Bienala Internațională de Artă de la Veneția este un eveniment de tradiție, de o importanță esențială pentru dinamica culturală contemporană. Fondată în 1895, Bienala de Artă este una dintre cele mai prestigioase manifestări culturale din lume, unde România are un pavilion construit încă din 1938, datorită lui Nicolae Iorga. Despre proiectul principal al acestei ediții deschise la sfârșitul lui aprilie, Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului de Adina Pintilie, în viziunea curatorială a lui Cosmin Costinaș și Victor Neumann, voi scrie când o să am prilejul să ajung la Veneția. Am fost, în schimb, martor la geneza unuia dintre evenimentele colaterale ale acestei ediții, realizat de Eugen Raportoru, Răpirea din serai și femeia rromă: strategii performative ale rezistenței și curatoriat de Ilina Schileru. Proiectul, comisionat de Institutul european pentru artă și cultură rromă (ERIAC) este găzduit în Palazzo Loredan, sediul uneia dintre cele mai importante instituții de cultură din Veneția: Istituto Veneto di Scienze, Lettere e Arti. Expoziția propune o întoarcere în timp, o capsulă înăuntrul căreia artistul își reconstruiește un univers ideal, inspirat din anii copilăriei. Este un spațiu imersiv, interactiv, în care descoperi o parte din cultura rromă, așa cum Eugen Raportoru o canalizează dintr-o istorie personală, printr-o reconstituire a camerei copilăriei sale cu obiectele familiare dar și cu câteva lucrări care se integrează aceleiași teme. În spațiul central al acestui decor, care te incită să îl descoperi în fiecare dintre detaliile conținute, regăsim o carpetă cu celebra temă a „Răpirii din serai“ care în anii 60-80 era omniprezentă în interioarele din România, dar și din alte țări din Europa de Est. Spațiul imaginat de artist în acest solo show este însă unul dinamic, interactiv și va găzdui pe întreaga perioadă a expoziției o serie de performance-uri, spectacole, intervenții și discuții despre rolul și importanța comunității rrome în societatea europeană.
Cred însă că ar fi destul de pripit să evaluăm producția vizuală a unui artist precum Eugen Raportoru doar prin prisma acestei manifestări, oricât de prestigioasă ar fi ea. De aceea consider că trebuie amintită și consistența discursului său ca pictor care provine, pe de o parte, dintr-un control asupra limbajelor încă neepuizate ale picturii românești din perioada interbelică, iar pe de altă parte, din deconstrucția timpului prezent, a cărui frescă saturată de șabloanele globalismului lucid ne este prezentată într-o perspectivă încărcată de emotivitate.
Creația sa recentă prezintă imaginea unui spațiu real, aproape desprins din sincretismul ce caracterizează lumea contemporană. Artistul mizează pe aprofundarea unui filon realist, în descendența unui viguros filon interbelic, pe care îl forțează până la limita discursului abstract. În pofida unor complicități estetice asumate cu pictura românească de factură tradițională, el își construiește o identitate aparte, peisajele, compozițiile și instalațiile sale refuzând orice dimensiune acuzat documentară. Acestea sunt de fapt expresia unor trăiri personale, camuflate în spatele unor stări de spirit universal valabile. Imaginile blurate, care generează o descompunere a formei, păstrează totuși referințele esențiale ale unei identități arhitecturale sau etnice, aceasta din urmă, apărută recent în arta sa. Nu este însă vorba de o „rețetă“ care, îndelung frecventată, să videze discursul artistic de trăirea autentică, mizând pe dexteritatea unui șablon. Lucrările conțin în mod explicit încărcătura emoțională a autorului, funcționând totodată și ca o imagine iconică a unei melancolii conținute, dar care se reflectă și ca o stare de natură general umană. În acest sens, consider că Eugen Raportoru nu este un martor, ci un mărturisitor al epocii sale.
În ultima perioadă, regăsim frecvent o tematică ce face referire la spațiul identitar, la comunitatea din care artistul provine, pe care și-o asumă în limitele unui discurs care caută să promoveze, în mod prioritar, valoarea estetică și nicidecum pe cea socială. Declarația sa în legătură cu acest subiect consider că este relevantă: „Sunt rrom şi universul rrom se regăseşte în mine şi în lucrările mele. Dar tuşa mea şi percepţia publicului sunt universale.“ Artistul nu încearcă să surprindă neapărat atmosfera sau momentul, ci mai degrabă starea lui interioară, folosind compoziția ori peisajul citadin doar ca pretext pentru afirmarea propriilor trăiri. Dincolo de această lectură de factură geo-etno-artistică, propunerile sale vizuale nu se mai limitează strict la pictură, artistul dezvoltându-se în mod inspirat și în zona instalației, care se dovedește a fi deosebit de provocatoare. Conținând o puternică notă autobiografică, tematica creațiilor sale artistice poate fi considerată un omagiu adus unui timp aparent trecut, însă, așa cum motivează Raportoru, este de fapt vorba despre un timp prezent: „Cred că nu trebuie să aduc elemente din era pe care o trăim, din perioada pe care o trăiesc, ca să fiu contemporan. Contemporan sunt prin simplul fapt că exist.“
Este radiografia unei lumi care nu își refuză actualitatea, ci dimpotrivă, și-o afirmă cu revolta firească a unui artist liber în spirit, care nu își dorește să intre în tiparele tot mai constrângătoare ale unei contemporaneități impuse pe alte criterii decât cele estetice. Opera lui Eugen Raportoru are, pe de o parte, rigoare, armonie, echilibru, atmosferă, respirând, de cealaltă parte, o libertate care se manifestă printr-o orgolioasă rezistență la orice formă de convenție.