Se poate scrie un roman polițist care să se încheie fără ca misterul să fie elucidat? Aceasta este miza surprinzătorului roman de debut al lui Andrei Manolescu, Cazul scriitorului dispărut.
Și nu este o miză mică. Romanul polițist e o specie a literaturii de con sum, despre care estetica receptării ne spune că este în întregime supusă exigențelor orizontului de așteptare. Iar acesta din urmă, se știe, impune rezolvarea obligatorie a enigmei, ba chiar prinderea și pedepsirea celui culpabil. Atât de puternică este presiunea orizontului de așteptare asupra structurii acestui tip de text, încât Agatha Christie, una dintre maestrele genului, în ultimul roman din seria care-l are ca erou pe Hercule Poirot, îl pune pe vârstnicul, politicosul și pașnicul detectiv belgian să îl asasineze pe singurul criminal pe care nu-l putuse aduce în fața justiției, într-un caz din tinerețe. Cu alte cuvinte, rezolvarea cazului este o componentă obligatorie, care trebuie introdusă chiar și cu prețul maculării „palmaresului“ celui mai celebru detectiv al secolului XX. Nici unul dintre „greii“ genului – de la Arthur Conan Doyle la Georges Simenon și de la Ellery Queen la Sébastien Japrisot – nu „sare“ peste obligația de a dezlega enigma, fie și la mult timp după consumarea evenimentelor, și de a-l pedepsi pe culpabil, fie și simbolic, în posteritate.
Marja de manevră a unui autor care nu dorește să satisfacă exigențele orizontului de așteptare al romanului polițist este, de aceea, foarte îngustă. Andrei Manolescu imaginează, prin urmare, o intrigă ce merge, pe tot parcursul romanului (până la deznodământul neașteptat), pe linia de demarcație foarte subțire dintre posibil și probabil. Un scriitor, Alexandru Țestosu, dispare la un moment dat, în jurul anului 2000, din viața publică: nu mai publică nimic, nu se mai scrie despre el, nici nu mai sunt consemnate pe internet date în legătură cu persoana sa. Născut în 1906, ar fi trebuit să aibă 113 ani la data la care traducătorul său englez, David Newcombe, începe să se intereseze de soarta lui. 113 ani este cam mult pentru un om obișnuit și, de aceea, prima ipoteză a celui care îl caută este cea probabilă, și anume, că scriitorul a murit. Însă, în zilele noastre, nu este cu totul imposibil ca o persoană să trăiască 113 ani: cazuri de longevitate în jurul și peste această vârstă au fost înregistrate în ultimele două decenii. În consecință, deși este probabil că scriitorul a murit, este posibil ca el să mai fie, totuși, în viață. Pe această linie subțire dintre posibilitate și probabilitate, prozatorul își construiește romanul, cu o idee limpede și cu un mers fără ezitări, „burți“ sau digresiuni, spre ceea ce urmează să se întâmple.
Suntem și nu suntem, așadar, într-un roman polițist livresc: Cazul scriitorului dispărut nu are nimic în comun cu Atac în bibliotecă și celelalte romane ale lui George Arion, și cu atât mai puțin cu Numele trandafirului, care a inaugurat, cumva, genul. Totuși, Andrei Manolescu e un prozator care a citit cu siguranță clasicii romanului polițist (elvețianul Friedrich Dürrenmatt, un posibil model, e citat clar în text) și știe să construiască o „plasă“ de referințe care subîntind narațiunea propriu-zisă, obscurizând linia de demarcație dintre posibil și probabil, pe care se sprijină enigma. Alexandru Țestosu – numele trimite la ideea de longevitate – se numește, în realitate, Ion Popescu, adică o culme a banalului și lipsei de expresivitate. Deși savant clasicist, scrie el însuși romane polițiste, care îi asigură o anumită notorietate. Nu una ieșită din comun (românii nu sunt nici mari producători, nici mari consumatori de proză polițistă), ci numai una care să explice simultan atât interesul lui David Newcombe pentru soarta sa, cât și dezinteresul societății, manifestat prin absența informațiilor legate de eventualul său sfârșit. Autorul știe, cu siguranță, că în viața reală dispariția unor mari scriitori, cum a fost Constantin Țoiu, nu a fost anunțată de televiziuni nici măcar pe ștraifurile buletinelor de știri, iar Uniunea Scriitorilor are câteodată dificultăți în a stabili dacă unii membri, plecați în străinătate sau retrași din viața publică, mai sunt sau nu în viață… În engleză, limba unei literaturi în care genul polițist a dat figuri exponențiale, Țestosu are mai mult succes, ceea ce face ca Newcombe – căsătorit cu o româncă și stabilit, după 1989, în țara noastră – să îi traducă mai multe cărți, devenind astfel familiar cu universul autorului. De la acest univers și începe investigația privind soarta scriitorului dispărut: traducătorul îl vizitează pe fostul polițist care îi servise lui Țestosu drept model pentru personajul comisarului Iordache. Împreună cu comisarul Iorgu (fost maior de Miliție în perioada comunistă), traducătorul alcătuiește un cuplu detectivistic răsturnat în raport cu modelul Agatha Christie: la scriitoarea engleză, comisarul Japp este un secondant al lui Hercule Poirot, admirabila disciplină a polițistului britanic nefiind dublată și de perspicacitatea pe care autoarea i-o rezervă detectivului belgian. În Cazul scriitorului dispărut este mai degrabă invers: Iorgu este nu numai experimentat, ci și înzestrat cu tot bagajul de deprinderi ale unui polițist de vocație, iar Newcombe, un străin amabil, încă insuficient adaptat. Împreună, cei doi încep o investigație ca la carte, pornind, vorba unei comedii autohtone celebre, de la „împrejurimi“. Newcombe se duce la Uniunea Scriitorilor – prilej pentru Andrei Manolescu să creioneze câteva pagini savuroase, complet imaginare, dar pline de autenticitate, despre viața literară de azi –, de unde prinde câteva „fire“, apoi împreună cu comisarul investighează o casă din Cotroceni care îi fusese retrocedată lui Țestosu, discută cu vecinii, întâlnește un misterios cloșard despre care un rival al scriitorului susține că ar fi copilul din flori al acestuia ș.a.m.d. În cele din urmă, pe calea aceasta de roman–recherche, cei doi ajung la editorul scriitorului, un personaj unsuros, remarcabil ca realizare literară, pe nume Shulmanian (în persoana căruia Andrei Manolescu amalgamează trăsăturile distinctive ale editorului român de azi), iar traducătorul o vizitează singur la Ploiești pe una dintre ultimele rude în viață ale celui dispărut. Scenariul acestor întâlniri este asemănat de Newcombe cu pasiența lui Napoleon: o pasiență, însă, în care căile pe care le promitea o „carte“ (citește: pistă) nouă se închid una după alta.
Spuneam că prozatorul a avut o marjă de manevră foarte îngustă, pentru a reuși un roman polițist care nu se încheie cu elucidarea cazului. „Pasiența“ în care se transformase ancheta se închide fără ca Iorgu și Newcombe să fi aflat ceva pozitiv despre soarta lui Alexandru Țestosu. Iar dacă ar fi rămas numai pe acest palier, al anchetei, Andrei Manolescu ar fi ratat pariul cu specia. Însă el a scris, de fapt, un text cu ofertă multiplă, nu un roman polițist propriu-zis. Pe palierul epic, suntem într-un antiroman polițist, căci istoria lui Țestosu se încheie cu o lovitură de teatru: editorul Shulmanian îi convoacă pe cei doi detectivi și le prezintă, într-un plic proaspăt, aparent expediat de însuși Alexandru Țestosu, manuscrisul unui roman intitulat… Cazul scriitorului dispărut și subintitulat „cum nu a reușit comisarul Iordache să-l rezolve“. Dedesubtul epicului, dimpotrivă, avem de-a face cu un roman social foarte subtil. Ion Popescu, alias Alexandru Țestosu, de pildă, este un fost deținut politic, care după eliberarea din pușcărie a refuzat orice contact cu statul socialist, trăind marginal din modeste colaborări, în pofida competenței sale de clasicist de anvergură. Comisarul Iorgu, modelul personajului său, are un trecut de maior de Miliție, din care Newcombe află cu stupoare episoade de violență și de represiune, ca și faptul că între realitatea anchetelor reale și cea a cazurilor atribuite alter ego-ului său romanesc Iordache, de către Țestosu, e o diferență uriașă creată de imaginația scriitorului. Newcombe, la rândul său, este un observator nu numai al stărilor de lucruri din România în care se stabilește după 1989, ci și al firii românilor în general. Există pagini superbe despre cartierul Cotroceni (o preferință în care, de ce să mint?, mă regăsesc) și despre orașul Ploiești, care contrabalansează, ca ritm și semnificație, narațiunea polițistă. Dar mai presus de toate, Cazul scriitorului dispărut – romanul care face obiectul cronicii de față, nu cel pe care se pregătește să-l editeze, cu tam-tam, editorul Shulmanian – este un roman adevărat, cu personaje bine conturate, scris cu mână sigură și care se citește cu plăcere intelectuală, chiar dacă finalul rămâne deschis și, exact așa cum își propusese autorul, enigma destinului scriitorului dispărut nu este elucidată.
Nu știu dacă, după acest debut exemplar, Andrei Manolescu va mai scrie proză de ficțiune. Știu doar că mi-ar plăcea să mai citesc astfel de romane.