitații lor. Criticii unei generații descoperă întotdeauna scriitori uitați din alte generații.

Numim scriitori uitați pe cei din afara canonului literar (extracanonicii uitați), dar sunt scriitori uitați în interiorul canonului literar (canonicii uitați). În urma lor, scriitori uitați ca ieșire totală din circuitul editorial (ne-reeditații – inclusiv exilații).

Identificarea scriitorilor uitați pe nedrept e inutilă. Toți o știu, nimeni n-o impune cu adevărat.

Provizoratul istoric dictează întotdeauna scriitorii uitați. Posteritatea impune scriitori uitați pe bună dreptate.

Triplul absurd al uitării: să fii reeditat și necitit (vezi colecțiile „Restituiri“), să fie uitați scriitorii necitiți (Orice scriitor necitit e un scriitor uitat.), să amplifici faima unui scriitor deja celebru urmărind reabilitarea unui scriitor uitat.

Uitați în totalitarism, uitați în libertate. Tragicul uitării.

Nu putem vorbi despre scriitori uitați fără liste de scriitori. Oricâte liste facem, cu oricâte nume, în secret, istoricii literari speră că vor salva măcar unul. Zeci de nume care să însoțească, de fapt, unul singur. Singurătatea celui uitat printre uitați.

 

Angelo MITCHIEVICI

În noaptea veșnicei uitări…

Întrebându-mi studenții de la Facultatea de Litere dacă l-au citit pe Mircea Cărtărescu, mai precis dacă au citit „ceva“ de Mircea Cărtărescu, mi-au răspuns că nu. Nu era vorba de studenți mediocri, ci de studenți foarte buni, pe care îi prețuiesc. Mircea Cărtărescu, veți fi de acord cu mine, se bucură de cea mai mare notorietate la nivel național și internațional, și pe bună dreptate. Este el un scriitor „uitat“, în mod paradoxal, înainte de a fi intrat în memoria unor tineri care se ocupă cu studiul literaturii? Vom spune că nu a intrat încă, pe deplin, în conștiința tinerelor generații, că nu există, nu doar la Facultatea de Litere din Constanța, ci și în alte părți, un curs de literatură contemporană, adică despre scriitori în viață, care scriu și publică în timp ce noi vorbim. Cei trei ani de studiu silesc la decupaje procustiene, la concentrări, „ sinteze“ și expedieri a unor scriitori care merită întreaga atenție la capitolul „și alții“. Sunt aceștia prin forța lucrurilor „uitați“? Manualele de liceu au transformat istoria literaturii în „comunicare“ și literatura în fragmente ilustrative pentru definirea diferitelor categorii literare și lingvistice de la genuri la tipurile de discurs. Am putea spune, oare, că în felul acesta literatura a fost uitată? În mod evident, în orice literatură se negociază un canon de către comunitatea interpretativă, decantări ulterioare îl mai șlefuiesc, o serie de autori sunt reconsiderați, alții sunt în mod delicat împinși spre periferie sau într-un con de umbră. Unii care au cunoscut un succes enorm la vremea lor stau cu cărțile nedeschise de decenii pe rafturile bibliotecilor. Doar câte un cercetător, un doctorand suflă colbul de pe filele ca niște pleoape nedezlipite ale cărților lor. De pildă, cărțile unui Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu se vindeau ca pâinea caldă în perioada interbelică, ambii autori de bestseller-uri. Acum Teodoreanu este cunoscut, dacă mai este, prin reușita sa exemplară, La Medeleni, iar Cezar Petrescu prin romanul Întunecare, deși în privința acestuia din urmă am marea bănuială că titlul romanului său semnalizează simbolic o evanescență, o obnubilare discretă. Putem spune că au fost uitați? Ce se întâmplă cu autori care au fost recomandați decenii în șir ca autori de manual și autori esențiali precum Vasile Alecsandri sau George Coșbuc sau Dimitrie Bolintineanu? Importanța lor în cadrul istoriei literaturii este amplificată prin aceea că au fost părinții fondatori ai literaturii române în sensul ei modern. Cine îi mai citește astăzi? Au coborât și ei în acest regat al uitării cu toate că vocile lor răzbat timid din mausolelul câtorva remarcabile istorii literare. La capitolul „uitați“ stau pentru mine o mulțime de autori calificați drept minori, dar fără de care orice literatură și-ar pierde savoarea și personalitatea. Sunt autori precum V. Beneș, Emanoil Bucuța, Carol Ardeleanu, Jean Bart, Alexandru Vona, Mihail Villara, Pavel Chihaia, Alexandru Monciu-Sudinski, A.E. Baconski etc. Pentru majoritatea, acești autori au fost de mult „uitați“. Și aș putea pronunța nume încă mai modeste ale unor scriitori ocazionali de SF, uitați cu câteva povestiri prin almanahuri și reviste care pulsau odată de acea viață intensă a literaturii cu orizonturile ei evazioniste. Amnezia este un fapt normal în orice cultură, numele de pe afiș se schimbă mereu. În plus, în epoca „societății de hiperconsum“, cum o numea Giles Lipovetsky sau a „societății spectacolului“, cum îi spunea Guy Debord, un scriitor intră în atenția publicului și printr-o serioasă campanie publicitară ca orice produs, de la săpun la aspirină. A aspira astfel la a te înscrie în memoria tribului presupune pe lângă talent (sau nu) și o activitate intensă de (auto)promovoare. Altfel, ca și împotriva căderii părului nu cred că există o soluție împotriva uitării. Mai ales a uitării care va veni.

 

Toma PAVEL

O cale. Sau amândouă

Ancheta României literare pune o întrebare esențială privitoare la cultura contemporană: cum ar putea, cei care iubesc literatura, să nu piardă din vedere scriitorii de demult sau chiar unii mai recenți, într-o lume în care valurile de noutăți inundă prezentul cu mai multă energie și viteză decât oricând? Cine mai are timp să se gândească la grijile și la întrebările altor vremuri și cu atât mai puțin la scriitorii care le căutau răspunsuri, acum, când minut după minut suntem supuși bom bardamentelor de evenimente, știri, emisiuni, anunțuri, publicații. Blaise Pascal, renumit gânditor francez, considera distracția ca una din marile primejdii ale vieții interioare. Am putea adăuga că distracția înțeleasă ca simplu amuzament (mă distrez) este de fapt mai puțin nocivă decât absența mintală a celor care, solicitați fără încetare de noutăți, devin distrați și nu mai reușesc să fie atenți, sar de la un detaliu la altul, confundă, uită.

Da, ar fi minunat să ne liniștim, să ne amintim de scriitorii uitați, de cultura altor vremuri, de grijile, de intuițiile și de soluțiile de altădată. Două căi par să fie posibile.

Una, energică și optimistă, ar accentua redescoperirea anilor și scriitorilor pierduți din vedere. Colecții editoriale, serii de articole, emisiuni radiofonice sau televizate dedicate celor uitați ar putea să anunțe noutatea acestei regăsiri, felul în care ea ne ajută să înțelegem nu numai ce s-a scris demult, dar, mai ales, și ce se întâmplă și ce s-ar putea scrie în ziua de azi. Felul în care scriitorii români au înțeles mereu cum să țină seama de lumea artelor fără să se lase vreodată cu totul atrași de modelele venite de departe ar fi și acum la fel de bine-venit.

Cealaltă cale, interioară, contemplativă, ne-ar aminti, dimpotrivă, că prezentul, părerile, gusturile și dezbaterile lui nu sunt de-ajuns, că avem dreptul și nevoia să căutăm și altceva: splendoarea tradiției orale, limba mai veche și cărările ei pline de farmec, precum și autorii care au trăit, ca Anton Pann sau Ion Ghica de pildă, într-un nor de pace, respirând bucuria de a se afla dincolo de zgomotul lui aici și acum.

Alegeți una dintre ele sau pe amândouă.

 

Ovidiu PECICAN

În noile manuale, nu se mai studiază scriitori și opere

Ieșirea dintr-o societate cu pretenții egalitare, dar în fond majoritar săracă, în decembrie 1989, a adus nu doar economia de piață, ci și miturile însoțitoare: fericirea înțeleasă ca spirit accelerat achizitiv, obsesia prosperității imediate, prioritatea acordată utilitarismului îngust mercantil și pragmatismului demolator de proiecții ideale, admirația față de „aranjamente“, „scurtături“ și tertipuri… În asemenea condiții, tot ce nu părea să conducă înspre așa ceva devenea vetust, ba chiar detestabil, în ochii unei majorități până atunci mai degrabă tăcute și supuse, acum anarhică și plină de inițiative, mai întotdeauna momentaneiste. În aceste condiții, în care și educația a devenit câmp de veșnice manevre aiuritoare, printre miriade de publicații efemere și edituri deloc mai stabile, preocuparea celor lucizi a fost să păstreze măcar valorile consolidate prin programele școlare și în librării. Noile manuale nu mai studiază scriitori și opere. Au dispărut de acolo până și calupurile de literatură română referitoare la „exoticii“ secolului al XVII-lea. Fenomenul s-a produs destul de repede, îmi amintesc că îi oferisem poetului Alexandru Mușina, patronul Editurii Aula din Brașov, care publica o serie de broșuri oarecum monografice, niște titluri legate de scrisul cronicarilor moldoveni și munteni dinainte de Cantemir. A declinat oferta spunând că între timp toți respectivii dispăruseră din programă și deci editura nu avea speranța să poată vinde o sută sau două de exemplare din asemenea specimene de lucrare. Era în a doua jumătate a anilor ’90, dacă îmi amintesc bine… Trecutul acela putea trece în neființă, nemaiinteresând, ca unul ce dispărea din problematica rezervată bacalaureatului… De atunci am scris mai multe cărți despre acel trecut și despre altele, și mai îndepărtate, când slavona era limba de referință pentru oamenii cultivați dintre români. Am asumat cu bună știință o anume marginalitate, subliniată și de tirajele mărunte ale editurilor de provincie care mi-au acceptat ofertele. A apărut astfel o monografie despre Simion Dascălu (un ins despre care știm tot mai puțini cine este), una despre Letopisețul Unguresc (o scriere maghiară medievală de care până și maghiarii se îndoiesc că ar fi putut exista), două monografii despre Hasdeu și urmașii lui (cu ecou bătând spre zero), altele la fel de lipsite de interes în actualitatea imediată.

Anii care vin nu anunță altă ambianță. Edițiile specializate, recuperatorii, se vor împuțina și ele. Cine să răsplătească asemenea eforturi, măcar în plan simbolic? Numai încăpățânații solitari se vor ocupa tenace de obiectul pasiunii lor. Și – să nu uit: am de trei ani gata o monografie despre Letopisețul Cantacuzinesc. Dar… ce o fi fiind ăla?!

 

Irina PETRAȘ

Funcția hordică

Am o problemă cu drama și catastrofele. De câte ori se lansează vreo sperietoare gen „Moare Cultura“, simt nevoia să relativizez, să introduc bemoli, să arăt că lucrurile nu stau chiar așa. Memoria istoriei literare chiar garantează posteritatea valorilor exact așa cum băncile garantează depunerile. Dar o face după regulile Timpului, aplicând, firesc, funcția hordică – a hoardei –, cum o numea Marcel Moreau, cea care lasă nemilos în urmă exemplarele debile după reguli proprii şi misterioase. Deşi ţin la moştenirea culturală a omenirii, nu cred că trebuie păstrat şi conservat totul, cu orice preţ. Acest „cu orice preţ“ îmi dă fiori. Am toată încrederea că, în durata lungă a istoriei, rezistă ce merită să reziste. Un scriitor durează grație talentului și cuprinderii umane a scrisului său, contând și știința de a-și pune în valoare opera. Valoarea sa se cântărește în timp, dar forțarea unei glorii are viață scurtă.

Apoi, da, scriitorii trăiesc atâta timp cât sunt citiți. Dar cei pe care eu nu-i mai citesc pot fi citiți foarte bine de alții. Nu pot verifica, nu am cum, decât prin sondaje (imperfecte, cu toată legea slabă a numerelor mari). Dacă aș da numele unui scriitor uitat, mi-aș anula singură răspunsul: de vreme ce îi spun numele, măcar eu nu l-am uitat. Pirandello înțelegea moartea mamei ca încetare a gândului acesteia la fiul ei. Cultura națională nu moare atâta timp cât își gândește artiștii și îi pasă de ei. Aș spune că orice scriitor prezent în multele (fie și imperfectele) istorii ale literaturii române ori în dicționarele de literatură a dobândit șansa de a nu fi uitat. E înscris acolo, a fost și a rămas gândit, este tezaurizat, face parte din patrimoniul latent și nu e exclusă o revenire a lui în atenția publică. Cazuri precum cel al întârziatei descoperiri a Țiganiadei sunt rare, dar probează tocmai posibilitatea șansei de a ieși la suprafață. Aparenta sărăcire e… aparentă. Îi invidiam, în copilărie, pe cei care, cărțile fiind puține în vremea lor de demult, puteau spune că au citit tot. Astăzi, producția de carte, chiar și fără a lua în calcul maculatura, e imensă. Nimeni, niciun om și nicio istorie literară ca instituție nu mai poate visa să nu-i scape nimic. Dar lucrurile nu sunt decât firești, iar uitarea, se știe, are un rol esențial în buna funcționare a creierului, a Memoriei.

Singura uitare pentru care ar fi de discutat soluții e cea vinovată: când scriitori importanți sunt dați anume deoparte din motive de „cadre“, de „dosar“, ca în anii 1950. Politica literară pare gata uneori să imite jocurile de culise ale politicii de partid. Am descoperit, însă, că adevărații Cititori au nevoi și preferințe de lectură neintimidate de uitările impuse.

 

Monica PILLAT

Am trecut de la fast-food la fast-reading

Mi-aș începe răspunsul cu întrebarea: dacă am ține minte pe toți scriitorii cuprinși în istoria noastră literară, am mai putea fi receptivi la cei noi? În mod ideal, uitarea acționează ca un filtru valoric, lăsând fiecărei generații prilejul de a-și alege modelele și mentorii. Dar nu e totdeauna așa. Scriitorii din manualele comuniste care mi-au amărât copilăria și adolescența (M. Davidoglu, Al. Sahia, Dan Deșliu, Titus Popovici, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu etc.) au dispărut azi din atenția programelor școlare și bine au făcut. Propaganda în vogă atunci nu încuraja meritocrația artistică, ci oportunismul ideologic. În schimb, erau trecuți sub tăcere Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Titu Maiorescu și atâția alți autori de prestigiu ale căror opere încurajau erudiția, credința și imaginația. Politicul dirija cultura, cenzurând libertatea gândirii. Din Eminescu se studiau numai două poezii: Albina și Împărat și proletar.

Apoi trebuie reținut că în anii ’50 biblioteci întregi au fost arse, din dorința regimului de a distruge tradiția și comorile trecutului care ofereau termene de comparație și standarde de calitate autentică noilor stăpânitori. Lăsând însă la o parte tristele vremuri și cercetând modul în care un autor de succes la un moment dat intră în uitare, observăm cum în timp se schimbă mentalitățile, stilurile, gusturile, cum evoluția viziunilor și a formulelor literare determină continuu noi și noi selecții și reevaluări ale patrimoniului cultural. Unii scriitori ies din penumbrele uitării și iau locul celor care până mai ieri se aflau sub luminile rampei. Unele cărți se demodează, deoarece lumea pe care au cuprins-o devine de neînțeles ori nu mai prezintă nici o atracție pentru cei de azi. Ori viziunea lor pare copilăroasă pentru vremurile dezvrăjite pe care le trăim. Răsfoim în grabă paginile, uitându-ne la ele ca la veșmintele vechi din vitrinele unui muzeu de costume. Unele ne plac, dar nu le-am încerca, deoarece nu avem unde să ne arătăm în ele, poate numai la un bal mascat, dar și acest tip de amuzament e de domeniul istoriei. Și totuși, la o privire mai atentă, se întâmplă să descoperim că materialele din care erau croite niște straie anume au dispărut din comerț, că durabilitatea lor incredibilă nu se compară cu unele improvizații ale texturilor prezente. Frazele învăluitoare și dichisite, ritmul elegant al paragrafelor din scrierile de altădată au cedat locul nudității, exhibării viscerale și vitezei generatoare de sincope.

Tihna lecturii, percepută odinioară ca o vacanță a sufletului cititor, se pierde, fiind înlocuită cu înghițitul pe nemestecate al cărților consumate în sălile de așteptare, în metrou, în tren, în avion. Am trecut de la fast-food la fast-reading. Ceea ce ne poate salva însă din amețitorul vârtej al cotidianului sunt totuși unele volume din bibliotecile rămase, volume aparținând unei autoare la care vă invit să ne întoarcem ca la un rai pierdut și regăsit. Vă propun să o redescoperim împreună pe Ștefana Velisar Teodoreanu, o romancieră și o memorialistă de talent, pe care am avut privilegiul să o cunosc și să mă adopte în cercul ei de prietene, încă de pe vremea când eram copil. Ascultând-o, pe când își depăna apropiaților ei amintirile, pășeam fermecată într-un ținut în care timpul nu mai era măsurat de ceasornice, întâmplările și întâlnirile dintre oameni se petreceau sub semnul unor ceremonii dătătoare de sens și certitudini. În camera ei de primire, cu parfum de levănțică, tablouri și mobile încărcate de energia trecutului, respiram libertatea, evadând din perimetrul prezentului precar. Acum îmi dau seama că memoria poate fi o fereastră pe care o deschizi când simți că rămâi fără aer.

Dintre romanele Ștefanei Velisar Teodoreanu cele mai dragi îmi sunt Calendarul vechi, apărut în 1939, Cloșca cu pui, din 1943 și Acasă, din 1944, reeditat în 1972, iar Ursitul, cartea ei de amintiri, din 1970, îmi este cea mai iubită, fiindcă i-am auzit povestirile înainte de a fi scrise.

Cine citește acum prozele acestei autoare uitate va avea bucuria să se simtă ocrotit de atmosfera unei lumi calde și statornice, în care valorile familiei și virtuțile prieteniei erau la mare preț. La prima vedere, ambianța, interioarele, personajele și dramele lor pot părea idilice, felul în care sunt puse în scenă – poate un pic prea decorativ, dar încântător este pitorescul acelui stil de viață și prospețimea trăirilor evocate nu s-a stins. Câtă nevoie avem de răcoarea și de răgazul oferit de Ștefana Velisar Teodoreanu, de oaza ei de stabilitate, acum, în arșița teribilelor vremuri în care ne fuge pământul de sub picioare!

 

Ion POP

Tot felul de uitări

Spuneţi, în argumentul Dv. că scriitorii sunt uitaţi când nu mai sunt citiţi. Dacă e aşa, şi cam aşa este, în ultimii ani este ameninţat cu (aproape) uitarea chiar scriitorul ca termen generic: e banal să tot observăm că, în general, se citeşte mereu mai puţin, şi tot mai puţină literatură – proză, mai ales poezie, dar şi critică. Veşnic evocata cultură umanistă, din care literatura face parte cea dintâi, e neglijată începând din şcoală, orientată prioritar spre ocupaţiile practice, evident lucrative, imediat profitabile pentru inserţia în producţia de bunuri materiale, cu „joburi“ sigure şi specializări tot mai înguste. Cultura generală, literară, filosofică, artistică, cu adevărat formatoare de caractere şi viaţă spirituală complexă, e neglijată, nu doar la noi, însă această marginalizare pare totuşi mai gravă în învăţământul românesc. Filologii, literaţii sunt consideraţi adesea ironic drept nişte idealişti, fără simţ practic, care nu ştiu pe ce lume trăiesc , „vuietul vremii“, adesea asurzitor acoperă vocile „ficţionarilor“ etc. Înainte de a fi cititori, elevii ar trebui să afle ce şi de ce trebuie neapărat să citească literatură, printr-o selecţie mai bine gândită a programei şcolare, şi învăţaţi cum să citească, dincolo de suprafeţele „comunicării“ plate de cunoştinţe imediat „utile“, de către dascăli cu înzestrare pedagogică şi o cultură ea însăşi solidă, formată exigent în universitate. După dispariţia, de ani buni, a Editurii Minerva, s-au împuţinat şi ediţiile critice din scriitorii mai vechi sau mai recenţi, care ar fi putut să fie readuşi în actualitatea lecturii. Dar unii scriitori sunt împinşi într-o uitare fie şi relativă, de chiar critica şi istoria literară deformată nu o dată de interese de grup, care „uită“ să comenteze cărţile unor scriitori neagreaţi sau ediţiile realizate de specialişti din „tabere“ concurente; ori, mai recent, de lecturi şi interpretări ce minimalizează valoarea estetică, în numele unui anti-„elitism“ programatic, deplasând interesul pe determinările exterioare, cu accentuate parti pris-uri ideologice foarte înguste, dogmatice, abia mascate de mai noua „corectitudine politică“. O parte din criticii mai tineri îşi limitează lecturile la strictul perimetru al generaţiei lor, nemaisimţind obligaţia de a se raporta la înaintaşii consideraţi „depăşiţi“ sau „expiraţi“, „uitându-i“ pur şi simplu. La noi, s-au putut constata, în ambianţa socială tulbure a ultimilor treizeci de ani, şi stigmatizări, tot ideologice, lipsite de nuanţe, care au încercat să împingă în uitare, şi uneori chiar au reuşit, figuri majore ale scrisului literar contemporan. Pentru autorii altădată de referinţă – şi care s-ar cuveni să rămână astfel – vina „uitării“ o poartă şi unii moştenitori abuzivi, ca în cazul strident al lui Mihail Sadoveanu. Scriitori mai vechi, dar însemnaţi (Ghica, Odobescu) dispar din manuale împreună cu capitole importante din istoria literaturii române, dar nu mai sunt prezenţi în librării, mulţi dintre autorii care ar trebui să fie editaţi în colecţii accesibile ca preţ. N-am mai văzut cam demult în vitrine cărţile unor Radu Tudoran, Mircea Ciobanu – prozatorul şi poetul -, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Dana Dumitriu, Lucian Raicu – şi nu sunt singurii absenţi înainte de vreme.