Trei generații de critici literari

Nu avem deocamdată nicio istorie a criticii literare românești. Doar capitole în istorii generale ale literaturii. Și încă: nu foarte generoase. Tradiția, cum să-i spun altfel, e fixată de G. Călinescu, în Istoria căruia criticii au parte de un examen superficial și puțin înțelegător. Modul acesta de a trata critica merge mână-n mână cu absența din cele mai multe istorii ale literaturii a contribuțiilor critice anterioare.

Schița pe care o propun mai jos pornește de la ideea că există în momentul de față trei generații de critici literari activi, ca, de altfel, și de poeți, romancieri și dramaturgi: șaizeciștii, aflați la sfârșitul unei cariere care a debutat în anii 1960, de unde și denumirea; optzeciștii, aflați la maturitate, după ce au debutat în anii 1980; în fine, douămiiștii, cu unul sau două decenii de prezență pe scena literară. E prea devreme să vorbim, cum fac unii critici foarte tineri, de o generație postdouă- miistă. Până una-alta, în ce-i privește, avem de-a face cu manifeste, nesprijinite pe opere semnificative. O discuție serioasă nu e deocamdată posibilă.

Generația 60 n-are nevoie de prezentare. Criticii literari sunt pe cât de numeroși, pe atât de valoroși. Într-o selecție severă, am reținut în Istoria critică 26 de nume. Cărora li se alătură alte 13, din care câteva aparțin unor critici care au debutat în anii 1940, dar care și-au publicat operele majore odată cu șaizeciștii. Așadar, 39 de nume, reținute, repet, după o triere îndeajuns de strictă. Ceva mai numeroase decât cele de poeți sau de prozatori, fapt întrucâtva surprinzător. Toate speciile criticii literare au fost acoperite: critica la zi (cronica, recenzia), eseul, studiul academic, monografia și, în- tr-o mai mică măsură, istoria literară, reprezentată, de obicei, de opere cu aspect de manual și referindu-se la o epocă anume, rareori la tot parcursul istoric al literaturii. Nu face excepție, din acest ultim punct de vedere, nici aceea foarte originală, chiar excentrică, a lui Ion Negoițescu. Nu putem trece peste contribuția marilor critici interbelici, unii încă în viață până în anii 1980. Contribuția generației 60 de critici literari a fost esențială în multe privințe: a reintrodus criteriul estetic în judecata operelor literare, în locul aceluia ideologic, a revalorificat moștenirea culturală, cum se spunea în termenii epocii, obnubilată parțial în deceniul 6, a repus în circulație literatura modernă occidentală, considerată înainte „burgheză“ și „decadentă“, a scos, cu alte cuvinte, în afara legii literare realismul-socialist. Rareori înainte, spre a nu mai vorbi de după aceea, problemele literaturii au făcut obiectul unor dezbateri și unor polemici atât de interesante și de vii. Se poate afirma, fără exagerare, că generația 60 de critici literari merită un capitol important în istoria literaturii române: ea a încheiat o epocă și a deschis o alta.

Optzeciștii n-au avut, la debut, șansa șaizeciștilor. Atmosfera se degradase, cenzura devenise mult mai exigentă ideologic, debuturile atât în poezie, cât și în proză, vedeau lumina tiparului doar în volume colective și așa mai departe. Am reținut în Istoria critică doar 8 nume de critici, eseiști și istorici literari, cam tot atâția câți prozatori. Poeții sunt, în schimb, numeroși. Trebuie să reamintesc că mulți dintre optzeciști au fost descoperiți și promovați de criticii generației anterioare. Totodată se cuvine relevat faptul că poeții și prozatorii optzeciști au avut un spirit teoretic superior celui al scriitorilor șaizeciști. Nu întâmplător, ei au început cu articole teoretice, chiar polemice, autodefinindu-se, de regulă, ca postmoderni. Câțiva vor debuta după 1989. Consacrarea va veni tot atunci.

Cu generația 2000, intrăm pe un teren minat. Dacă îi avem în vedere pe criticii literari, constatăm o situație aproape fără precedent. Cel puțin în două privințe: restrângerea sferei de interes la literatura propriei generații; abandonarea, la un moment dat, a criticii literare propriu-zise. Rezultatul? Trecerea cu buretele peste întreaga literatură veche, clasică, modernă și chiar postmodernă, aceasta din urmă, a generației 80. Studiile de istorie literară sunt de la o vreme cvasi inexistente, majoritatea fiind operele de debut ale autorilor. Lucru curios, criticii douămiiști vor dobândi oarecare notorietate tocmai în mediul universitar și pe baza studiilor de la debutul lor, nu în publicistică, la care, de altfel, au renunțat tot pe neașteptate, fără o cauză aparentă. Toți susținuseră rubrici permanente în România literară sau în alte publicații importante. Ca prin efectul unei baghete magice, au dispărut in corpore din publicistică. Și-au lepădat halatele de lucru pe șantierele literare, care aveau aceeași nevoie de ei, cum avuseseră de criticii șaizeciști cu trei decenii mai devreme, și au îmbrăcat costumul de rigoare la universitate. Un al treilea paradox, dacă am numărat bine, constă în aceea că noii universitari își îmbată studenții cu literatura propriei generații. Sigur, universitatea nu se mai ocupă de multă vreme, cel puțin la noi, exclusiv de clasici. Eu însumi am predat literatură contemporană încă din anii 1960. Doar că, în cazul criticilor douămiiști, n-are niciun sens faptul că, după ce au renunțat să-și întâmpine congenerii în presa culturală, cum se cuvenea, au ales să-i studieze la facultate ca pe niște scriitori consacrați. (Au existat voci care au reproșat Listei canonice publicate de România literară că nu-i cuprinde și pe tinerii lor colegi de generație. E adevărat că noblețea nu așteaptă numărul anilor, dar tot așa de adevărat este că, lăsând orgoliile la o parte, canonul îl așteaptă, uneori, mult și bine.) Publicistica și studiul universitar sunt două lucruri diferite: pe de o parte, e vorba de o igienă a spațiului literar, care cade în sarcina cronicii, a criticii de întâmpinare, cum mai e numită, iar pe de altă parte, e vorba, la universitate, de analiza unor opere intrate deja în patrimoniu, fie acesta și unul provizoriu. Confuzia este evidentă.