Trecutul în epistole din epocă

Deși pentru o vreme s-a făcut remarcat ca jurnalist și corespondent de război (sau poate tocmai de aceea), Simon Sebag Montefiore și-a dedicat, mai apoi, efortul de cercetare unor teme și arii de interes – cu finalitate în numeroase lucrări, ce denotă o predilecție pentru spațiul rus de-a lungul istoriei. Opera sa cuprinde atât creații literare, din care probabil cea mai cunoscută rămâne trilogia Moscova (The Moscow TrilogySashenka, Red Sky at Noon, One Night in Winter), bestseller internațional ce a primit și Premiul pentru Cartea de Ficțiune Politică a Anului (în Regatul Unit), cât și lucrări istorice, precum cea dedicată dinastiei Romanov (The Romanovs: 1613-1918), în care îmbină talentul literar cu documentarea amplă de arhivă. Cea mai recentă lucrarea a sa este cea la care ne referim aici, anume Written in History (2018), publicată în ediție românească la Editura Trei. Fellow al Societății Regale de Literatură, expertiza sa i-a fost recunoscută în sfera academică; Montefiore a devenit, de altfel, Visiting Professor of Humanities al Universității Buckingham.

Structurat pe mai multe secțiuni sugestive, volumul este, de fapt, o veritabilă colecție, reunind peste 100 de scrisori, ce oferă o fascinantă imagine a vieții unor personalități ale lumii, din cele mai vechi timpuri, până în zilele noastre (de la Ramses la Donald Trump). Însoțite de referiri legate de contextul conceperii și informații privindu-i pe autori și pe destinatari (elaborate de autor), scrisorile cuprinse în volum se constituie într-un corpus de texte ce exprimă trăiri și realități din diverse perioade istorice, înglobând tumultuos de la sentimente de dragoste la declarații de război și fapte de arme, de la amenințări și trădări la lupta pentru libertate, de la frivolități la distrugeri și dezastre, de la prietenie la tensiuni și războaie. Fiind vorba de o antologie, meritul autorului rezidă în selecția propriu-zisă a scrisorilor – întrepindere de altfel nicidecum facilă, și mai ales în explicarea contextului istoric în care acestea au fost scrise și expediate.

Bunăoară, scrisoarea Ecaterinei cea Mare a Rusiei către prințul Potemkin, din martie 1774, surprinde freamătul relației romantice dintre țarina Rusiei și prințul Grigori Potemkin, feldmareșal rus despre care puțină lume știe că și-a găsit sfârșitul în anul 1791, în Moldova, în timpul unei călătorii de la Iași la Nikolaev, fiind înhumat în catedrala din Herson (Ucraina de azi). Scrisoarea în sine, rod al unei întregi metafizici sentimentale (sintagmă folosită chiar de Ecaterina cea Mare), reprezintă o mostră a dragostei copleșitoare a țarinei pentru Potemkin, dublată de o pasiune pe care ea însăși o considera nesăbuită.

Nu mai puțin fascinantă este epistola lui Pablo Picasso către Marie Thérèse Walter, din iulie 1939, care deși este inclusă la secțiunea Creație, ar fi putut cu ușurință să fie parte a secțiunii Dragoste. Textul surprinde dragostea profundă a artistului (căsătorit, atunci) pentru Marie Thérèse Walter, o tânără de doar 17 ani care i-a devenit muză (și i-a dăruit și o fiică), aflându-se, mai târziu, la originea unor capodopere ale lui Picasso, care a traversat atunci o perioadă de creativitate intensă, culminând cu anii ’30.

Predilecția lui Montefiore pentru spațiul rus, dar și pentru evoluțiile istorice dramatice din perioada revoluției bolșevice poate fi observată din nou, în secțiunea sugestiv intitulată Sânge, în care este inclusă și o scrisoare adresată de Vladimir Ilici Lenin bolșevicilor din Penza, datată august 1918. Documentul în sine, dezvăluit după prăbușirea URSS, reprezintă o dovadă în plus privind regimul de teroare susținut de Lenin, care îi îndemna, în scrisoare, pe bolșevicii locali din Penza, ce se confruntau cu o revoltă a culacilor, să procedeze la execuții sumare, în văzul locuitorilor (pentru a spori teroarea), a nu mai puțin de o sută de culaci cunoscuți, cărora urma să li se confiște și bunurile. Paragraful final al scrisorii probează obiectivul principal al unor astfel de acțiuni: „procedați cu aceste măsuri de o asemenea manieră încât pe o rază de sute de kilometri în jur oamenii să vadă, să tremure, să știe, să strige: îi sugrumă în ștreang și îi vor sugruma până la moarte pe culacii care sug sângele poporului[…].Găsiți niște oameni cu adevărat duri”.

Într-o scrisoare aparținându-i fostului președinte american Harry S. Truman, adresată editorialistului ziarului „Chicago Sun-Times“ (datată august 1963), sunt evocate, într-o manieră mai degrabă prozaică, rațiunile din spatele deciziei privind folosirea armei nucleare de către SUA, în timpul celei de a doua conflagrații mondiale, începând cu atacul japonez de la Pearl Harbour și continuând cu rezistența armată japoneză, care ar fi condus la pierderi de sute de mii de vieți, americani și japonezi: „[…] am știut ce făceam când am oprit războiul, care ar mai fi ucis o jumătate de milion de tineri de ambele tabere, dacă acele bombe nu ar fi fost aruncate. Nu am niciun fel de regrete și, în împrejurări asemănătoare, aș proceda din nou la fel – iar această scrisoare nu este confidențială”.

Însă probabil unele din cele mai relevante scrisori, de această dată din perioada Războiului Rece și cu impact direct asupra destinului omenirii, pot fi considerate cele schimbate între Nikita Hrușciov și John F. Kennedy, în timpul crizei rachetelor din Cuba, din octombrie 1962. Contextul este unul îndeobște cunoscut: după ce avioane de recunoaștere ale SUA au localizat dispunerea unor rachete nucleare pe teritoriul cubanez, ce echivala cu o amenințare directă asupra orașelor americane, avea să izbucnească o profundă criză care risca să declanșeze un război nuclear, cu urmări apocaliptice pentru omenire. Pe fondul blocadei asupra insulei, instituite de președintele american, avea loc o corespondență între cei doi lideri, iar două dintre acele scrisori au fost inserate în volumul de față. Dacă în prima din scrisorile lui Hrușciov, acesta amenința direct partea americană (,,avem tot ce este necesar pentru a proceda așa!”), în a doua scrisoare, expediată două zile mai târziu, ca urmare a scrisorii de răspuns a președinteluri SUA, retorica se modifică, iar formulările capătă nuanțe vădit pacifiste: „[…] toți avem nevoie de pace. Războiul este vrăjmașul nostru și o calamitate pentru toate popoarele […]. Păstrarea păcii mondiale trebuie să fie preocuparea noastră comună… Prin urmare, să dăm dovadă de înțelepciune ca niște oameni de stat“. De altfel, ultimele rânduri ale scrisorii lui Hrușciov susțin fără urmă de îndoială abordarea pacifistă, un triumf al rațiunii: „Iată, domnule președinte, gândurile mele, care, dacă dumneavoastră le acceptați, ar putea pune capăt situației încordate ce neliniștește toate popoarele.“ Aceste gânduri sunt dictate de dorința sinceră de a calma situația, de a înlătura amenințarea războiului. Era momentul de început al dezamorsării crizei și îndepărtării pericolului unei confruntări nucleare.

Revenind la lumea sovietică, una din scrisorile fascinante, cunoscută de altfel în cercurile istoricilor, este cea adresată de Nikolai Buharin lui Stalin (10 decembrie 1937), din închisoare, cu câteva luni înainte de a fi executat. Aceasta poate fi considerată o mostră grăitoare a devotamentului extrem al lui Buharin – un true believer, atât față de marxism-leninsim, cât și față de vechiul său prieten Koba (Iosif Stalin), dus până dincolo de limite raționale, inclusiv prin mărturisirea unor delicte de care nu se făcea vinovat, totul în spiritul planurilor mari, ideilor mari, intereselor mari, al sarcinilor universal-istorice care prevalau asupra propriei persoane.

O captivantă incursiune – grație scrisorilor, în trecutul omenirii.