Am fost extrem de entuziasmată cînd, acum cîțiva ani, a demarat și la noi acest proiect, cu mare priză în multe alte orașe europene. Aventurile de la Paris care începeau pe înserat și se terminau tîrziu în noapte, după delicii vizuale fel de fel, noi sau circuite revizitate, un oraș care trepida de localnici și turiști, știutori de artă, și unii, și ceilalți, sunt greu de uitat sau de comparat. Animația venea și din cunoaștere, și din polemici, dar și din ce era nou și iscutit prezentat. Este vorba și de un exercițiu, dincolo de un tip de atmosferă, de inițiere, de joc. Ca să funcționeze toată povestea aceasta, trebuie început de undeva. Apoi, trebuie urmărit proiectul, serios, îmbunătățit, nuanțat. Sigur că poți să mergi aproape în fiecare zi la cîte un muzeu, există destulă varietate în București, de pildă, sînt idei și Galerii noi, cu teme incitante și curatori foarte cool, dinamici, sincronizați cu perspectivele secolului în care trăim. Călătoriile mele prin expozițiile lumii, unde nici cu mintea nu gîndeam că voi ajunge, dar și prin unele spații din București și din țară merită o așezare mai clară din partea mea, o structură care se înscrie perfect pe linia tipurilor de spectacole și performance pe care le urmăresc, le observ, le analizez. Pentru că nu aș putea să spun că văd pe la muzeele noastre o aglomerare reală pe parcursul unui an, dincolo de vernisaje sau de evenimentele mari și bine promovate, de cercurile cunoscute pigmentate cu snobăreala mondenă, și ea deja cunoscută și, uneori, amuzantă, de turiști străini care merg cu ghiduri în mînă și nu intră nicăieri fără să știe despre ce e vorba și fără să cumpere aparate în care să asculte detalii profesioniste, „Noaptea Muzeelor“ mi se pare ceva obligatoriu, aș spune. Necesar. Poate mai ales la noi. Sîntem sensibili la vîlvă. Să fim unde se aude că merge și unul, și altul. E adevărat că în fiecare an după noaptea cu pricina am o inerție, o vreme, și mă duc pe la unele muzee unde am văzut cozi imense și mă aștept să mai văd oameni care să mișune pe acolo. Biletele la muzee nu reprezintă un obstacol, să fim serioși. Gratuitatea din noaptea nopților nu este motivul pentru care doar într-un interval se precipită mii de doritori și, apoi, brutal, arta, locul, dorința dispar. Dar, pentru mine este important fenomenul acesta pe care îl pun sub o lupă de cînd băiatul meu era școlar. Și el mă întreba dacă după noaptea animată, agitată, nobilă, într-un fel, unde excitația de a fi la rînd cu mii de oameni este parte din meniu, dacă după noaptea asta magică, tablourile fug în altă parte. În altă țară. În alt muzeu. Altfel, de ce nu ar mai fi oameni la coadă. Reveneam ici, colo ca să-i arăt că tablourile, sculpurile, instalațiile stau pe loc. Și ne așteaptă. Iar și iar. Ca peste tot. Perpsectivele diferite ne aduc ceva nou, mereu, stări, emoții, poziționări, detalii.
Și anul acesta, într-un mai plin de verde în București, de anomalii în spațiul cultural, de sentimentul deșirării și al stuporii în fața unor decizii halucinant de neprofesioniste în spațiul teatral, „Noaptea muzeelor“ a animat peisajul, oamenii. Altfel decît ce se întîmplă pe Calea Victoriei, pe la Parcul Carol, Fîntîni, Piața Alba-Iulia. Există pentru o zi și o noapte o altfel de comunitate, de concetățeni altfel. Civilizați, calmi, atenți, dornici, reverențioși, de toate vîrstele, dar mai ales tineri, foarte mulți, tineri cu copii, oameni cărora le place să fie împreună, deși nu se cunosc, care au un ton corect și folosesc o limbă română decentă, care ascultă orice informație, care întreabă, care nu se împinge, care se bucură. Oameni de toate felurile, pe care i-am întîlnit la coadă ca să intre și să-i aducă un omagiu Regelui Mihai, depus în Sala Tronului. Oameni care au ieșit smeriți, pioși, să-l salute pe ultimul drum, în gări, peste tot. Mereu am spus: Aceasta este România mea! Dar unde se evapora ea după o zi și o noapte? Ce se întîmplă cu oamenii minunați pe care îi întîlnesc și cu care îmi petrec un anumit interval? Straniu. Foarte straniu. În mail-ul din acest an, am avut ceva în plus… din cauza problemelor pe care le am cu spatele – am dureri, merg greu, nu pot să stau mult în picioare – am avut un stil nou, doar ca să nu ratez șansa de a fi împreună cu oamenii din România mea. La Arcul de Triumf a stat la coada, care înconjura de trei ori monumentul, prietena mea. A trecut pe sub Arc, a urcat și mi-a trimis fotografii non stop, ca într-un foto-montaj ca într-o transmisiune în direct. Privind fotografiile din mini-expozițiile existente acolo, citind manuscrise, scrisori – cred că spațiul a fost amenajat de Centenar – m-am întrebat de ce nu s-ar vizita o dată pe lună Arcul de Triumf? Măcar. Este un mod direct și copleșitor să afli, să vezi, să cunoști Istoria mare, nobilă, decizii și acțiuni care au format o țară și un popor. Cu adevărat. În plus, sînt mulți turiști foarte, foarte interesați de acest monument. A-ți cunoaște istoria, a vedea adevărul, încă necuprins în manuale de istorie, de cultură și civilizație, este o uriașă șansă! Arcul de Triumf este un punct major pe o axa fundamentală a orașului. A istoriei mari. Cît de simplu ar fi să practicăm normalitatea. Zi de zi. Și să fim excentrici doar o noapte pe an…