Pentru Gala Galaction, creștinismul și socialismul au fost a filei două fețe, peste cartea vieții sale fâlfâind deopotrivă un prapur cenușiu și un stindard împurpurat. Ajuns la cumpăna vieții și privind mormântul luptătorului socialist I.C. Frimu, care avea ridicat un stâlp roșu în loc de cruce, scriitorul făcea o tulburătoare autoanaliză, mărturisindu-și dramatica oscilare sufletească între credința creștină și ideologia socialistă. Deși ar fi dorit să le îmbrățișeze și să le slujească cu aceeași ardoare pe amândouă, în numele înaltelor idealuri de umanitate, dilematicul creștin era conștient de neputința concilierii lor. El aderase la mișcarea socialistă timpurie nu neapărat dintr-un scop pragmatic, nemijlocit, ci dintr-un imbold afectiv, sentimental.
Este ceea ce i se explicase lui N.D. Cocea, într-o scrisoare adresată în 1911: „Nicule dragă, să nu ne amăgim unul pe altul! Eu nu pot să fiu niciodată întreg (s. a.) al tău, după cum tu nu poți fi niciodată întreg al meu. Nu mă vei putea asimila ție, după cum nici eu pe tine nu te voi putea asimila mie. […] Eu cred în miragiul meu creștin și iubesc pe Iisus Cristos. Tu crezi în utopia ta socialistă și iubești barabancea democratică. Lasă-mă pe mine cu ale mele și rămâi tu cu ale tale. E zadarnic să dorim imposibilul! după cum nu eram la fel acum 20 de ani, nu putem să fim nici azi. […] Tu ești socialist, adică un fel de creștin fără Christos, eu sunt creștin, adică un fel de socialist din alte vremuri“ (Jurnal, I, Ed. Minerva, 1973, pp. 661-662). În ciuda acestei tranșante distincții, muribundul N.D. Cocea va fi convertit la ortodoxie pe patul de spital, fiind împărtășit și astfel condus de prietenul său, înainte de ultimul drum, pe „drumul Damascului“.
Împărtășit și el cu credința socialistă, autorul nuvelei În drumul spre păcat consemna următoarele, după o conferință susținută la sediul ARLUS: „Literatura rusă actuală e beată de șampania biruinței!… Tot ce se scrie exaltează poporul rus, patria rusă și pe batiușca Stalin!… Este o legitimă și uriașă exaltare! Au biruit! […] Au dreptul să cânte și să dănțuiască 30-40 de ani! (Jurnal, III, Ed. Minerva, 1980, p. 43). Cel alintat de Arghezi în epistole cu apelativul „Pișco“ s-a dedulcit cu pișcoturi înmuiate în șampania biruinței socialismului și nu a greșit în privința prezicerii intervalului de dănțuire a sovieticilor. Necontaminat de sentimentalismul slav, el nu a plâns, asemenea preotului Tonea din nuvela De la noi, la Cladova, pe cununa biruinței sale sârbești. Ce nu a prevăzut deschizătorul de cărți au fost efectele tragice ale formulei sociale impuse sateliților artificiali ai sovietismului, pe care o credea o pură adopție: „Este această formulă o culme și un adevăr vrednice de nemurire? Fi-va, ea, cu vremea, adoptată de toate societățile? Și precum azi noi creștinii ne botezăm întru Christos, unul câte unul, îmbrăcându-ne întru Christos, fi-va oare cândva și botezul popoarelor întru revoluția rusească și sovietismul de azi?…/ Popor după popor, va primi, oare, botezul sovietic?/ Întrebări fără răspuns!…“ (Ibidem, p. 48).
În schimb, filogermanul de altădată găsea răspuns la întrebări legate de soarta Vestului și nu pierdea prilejul de a afurisi, în sfânta limbă de lemn, partea putredă de continent: „Dacă stai și te gândești mai îndelungat, biruința de azi a slavilor, asupra putredei Europe, a început cu Turgheniev, cu Dostoievski și cu Tolstoi… […]/ Jos cu gloria Europei, jos cu tradițiile ei de clasicitate, de amabilă toleranță, de cugetare indepen dentă și de crepuscular misticism!/ Leonid Maximovici Leo nov este viața cea nouă, este proaspătul și sălbaticul torent din munte care vine să împle și să anuleze vechile și visătoarele noastre heleștaie eu ropene!…“ (Ibidem, p. 43). Năzuinței faustice europene nu-i rămânea decât să se înece, precum visele de procopsire, în iazul necurat de la moara lui Călifar.
Un prapur cernit acoperă câteva file ale jurnalului la moartea atât de tardivă a tătucului popoarelor: „Aseară și azi, în nevrednica mea rugăciune, l-am așezat și pe Iosif Vissarionovici, în genunchi, în fața tronului tuturor puterilor, tuturor îndurărilor și tuturor iertărilor. […] Sărmanul Iosif Vissarionovici a fost, pe pământ, purtătorul unor porunci înfricoșate. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să-i judece – El singur – pe ambasadorii săi, în lumea aceasta!“ (Ibidem, pp. 128-129). Mâinile inerte i-au provocat diaristului cuvios un prilej de reflecție creștină în câteva superbe fraze: „M-au impresionat dureros mâinile doborâte, de-a lungul trupului, una într-o parte, alta într-altă parte… Celor ce adorm creștinește, li se împreună mâinile deasupra pieptului și astfel mâinile se întâlnesc și fac un pact de smerenie și de implorare. Aceste mâini împreunate poartă o cruce, sau o icoană, sau o carte de rugăciuni, sau un șir de mătănii, iar toate aceste lucruri spun, impresionant, o lume de gânduri zdrobite și cucernice. Mâinile adormiților creștini duc înaintea Supremului Judecător păreri de rău, răzgândire, pocăință de ultimul moment, simbolul biruinții asupra morții și nădejdea nebiruită în viața cea de apoi… Mâinile lui Iosif Vissarionovici nu duc nimic! nu se cunosc una pe alta, nu se întâlnesc decât în neant! Sărman Iosif Vissarionovici!…“ (Ibidem, p. 129). Ce-ar mai fi putut duce cu ele acele mâini îmbibate în sânge? Oricum, optimismul diaristului referitor la Iosif și… ai săi dă prin gropi: „Cred că azi – în ziua înmormântării – trebuie să mai fie multe suflete tainice cari îi împreunează mâinile bietului Iosif și așează, între ele, crucea nădejdiilor nemuritoare!“ (Ibidem).
Este cumva de înțeles iertarea acordată de teologul Pișculescu bietului criminal de top mondial din toate timpurile, dar îi rămân de neînțeles cugetările la auzul asasinării lui Iorga. Motivul este simplu: călăuza popoarelor nu-i fusese dușman personal. Cunoaștem deconcertanta consemnare la auzul sinistrei vești: „Nenorocitul de Nicolae Iorga! Se lăuda – o dată, sau adeseori – că pe mormântul lui trebuie scris: «Aici zace Nicolae Iorga care, cât a trăit, a știut să urască»… Azi epitaful trebuie completat: «pentru care a murit împușcat, ca un câine turbat…»/ Iartă-ne, Dumnezeule mare!… Iartă dedalul in famiei noastre! Iartă haosul cugetării și al simțirii noastre! Un om atât de plin de venin ca Iorga nu putea să sfârșească altfel!“ (Jurnal, II, Ed. Minerva, 1977, p. 346). Dumnezeu să-i ierte pe amândoi! Desigur că Gala Galaction nu era plin de venin, asemenea savantului, dar nu bănuia că ar fi avut o soartă ase mă nătoare, dacă legionarii și-ar fi putut continua ororile.
Ultima însemnare din jurnal este legată de un vis avut cu profesorul Maiorescu: „Trebuia să fac un fel de comunicare, un fel de confesiune literară. Dar probabil că în loc de confesiune am zis spovedanie (s. a.) și atunci cineva, care pare că seconda pe președinte, mă întrerupe: «Știți că mărturisirile sau comunicările teologico-dogmatice sunt interzise.» Eu răspund: «Nu e vorba de teologie și de dogmă, ci de o mărturisire literară»… și mă adresez direct președin te lui: «Domnule, (am zis ’profesor’, nu ’pre ședinte’), situația mea este excepțio nală… Când vorbesc sau scriu pentru lumea laică, colegii și alți laici mă trimit la biserică. Iar când, în biserică fiind, voiesc să vorbesc sau să scriu ceva, frații mei preoți și cucernici as cultători mă trimit politicos la Academie…»/ Titu Maiorescu a surâs subțire (ceva așa ca: à qui la faute?) și mi-a răspuns cam glumind, cam ironic: «Ei, ce să faci? re signează-te»!“ (Jurnal, III, ed. cit., pp. 215-216). Autorul Direcției noi… avea dreptate chiar și în visele altora: fostul său student se resemnase de mult și își împărțea drumurile între Dealul Mitropoliei și Academie.
Sfârșindu-i-se mandatul de deputat în… Dealul Mitropoliei, Gala Galaction ajunge la concluzia că totul a fost un episod ciudat în viața lui, petrecut fără să voiască ori să ceară acest lucru: „Literatura mea democratică și creștină mi-a adus un scaun într-o adunare națională precumpănitor anti-creștină. Am luat și eu cuvântul de două ori, atunci când obiceiurile parlamentare cereau «răspunsul la mesaj» […] După al doilea mesaj, glasul meu nu s-a mai auzit în Cameră. […] Mărturisesc că, aproape la toate ședințele, mă simțeam, în intimitatea mea sufletească (e drept, fără multă legitimitate) cam în situația găinei, care a scos boboci de rață și care acum, lângă țărmul lacului – sfioasă și pusă în mare încurcătură –, își vede puii sărind în apă! Comunist creștin, într-o adunare de comuniști atei!“ (Ibidem, p. 58). Văzându-l pe po liticianul malgré lui cum a sărit în vâltoarea istoriei, suntem și noi puși în situația de a ne întreba, în același spirit de ambient nautic: „Să fie rață? Mă-sa găină! Să fie găină? Botul lătăreț.“
Nu știu dacă, sub semnul cântecului vrăjit al vreunei sirene de care s-a agățat Vasile Roaită, nu cumva s-a realizat vreo logodnă neîngăduită a lui Gala Galaction cu ideologia socialistă. Să fi fost o ieșire dezvrăjită la suprafața apei, asemenea aceleia a lui Mura cu Oleana, din nuvela Copca-Rădvanului, „având în cap, în chip de cununi și bătute cu piroane, două căldări sparte“? Probabil că da. Nu degeaba îl considera C. Stere drept un scriitor enigmatic, cu un fel de „surâs al Giocondei“. A fost un surâs cu atât mai enigmatic, cu cât era mascat de bogata-i barbă. De altfel, lui Gala Galaction i s-au făcut foarte multe caricaturi, deoarece avea un cap interesant. Însă nimeni nu s-a gândit să-l caricaturizeze ținând cu mâna dreaptă un crucifix și pana de scris, iar cu cea stângă să înmoaie un pișcot în cupa de șampanie a biruinței socialiste. Iar sub desen: „– Vrei, nu vrei? Bea, Grigore, șampanie!“
Omului Grigore Pișculescu i-am închinat rândurile de mai sus, plecând de la unele pagini de jurnal ale importantului scriitor al literaturii noastre Gala Galaction. Căci nu e om care să nu greșească… Probabil că, la Judecata de Apoi, marelui cărturar, traducător al Bibliei, care și-a plasat neinspirat utopia socială într-o pernicioasă fantasmă răsăriteană, i s-a iertat păcatul, întrucât pe celălalt taler al cumpenei au atârnat antirasismul și spiritul său ecumenic desăvârșit.