Ce se întâmplă când citim un roman sau când vedem o piesă sau un film, la teatru, la cinema sau la televizor? Credem ce ni se povestește sau ni se arată? Chiar dacă asistăm la acțiuni care, la drept vorbind, n-aveau cum să aibă loc? Într-o familie legendară, tatăl, rege și comandant într-un război departe de cetatea lui, își sacrifică zeilor una din fiicele lui, iar când se întoarce acasă este ucis de propria lui soție. Curând, fiul lor își pedepsește mama luându-i viața, dar la judecată, tribunalul îl iartă. În altă poveste, o regină se sinucide de durere că fiul din prima căsătorie a soțului ei îi respinge iubirea. Un tânăr, convins că își poate hotărî el singur legile morale pe care le va urma, ucide o femeie aleasă la întâmplare ca să arate că poate face ce vrea. E vorba de Orestia lui Eschil, de Fedra lui Racine, de Crimă și pedeapsă de Dostoievski. De ce în loc să exclamăm „Cum e posibil!“ continuăm să citim, rămânem în sala de spectacol, nu închidem televizorul?
Pentru că simțim o nevoie tacită de asemenea povești, așa cum copiii au nevoie de basme? Pentru că vrem (cum ni se spune) să înțelegem mai bine lumea în care trăim? Sau poate, dimpotrivă, pentru că spectacolele neverosimile care au loc în universuri inventate, fictive, ne scot, măcar pentru o bucată de vreme, din mediul nostru arhi-cunoscut?
Parcurgem Crimă și pedeapsă, unde personajul principal regăsește calea cea bună din dragoste pentru o tânără frumoasă și nevinovată. Din bunătate, ea se vinde pe străzi ca să-i dea tatălui ei bani, iar tatăl, un păcătos, îi cheltuiește pe băutură. Poliția îl interoghează pe autorul crimei, nu reușește să-i dovedească vinovăția, îl lasă să plece. La ieșire, o simplă privire a fetei pe care o iubește îl face să reintre la poliție și să mărturisească adevărul. De ce întoarcem pagină după pagină, mereu nerăbdători să aflăm alte detalii greu de crezut? Sau, altfel spus, prin ce trecem în timp ce citim?
Ca să luăm un alt exemplu, în primele capitole din Mizerabilii de Victor Hugo, un om sărac, condamnat la ocnă pentru că a furat o pâine, o singură pâine, ca să-și hrănească nepoțeii flămânzi, e în sfârșit liber. Documentele arată că a fost închis și niciun han nu-l găzduiește peste noapte. Bate la ușa casei unde stă episcopul județului, i se deschide, e invitat să cineze cu sfinția sa și să doarmă acolo. În timpul nopții se trezește, caută tacâmurile de argint, le fură și pleacă pe întuneric. Pe drum jandarmii îl opresc, dau peste tacâmuri și îl readuc la casa episcopului. Acesta, liniștit, îi spune: „Ai luat tacâmurile pe care eu însumi ți le dăruisem, dar ai uitat că ți-am dat și sfeșnicele de argint. Ia-le și pe ele și fii binecuvântat.“ Liber să plece, personajul, profund tulburat, își dă seama că mărinimia e adevăratul, singurul rost al vieții. Va trăi de acum înainte doar ca să dăruiască și să se dăruiască.
Când citim această carte sau când vedem unul din filmele cu acest subiect, suntem luați pe sus și duși în lumea unde se petrece acțiunea. Suntem transportați, în cele două sensuri ale cuvântului: purtați dintr-un loc (real) într-altul (fictiv) și, în același timp, aduși într-o stare de emoție și de uitare de sine. Uităm de viața noastră de zi cu zi și, ca spectatori, participăm tacit la ce li se întâmplă personajelor, la ce gândesc, plănuiesc, simt și presimt ele. Va reuși acest personaj să fie mereu generos și onest, să nu fie fericit decât în măsura în care îi face fericiți pe cei de lângă el? Ne punem acest gen de întrebări pentru că recunoaștem ecourile cărții pe care o citim, al spectacolului pe care îl vedem, dincolo de exagerările și de situațiile imposibile menite să ne stârnească curiozitatea.
Recunoașterea ne permite să înțelegem și să simțim ceea ce în lumea cărții sau a spectacolului este și asemănător, și diferit de cea în care trăim. Asemănător, pentru că pasiunile, idealurile, ispitele, dubiile din opera de artă răsună aproape la fel ca cele din viața de zi cu zi. Diferit, pentru că arta, literară, teatrală, pictorială, simplifică, șterge, accentuează, exagerează cât poate.
Înseamnă oare că după ce citim un roman, după ce vedem un film sau un spectacol, știm în sfârșit ce e virtutea, bunătatea, amorul, ura, sacrificiul și le putem pune imediat în practică?
Să ne mai gândim.