O (nouă) istorie a dinastiei otomane

Deși inițial îmbrățișase cariera militară, servind, de la o vârstă fragedă, în marina militară americană (la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale), John Freely avea să aleagă, în deceniile postbelice, cariera științifică, dedicându-se științelor exacte (doctorat în fizică la New York University) și nu numai. Cariera sa academică a fost marcată de activitatea didactică desfășurată mai ales în cadrul Universității Boğaziçi, din Istanbul, una din marile universități din Turcia, cunoscută și ca Universitatea Bosfor. Pasiunea vădită pentru științele exacte a fost dublată însă de o atracție deosebită pentru istorie, mai cu seamă pentru istoria otomană (și a fostelor regiuni care au făcut parte din Imperiul Otoman, de-a lungul secolelor), dar nu numai. Așa se face că mare parte din opera sa este legată, mai cu seamă, de contribuții circumscrise istoriei, dar și cărților de călătorie. Titluri sugestive în acest sens pot fi considerate, bunăoară, Strolling Through Istanbul (prima ediție, în 1972), Classical Turkey (1990), Strolling through Athens. Fourteen Unforgettable Walks through Europe’s Oldest City (1991), Istanbul: The Imperial City (1996), Children of Achilles. The Greeks in Asia Minor since the Days of Troy (2009), pentru a aminti doar câteva din ele. Între acestea, este de menționat și lucrarea sa apărută în 1999, intitulată Inside the Seraglio: Private Lives of the Sultans in Istanbul a cărei versiune în limba română ne este propusă de Editura Trei.

Într-un domeniu îndelung bătătorit, marcat de operele unor precursori iluștri, din epoci istorice diferite, de la Dimitrie Cantemir la Mihail Guboglu, Stanford Shaw, Charles Swallow, Andrew Wheatcroft și mai ales Halil Inalcik – decanul osmanisticii mondiale, este mai degrabă dificil de identificat și dezvăluit chestiuni inedite privind istoria otomană. De altfel, John Freely propune în lucrarea sa o abordare proaspătă, accesibilă publicului larg, centrată pe biografiile celor treizeci și șase de sultani ai dinastiei Osman, implicit a evoluției Imperiului Otoman până la sfârșitul său, în 1923. Așa se face că în paginile lucrării își fac loc secțiuni dedicate celor mai reprezentativi sultani și perioade otomane, începând cu primii descendenți ai lui Osman I și până la ultimul sultan al dinastiei, Mehmed al VI-lea Vahiddedin (1918-1922), de-a lungul a mai mult de șapte secole.

Cititorii români pot constata, în paginile volumului, abundența citatelor și referirilor privind remarcabila lucrare a lui Dimitrie Cantemir, anume Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae (manuscrisul original latinesc, datând din 1716), publicată într-o primă versiune în limba engleză în anul 1734, la Londra, cu titlul History of the Growth and Decay of the Ottoman Empire.

Așa cum sugerează și titlul, volumul se dorește o incursiune în viața privată a sultanilor, în lumea secretă din spatele porților Topkapi Sarayi, în care se țes intrigi, se iau decizii și se stabilesc strategii cu înrâurire asupra întregului Imperiu și uneori dincolo de el.

Episoade istorice din cele mai diverse, cu impact covârșitor, uneori imediat, alteori întârziat, asupra evoluției Imperiului Otoman, sunt implicit abordate, în asociere cu destinul individual al sultanilor din epocă. După cum era de așteptat, momentele cheie – precum cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II lea, sunt alternate sau completate cu dedesubturile vieții de la Topkapi Sarayi, de la pasiunile sultanului pentru vânătoare la mecenatul său (Mehmed al II-lea, el însuși autor de poezii, trimitea daruri poeților și prozatorilor din toată lumea islamică, susținând treizeci de scriitori otomani, potrivit surselor otomane din epocă). Deopotrivă gurmand și înfruptându-se îndelung din „les plaisirs du monde“, potrivit contemporanilor, Mehmed avea să plătească, în ochii contemporanilor, pentru excesele sale, de vreme ce pe lângă gută, suferea și de abces la picior, considerate de mulți o pedeapsă divină.

Volumul abordează și subteranele ascensiunii la putere a diferiților sultani, comploturile, intrigile și dificultățile întâmpinate, dar și cazurile – deloc puține, de prinți captivi (potențiali moștenitori ai tronului ținuți închiși) sau de suprimări efective de potențiali rivali la tron, provenind din rândul rudelor apropiate (fii sau frați de sânge), săvârșite, la ordinul sultanilor, cu scopul de a elimina posibilii succesori de sex masculin care ar fi putut să amenințe sau să revendice tronul. Bunăoară, secțiunea intitulată Trei sultani nebuni detaliază excesele și comportamentul psihotic al unora dintre sultani, începând cu Murad al IV-lea, cel care și-a suprimat fratele Kasim, în vreme ce al doilea său frate, Ibrahim, a rămas închis în apartamentul din Palatul Interior, fiind el însuși într-atât de îngrozit că ar putea împărtăși soarta lui Kasim (de altfel, doar intervenția mamei sale l-a salvat de la moarte), încât la moartea sultanului Murad al IV-lea, Ibrahim era deja profund suferind din punct de vedere psihic; groaza sa, indusă în anii îndelungați de detenție, îl împiedica să admită că fratele său, sultanul Murad, murise cu adevărat și că el urma să devină noul padișah.

Este de menționat faptul că din cei 24 de ani, cât avea Ibrahim în momentul în care urcase pe tron, își petrecuse 22 de ani închis, mai întâi în Vechiul Palat, apoi în Haremul de la Topkapi Sarayi. De altfel, alți viitori sultani au îndurat perioade și mai lungi de captivitate (de-a lungul cărora singurii companioni le erau servitorii muți care le aduceau hrana și cele câteva femei sterpe din harem), iar un exemplu în acest sens poate fi cel al sultanului Osman al III-lea, care avea aproape 56 de ani în ziua în care a devenit sultan, din care 51 și-i petrecuse închis în Kafes – sau Cușcă). Revenind la sultanul Ibrahim, perioada îndelungată de detenție sub teroarea permanentă a unui potențial ordin de ucidere a sa, venit din partea fratelui său – sultanul Murad al -IV-lea, nu avea cum să nu lase urme atât asupra stării sale de sănătate mentală, cât și asupra comportamentului său. Sugestiv este, în acest sens, un fragment preluat de Freely chiar din lucrarea lui Dimitrie Cantemir, care descrie orgiile și excesele lui Ibrahim, dornic să lase în urmă perioada captivității și să se bucure de noul său statut: „Dacă Murad (fratele său, sultanul anterior) se dedulcise la vin, Ibrahim se lăsa în voia plăcerilor și poftelor trupului. Ei spun că li se dedase acestora cu totul, ziua și noaptea, și că a încercat să-și refacă, prin meșteșug și leacuri, puterile firii, doborâte de înfruntările, prea des repetate, cu Venus, în fiecare zi de vineri, care la ei e sfântă și închinată acestui fel de luptă.“ În urma unor asemenea excese și în condițiile în care el însuși își pierduse autoritatea, Ibrahim avea să fie convins să abdice, pentru ca mai apoi să fie sugrumat, după ce fusese emisă o fatwa prin care se autoriza execuția sa.

Însoțită de un amplu glosar de cuvinte turcești, precum și de lista sultanilor otomani și de genealogia sultanilor, lucrarea de față reprezintă, fără îndoială, o sinteză captivantă a vieților private ale sultanilor otomani, într-o abordare accesibilă publicului iubitor de istorie și nu numai.