Întâlniri ciudate

O bună bucată de vreme, la sfârșitul anilor 1970 și la începutul deceniului următor, când veneam la București stăteam la prietenii mei Dana și Marcel Petrișor. Apartamentul din Intrarea Știrbei Vodă, ferit de zgomotele orașului, era în același timp, cum se spune, „în buricul târgului“. Marcel, povestitor inegalabil, stătea seara ore întregi și îmi relata amintiri din pușcăriile prin care trecuse. Avea, vai, ce povesti. Mă fascinau calmul și, adesea, umorul cu care istorisea lucruri cumplite. Am cunoscut câțiva din tovarășii lui de suferință, dintre ei cel mai mult m-a impresionat Aurel State, un om care supraviețuise unor îngrozitoare încercări. Foarte des îl pomenea Marcel pe „nea Petrache“, tovarăș de pușcărie de care avea acum grijă, ducându-i mâncare și medicamente. Era vorba de Petre Țuțea, personaj cunoscut în București, dar a cărui notorietate nu ajunsese și la Iași. Marcel îmi reproducea vorbe de duh ale lui Țuțea, amuzându-se copios, la care reacția mea era mai curând moderată. Într-o zi, mi-a dat să citesc niște texte ale lui Țuțea, promițându-mi că va fi o lectură ce îmi va produce mari delicii. Textele cu pricina – două la număr – erau bătute la mașină, legate ca niște lucrări de licență (aveau cam aceleași dimensiuni) și tratau subiecte literare, unul din ele se ocupa – sper să nu mă înșel – de chestiunea umorului. Am început să citesc și, după câteva pagini, curiozitatea s-a transformat în stupoare: aveam în față niște însăilări stângace, în multe locuri de o naivitate de-a dreptul înduioșătoare. I-am mărturisit lui Marcel decepția mea, la care a răspuns că textele au fost redactate de niște discipoli (?), după conferințele pe care Țuțea le ținea într-un cerc restrâns. Nu știu dacă acele texte au reapărut după 1990.

Prieten nedezmințit, Marcel a ținut să-l cunosc personal pe Țuțea și l-a invitat într-o duminică la masa de prânz. Nici de data asta întâlnirea nu a fost concludentă. Țuțea a plasat câteva replici spirituale, prea puțin totuși pentru reputația lui de geniu oral. Le acord credit celor care l-au cunoscut mai îndeaproape și l-au văzut desfășurându-se: n-am avut această șansă. După 1990, Țuțea a fost internat, pentru câteva săptămâni, la un spital din Iași. L-am vizitat, i-a făcut plăcere, era bine îngrijit, mintea i se menținea întreagă, la cei aproape 90 de ani. A murit un an mai târziu, după care a început uimitoarea lui carieră postumă. Mă întreb, totuși (sper să nu fiu acuzat de lèse-Țuțea), cât de autentice sunt cărțile ce-i poartă semnătura și s-au tipărit în toată această perioadă.

O întâlnire ciudată am avut la Paris în decembrie 1971. Obținusem (minune!) o bursă de două luni și am încercat să fructific la maximum sejurul totuși scurt (mai ales că erau și sărbătorile de iarnă), neștiind că va rămâne singura mea bursă și că voi revedea Parisul universitar abia după 1990… Am mers, așadar, la Sorbona, la cursul lui Jean-Pierre Richard, am mers la cursul și la seminarul lui Roland Barthes, m-am întâlnit cu Tzvetan Todorov, am „prins“ un colocviu unde a participat crema noii critici – Jean Rousset, Doubrovsky, J.P. Richard, filosoful Gilles Deleuze ș.a.m.d. M-am dus la École Pratique des Hautes Études să asist și la un curs al lui Gaëtan Picon (1915-1976). Pe vremea aceea (au trecut 50 de ani, Dumnezeule!), Picon era un nume sonor, o referință. Publicase o foarte cunoscută Panorama de la nouvelle littérature française (1950, reeditată – și îmbogățită – în 1960), un Malraux par lui-même, un Balzac par lui-même (în renumita colecție de la Éditions du Seuil), un subtil eseu intitulat L’écrivain et son ombre, coordonase o foarte utilă Panorama des idées contemporaines, tipărise trei volume din L’usage de la lecture, unul din ele – admirabil – consacrat lui Proust, inițiase o extraordinară colecție (în superbe condiții grafice) la editura elvețiană Skira, Les Sentiers de la création, unde mari scriitori și artiști (Ionesco, Butor, Barthes, Paz, Starobinski etc., etc.) vorbeau despre „secretele“ muncii lor creatoare, se ocupase de operele unor mari pictori, Cézanne, Ingres, Dubuffet, Miró – în fine, eu îl consideram (și aveam argumente) o celebritate. Aveam să aflu mai târziu că Malraux, ajuns în 1959 ministru al Culturii sub De Gaulle, l-a numit director general al Artelor și Literelor, post de care s-a achitat exemplar, că predase la Beirut și la Florența, că legase prietenii cu mari scriitori, Seferis, de pildă, etc. Dar să reiau firul. Merg, așadar, la École Pratique des Hautes Études la ora când era anunțat cursul lui Picon, mă prezint și îi cer permisiunea să asist la prelegerea sa. Picon (avea atunci 55 de ani, era un bărbat înalt, impunător) mi-a acordat, cu multă gentilețe, permisiunea, dar s-a uitat la mine (cel puțin așa mi s-a părut) cam bizar și m-a rugat ca, după curs, să stăm puțin de vorbă. Intru în sală și… surpriză: erau nu mai mult de trei studenți. Consacrat pictorului Jean Dubuffet, cursul nu avea nimic spectaculos și, oricum, nu se intersecta cu preocupările mele de atunci. După oră, am avut cu Picon o discuție neașteptată. M-a întrebat insistent ce m-a făcut să vin la cursul lui. Părea uimit că cineva, din îndepărtata Românie, a auzit de el și a dorit să-l asculte. Nu era modestie jucată, mirarea lui era sinceră. Să fi fost determinată de faptul că îl căutase un străin, din celălalt capăt al Europei, iar el vorbea, de regulă, în fața a doar trei-patru studenți?

Picon a murit în 1976 (la numai 60 de ani); fapt neobișnuit, internetul indică două date ale morții, 6 sau 15 august. Mult mai târziu, cineva mi-a spus că Picon ar fi murit într-o cameră de hotel parizian și că trupul lui ar fi fost găsit după câteva zile. Nu știu ce să cred, chiar dacă persoana care mi-a dat informația e o „sursă“ fiabilă. Dar imaginea lui Picon cel singuratic de la École… și ipoteza despre sfârșitul lui par, într-un fel, să aibă o confirmare tulburătoare în titlul micului roman pe care l-a publicat în 1968: Un câmp de singurătate (Un champ de solitude).