La 52 de ani după dialogul de la Lima dintre încă tinerii Mario Vargas Llosa și Gabriel García Márquez, cartea recuperată după înregistrarea conversației apărea sub îngrijirea editorului Luiz Humberto Rodríguez Pastor, însoțită și de cuvintele scriitorilor contemporani Juan Gabriel Vásquez (Columbia) și Abelardo Sánchez León (Peru), dar și de cele ale martorilor evenimentului, scriitorul și criticul literar peruan José Manuel Oviedo, cel care a organizat întâlnirea, respectiv criticii literari peruani Abelardo Oquendo și Ricardo González Vigil. De fapt, înainte de ediția Rodríguez Pastor existau câteva ediții pirat ale cărții, așa cum mărturisește Vásquez, cel care, recuperând o fotocopie a uneia dintre acestea, a făcut posibilă republicarea, cu toate acele cuvinte însoțitoare și cu interviul lui Vargas Llosa după moartea lui García Márquez sau cu interviuri ale celui din urmă, ceea ce a generat, ulterior, trecerea granițelor limbii spaniole prin numeroase traduceri, inclusiv prin cea românească, publicată la Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei: Două singurătăți. Despre roman în America Latină. Se întâmpla, așadar, în 1967, în 5 și 7 septembrie, când în auditoriul Facultății de Arhitectură a Universității Naționale de Inginerie din Lima, la inițiativa Departamentului de Dezvoltare Culturală a Universității și sub coordonarea lui Oviedo, cei doi scriitori urmau să se întâlnească pentru a discuta despre ceea ce, peste ani, avea să poarte un nume: realismul magic latinoamerican sau, în spațiul anglo-saxon, Latin American Boom. Mario Vargas Llosa chiar invocă pe parcursul dialogului această ultimă expresie. Dar remarcabilă nu este numai clarviziunea, ci și forța ilocuționară a dialogului, capacitatea acestuia de a transforma, pe noile coordonate identitare, romanul din America de Sud. Dialogul dintre cei doi mari scriitori, deveniți între timp laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură, a avut în primul rând o pronunțată dimensiune identitară, iar apoi o putere premonitorie remarcabilă. În septembrie 1967, Mario Vargas Llosa, foarte cunoscut și apreciat în Peru, era autor al deja cunoscutelor romane Orașul și câinii (1963) și Casa verde (1966). Primul îi adusese consacrarea internațională și premii naționale, cel de-al doilea îi adusese de curând premiul Rómulo Gallegos de la Caracas, foarte important în lumea hispanică. Gabriel García Márquez, care era cu nouă ani mai în vârstă, publicase mai multe romane, printre care Ochi de câine albastru (1950) sau Colonelului n-are cine să-i scrie (1961), iar cu patru luni înainte reușise să publice romanul care îl va consacra, Un veac de singurătate, cel în jurul căruia se va țese dialogul dintre cei doi. Pentru proaspăt publicatul roman, columbianul urma să câștige, în 1972, același premiu, Rómulo Gallegos. În România, cei doi erau necunoscuți. În același an urma să apară la Editura pentru Literatura Universală romanul Colonelului n-are cine să-i scrie, în traducerea lui Alexandru Samharadze; Vargas Llosa era prea tânăr pentru a fi luat în seamă și începuse să se dezică de Revoluția cubaneză. Scriitorul peruan avea în pregătire Conversație la Catedrala, un roman pe care îl va publica doi ani mai târziu, iar cel columbian, Toamna patriarhului, care va mai întârzia opt ani. Despre primul roman nu se va pomeni nimic, cel de-al doilea se va anunța drept cadrul ficțional în care personajul mitologic central al spațiului cultural latinoamerican își va clama propria mitologie și identitate: dictatorul de generație veche, pentru care totul e cu putință și care ascultă de superstiții. „Marele animal mitologic al Americii Latine“ (GGM, p. 89) va fi, în paginile dialogului, sinteza identitară din această perspectivă. În septembrie 1967, literatura latinoamericană îi avea ca reprezentanți de prim-plan pe cei doi, cărora li se adăugau mexicanul Carlos Fuentes și argentinianul Julio Cortázar, într-un vârtej identitar supranațional care îi va atrage și pe uruguayanul Juan Carlos Onetti sau pe chilianul José Donoso Yáñez. Față de această mișcare turbionară, explicit schițată în conversația dintre cei doi prozatori, marele solitar Jorge Luis Borges, mult mai în vârstă decât ei, dar care încă nu-și publicase Relatarea lui Brodie sau arhicunoscuta Carte de nisip, nici poezia din Aurul tigrilor, cu atât mai puțin cea mai importantă parte a eseurilor sale, care intrase în cel de-al doisprezecelea an al orbirii și care încă nu avusese ocazia să își manifeste interesul pentru dictatură – o va face, mai târziu, precum García Márquez –, va fi categoric exclus de columbian din inelul identității ficționale latinoamericane:
GGM: Eu nu văd specificul latinoamerican la Borges, și îmi place să ajung în punctul acesta pentru că și eu împărtășeam ideea destul de generalizată că Julio Cortázar nu e un scriitor latinoamerican; și mi-am corectat cu totul și cu totul această idee puțin „ascunsă“ pe care o aveam, atunci când am ajuns la Buenos Aires. Cunoscând Buenos Aires, acest imens oraș european între selvă și ocean, după Mato Grosso și înainte de Polul Sud, ai impresia că trăiești într-o carte de Cortázar, adică ceea ce părea europeizant la Cortázar este caracterul european, influența europeană pe care o are orașul Buenos Aires. Am avut impresia la Buenos Aires că personajele lui Cortázar se întâlnesc pe stradă pretutindeni. Însă, așa cum îmi dau seama că Julio Cortázar este profund latinoamerican, nu am găsit la Borges acest aspect…
MVL: Este o simplă constatare, sau e o caracterizare când spui că nu ți se pare că literatura lui Borges e o literatură argentiniană, sau mai curând latinoamericană, ci este o literatură cosmopolită, o literatură care are rădăcinile istorice în…?
GGM: Cred că este o literatură de evaziune. Cu Borges mi se întâmplă un lucru: Borges este unul dintre autorii pe care îi citesc și pe care i-am citit cel mai mult, și poate autorul care îmi place cel mai puțin. Îl citesc pentru extraordinara lui capacitate de abilitate verbală; este un om care te învață cum să scrii, care te învață cum să acordezi instrumentul pentru a descrie lucrurile. Din acest punct de vedere, este într-adevăr o capacitate. Cred că Borges lucrează pe realități mentale, este pură evaziune; în schimb Cortázar nu procedează la fel (pp. 66-67).
Criticul literar Mario Vargas Llosa păstrează rezervele sale. Nu este cazul să demonstrăm aici latinoamericanismul lui Borges – chiar dacă el ar fi evident, tot medierea livrescă este ceea ce estompează percepția –, ci conturarea unui cadru identitar latinoamerican în limitele dialogului. Mărcile identității ficționale a latinoamericanismului fixate în prima zi a conversației de la Lima par a fi omniprezența dictatorului, singurătatea: „profunda alienare a omului latinoamerican“ (GGM, p. 38), femeia-catalizator, uciderea, masacrul, moartea incertă a eroului, spaimele, misterul (care se degajă din convingerea realistă a percepției personajelor), fantezia (care face parte din realitate – remarcabilă este pledoaria columbianului pentru realitatea fantastică latinoamericană), urmele exploatării coloniale. Chiar dacă optând pentru intrarea diferită în dialog – romancierul și criticul literar peruan își asumă rolul de intervievator, probabil și în calitate de gazdă, dar și din respectul pentru columbianul căruia îi va dedica un amplu studiu de 600 de pagini, teza de doctorat de la Universitatea Complutense din Madrid (1971), pe baza căreia va publica ulterior lucrarea Istoria unui deicid (focalizată pe însuși romanul care a stârnit dialogul, Un veac de singurătate), iar invitatul se mulțumește în mare cu rolul de intervievat („cel chestionat ești tu“, îl lămurește direct peruanul, MVL, p. 68), în ciuda faptului că la data dialogului opera sa nu era cunoscută în Peru –, cei doi protagoniști, între care va interveni în timp distanța și chiar o anumită barieră impusă de opțiuni ideologice și de experiențe de familie, vor păstra în opera lor nu doar mărcile identitare amintite, ci și un spațiu cultural pe care îl vor împărți fără ca disputa să alunece și pe acest teritoriu. Iată, de pildă, punerea față în față a dictatorului marquezian din Toamna patriarhului (care nu i-a plăcut peruanului, după cum avea să o spună peste ani) cu dictatorii din Sărbătoarea țapului sau Vremuri grele din opera lui Vargas Llosa, sau măcelul din Un veac de singurătate cu cel din Războiul sfârșitului lumii, femeia latinoamericană din Dragoste în vremuri de holeră cu cea din Cine l-a ucis pe Palomino Molero. Fiecare dintre aceste ancore în latinoamericanismul ficțional identitar se va regăsi în opera celor doi uriași, cu mențiunea că Vargas Llosa va continua să își construiască fantasticul plecând de la fapte reale, minuțios documentate, depășind limitele anterior menționatului spațiu ficțional identitar (spre exemplu, în Visul celtului sau în Paradisul de după colț), în timp ce García Márquez va continua să se raporteze la o realitate filtrată prin spațiul cultural. Între „experiența personală“ și „experiența culturală“ (MVL, p. 50), peruanul va opta pentru prima, columbianul pentru a doua. Între ideologia libertății individuale și ideologia libertății colective, peruanul va opta, de asemenea, pentru prima, iar columbianul pentru a doua. Aceste filtre se vor face cunoscute peste ani, vor permite interpretări multiple ale operei celor doi. În septembrie 1967, la începutul unei primăveri australe, se făcea simțită primăvara realismului magic latinoamerican sau a „așa-numitului boom al romanului latinoamerican“ (MVL, p. 60). „Un boom de cititori“, se va răsfăța García Márquez în prima zi de dialog, pentru a pleda în a doua zi pentru „romanul total“ al Americii Latine, care să cuprindă în el realitatea spațiului cultural care include irealitatea însăși (GGM, p. 71), dovedindu-se a fi mai borgesian decât Borges însuși, cel care „fuge chiar și de propriile convingeri“ (GGM, p. 74). Puterea convingerii – în fond, o marcă a latinoamericanismului – este cea care se va dovedi adevărata amprentă identitară a dialogului care a stabilit granițele unei lumi ficționale în construcție.
O carte a gesturilor ferme, o carte a inițierii, care are aceeași putere și magie ca dialogurile dintre Borges și Sábato, consemnate de Orlando Barone, dar mai multă influență asupra conturării profilului unei literaturi, este lucrarea Două singurătăți. În ciuda apetenței pentru spațiul cultural francez a lui Vargas Llosa, respectiv pentru cel anglo-saxon a lui García Márquez (având, totuși, un numitor comun: Faulkner), cei doi construiesc un cadru al spațiului cultural latinoamerican. Două singurătăți este tratatul în baza căruia se naște un imperiu ficțional latinoamerican, în limitele vechiului spațiu de influență spaniolă, adică excluzând Brazilia lui Jorge Amado sau Clarice Lispector, care vor duce mai departe povestea realismului magic în granițele altei limbi.
Având consistența unui tratat și frumusețea unui roman latinoamerican, Două singurătăți devine o carte fundamentală.