Gustave Thibon, „Setea de absolut”

Gustave Thibon (1903-2001), scriitor și filosof francez, autodidact, care a promovat o formulă de viață inspirată de valorile creștine. Pentru opera sa literară și filosofică, Academia Franceză îi acordă, în 1964 și 2000, Marele Premiu. Scrieri: Destin de l’Homme (1941), Nietzsche ou le déclin de l’esprit (1948), Notre regard qui manque à la lumière (1970), L’ignorance étoilée (1974; Ignoranța înstelată, Humanitas, 2003).

Gustave Thibon: un pelerin al absolutului

Convorbirile cu Christian Chabanis, publicate în 1975, marchează un nou vârf în destinul public al lui Thibon. Ele au avut la bază un dialog televizat între cei doi protagoniști, care a produs la acea dată o puternică impresie asupra publicului francez, pentru care filosoful retras la Saint-Marcel-d’Ardèche era un necunoscut.

Prin ce au impresionat, așadar, dialogurile lui Thibon cu mai tânărul său admirator și prieten? Vocea filosofului a făcut o impresie puternică înainte de toate prin vivacitatea, profunzimea și fervoarea sa. Ea era – să nu uităm – mărturia unui autodidact înțelept, răbdător și atent la ritmurile eterne ale cosmosului, dar și expresia extrem de rafinată a unui intelectual de cea mai pură speță («intelectual» vine, în fond, de la a citi în interiorul lucrurilor!), conștient în același timp de limitele cunoștințelor sale și mereu disponibil orizonturilor largi de dincolo de marginile „doctei“ sale ignoranțe. «Adevărata cultură, nota undeva Thibon, trebuie să aibă drept rezultat adâncirea ignoranței, cu alte cuvinte crearea unei disponibilități superioare care să permită receptarea unor lumini mai profunde.» Cu alte cuvinte, adevărata cultură trebuie să ducă în final la creșterea disponibilității interioare a omului și nu la trufirea lui; ea este și va rămâne întotdeauna suflu viu și nu literă moartă.

Thibon propunea astfel o formulă de viață, un anumit stil ce contrazicea modelele ce dominau malurile Senei, fără a fi desuet sau reacționar. Personalitatea sa era una eclectică și inconfundabilă. Omul însuși era un adevărat bon vivant îndrăgostit de roadele pământului și fascinat de poezie și de misterele vieții. Optimist și cald, entuziast și mistic (mare admirator al Sfântului Ioan al Crucii), Thibon era ambițios fără a fi însă orgolios, un individualist pasionat și independent, un franctiror generos. Prietenia cu Simone Weil, spirit radical de stânga, e o dovadă incontestabilă a disponibilității pline de magnanimitate a «anarhistului conservator» care era Thibon. Deviza sa preferată era împrumutată de la un spirit nobil al veacului al XVIII-lea, Clermont-Tonnerre: Si tous, moi pas [Dacă toți, eu nu]. […]

Thibon nu a uitat nici faptul că cele mai profunde adevăruri sunt – și rămân – până la un anumit punct incomunicabile; cu cât le trăiești mai adânc, cu atât îți este mai greu să le exprimi. Darul evocării și geniul aforismului nu i-au lipsit însă niciodată, ceea ce poate explica într-o bună măsură succesul mediatic pe care l-au avut Convorbirile sale cu Christian Chabanis. Din paginile acestei superbe cărți, Thibon apare ca un spirit viu, iconoclast și inclasificabil care nu se sfiește să admită că știe tot mai puține lucruri pe măsură ce înaintează în viață.“

Aurelian Crăiuțu, 

(fragment din Prefață)

Setea de absolut

Domnule Thibon, cred că, pentru a înțelege mărturia dumneavoastră așa cum s-a afirmat ea timp de – în curând – patruzeci de ani și pentru a risipi, poate, câteva neînțelegeri care o înconjoară, trebuie să pornim din centru pentru a lumina mai apoi marginile gândirii dumneavoastră, ca de exemplu problemele politice și sociale. Spuneți undeva că numai „infinitul dă cheia măsurii“. Ce este acest infinit sau acest absolut, sau acest element esențial care, așa cum afirmați în altă parte și pe același ton, e mai viu în interiorul dumneavoastră decât dumneavoastră înșivă?

Mai viu în interiorul meu decât mine însumi: asta e mai mult decât evident. Aș spune chiar că e atât de viu în mine, încât adesea, în fața acestui absolut, aproape că mi-e rușine de a fi eu însumi și de a nu fi decât eu însumi. Atunci când am întrevăzut câteva adevăruri esențiale, este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradându-se în funcție de acest aliaj. Dacă-mi este permis să vă reamintesc o întâmplare, îl voi evoca pe acel tânăr care m-a abordat la sfârșitul unei conferințe, m-a prins de reverul hainei și m-a întrebat cu îndrăzneala caracteristică acestei vârste: „Domnule, tot ce ne-ați spus e foarte frumos, dar în ce măsură trăiți cu adevărat toate aceste lucruri?“ La care i-am răspuns: „Nu vă faceți nicio iluzie, într-o mică măsură, dar suficient pentru a nu fi mândru de tot restul.“ Aș vrea, mai exact, ca această mărturie să nu se degradeze prin intermediul meu.

Este sigur faptul că problema lui Dumnezeu se află nu numai în centrul gândirii mele, ci și al sufletului meu.

Mă grăbesc să vă spun însă că, în ceea ce privește experiența divinului, nu sunt deloc înclinat către confidențe, și aceasta cu atât mai puțin cu cât în acest domeniu confidențele nu înseamnă nimic, deoarece ele țin de ceea ce nu poate fi revelat. Dar, așa nedemn cum sunt, ceea ce nu poate fi pus la îndoială este că mi s-a întâmplat să am această experiență, adică să fi fost luminat de o revelație care – sunt sigur de asta – nu venea din mine însumi, căci fusesem invadat de o chemare, de o puritate, de o plenitudine care depășeau cu mult ceea ce puteam gândi, concepe și simți. Aceste stări sufletești care durează foarte puțin, dar care te marchează pentru tot restul vieții, nu pot fi supuse niciunei judecăți. Cred că sensul vieții constă în a rămâne fidel acestei lumini întrevăzute într-un mod atât de efemer, dar care reprezintă o vizită a Eternului în timp.

Setea de esențial, setea de absolut care caracterizează demersul gândirii mele – și nu numai demersul gândirii mele, ci și al sufletului meu în ceea ce are el mai profund – este nevoia de un bine absolut și necondiționat, care să nu fie măsurat de timp, de spațiu și de vicisitudinile acestei vieți.

Ați fost dintotdeauna preocupat de această problemă sau a intrat ea într-un moment anume în viața dumneavoastră? Ați fost dintotdeauna torturat într-un anumit fel – pentru a relua termenul unui alt scriitor – de problema lui Dumnezeu, torturat de Dumnezeu însuși, pentru că Dumnezeu depășește cu mult toate întrebările ce se pot pune despre El?

Torturat? Nu cred. Problema aceasta mi s-a pus într-o anumită perioadă a vieții mele. În copilărie, am avut acele stări de extaz pe care le pot trăi, de exemplu, cei ce se împărtășesc pentru prima oară. În această privință, nu pot emite nicio judecată: poate că ele au reprezentat experiența cea mai bună pe care am avut-o. Dar, oricât de frumoasă va fi fost ea, nu mi-a lăsat amintiri foarte exacte.

Am fost un copil credincios, apoi am încetat brusc orice practică religioasă și m-am ocupat destul de puțin de lucrurile divine. Pentru a mă lega din nou de lumea spirituală, nu-mi mai rămăsese decât firul conducător al poeziei.

[…]

Experiența divinului

Puteți vorbi atunci despre o experiență, despre o întâlnire cu Dumnezeu? Poate că e puțin nepotrivit să te exprimi în felul în care o fac eu acum, dar, pentru ca această nevoie și acest sentiment să fi luat forma religioasă exactă pe care o au ele în opera dumneavoastră, trebuie să fi existat totuși odată o întâlnire, ceva special, nu?

În această privință, acțiunea se înrudește în mod straniu cu consimțământul. Am consimțit. Ceva s-a deschis în mine. Este extrem de neplăcut să vorbești despre tine și, în plus, vă reamintesc faptul că nu am niciun fel de înclinație pentru autobiografie…

Nu e vorba despre asta. Însă, prin intermediul a ceea ce ați trăit, dumneavoastră vorbiți despre acest adevăr „mai viu decât dumneavoastră înșivă“. Or, este cert faptul că acesta e adevărul pe care-l caută astăzi, ca întotdeauna de altfel, atâtea ființe ce și-au pierdut centrul. Prin inter mediul unei mărturii care transcende cu mult ființa dumneavoastră, e posibil să transpară ceva din această întâlnire, din această revelație. În sensul acesta pun eu întrebări care pot fi uneori personale.

Problema personală este foarte simplă. Am fost asemenea tuturor copiilor de țărani, nu am făcut prea multă școală, doar până la vârsta de 13 ani. După care, cu excepția acelei raze de poezie despre care am vorbit, am ajutat la lucrul câmpului, am trăit ca toți copiii de vârsta mea, dominat de mii și mii de lucruri frivole, până în ziua în care, datorită nu știu cărei chemări neobișnuite, am vrut să știu, am fost cuprins de o febră a cunoașterii lipsită de orice finalitate. Am vrut să știu pentru a ști. Eram încă la vârsta la care poți obține diplome, la care îți poți orienta cunoașterea către o carieră anume. Nimic din toate acestea însă, în cazul meu: am vrut să cunosc pentru a cunoaște. Am acumulat deci la întâmplare un mare număr de cunoștințe și, prin intermediul acestei sete de cunoaștere, mi s-a revelat divinul.

Ați purces singur în cunoașterea filosofilor? Ați descoperit singur cărțile despre care vorbiți sau cineva v-a ajutat, v-a îndrumat?

Nu, nu m-a îndrumat nimeni, pentru simplul motiv că tatăl meu, care era foarte cunoscător în ale poeziei și științelor naturii (geologie, botanică etc.), nu era deloc filosof. Am început singur să-i citesc pe filosofi. Din fericire, un prieten avea o bibliotecă cu sute de cărți de filosofie și m-am apucat să le citesc… În felul acesta am învățat o mulțime de lucruri. Însă, după ce mi-am potolit această sete de cunoaștere, am fost invadat de marile întrebări metafizice: are lumea vreun sens? Care este scopul vieții? Ce este omul? Ce se află dincolo de moarte? Și, mai presus de toate: există oare în universul invizibil o Gândire care să răspundă gândirii mele, o Dragoste care să răspundă dragostei mele? Pe scurt, întrebările esențiale.

V-ați pus problema lui Dumnezeu. Dar, pentru că sunteți catolic și Dumnezeul căruia vă rugați poartă un nume, ați trecut apoi de la această întrebare la problema lui Dumnezeu ca Persoană. Desigur, nu știm nimic despre El: taina Sa e de nepătruns după, ca și înainte de Revelație. Cum a avut loc în cazul dumneavoastră această trecere de la Dumnezeul filosofilor la Dumnezeul Evangheliei?

Există cu certitudine anumite canale obscure prin care divinul pătrunde în suflet și de care nu suntem deloc conștienți. Mi-e foarte greu să să vă spun ceva clar. În anumite momente însă, pe căi pe care nu le pot explica în niciun fel, setea de cunoaștere din mine a dat naștere nevoii de a mă ruga. Așadar, m-am rugat și cred că am primit un răspuns. E foarte simplu.

Despre ce fel de rugăciune vorbiți?

Rugăciunea îmi pare a fi mișcarea naturală a sufletului către Dumnezeu. Ea nu constă în a cere ceva anume lui Dumnezeu, ci pe El însuși. A-I cere lucruri exterioare reprezintă o formă foarte joasă de rugăciune. De altfel, Dumnezeu nu e dator să ni le dea, iar dacă ni le-ar da tot timpul, ar fi foarte regretabil, căci atunci ne-ar priva de singurul bun adevărat: prezența Sa interioară.

Cu alte cuvinte, El însuși!

Exact! Am repetat adesea acest lucru. Problema se pune în termenii următori: lucrul cel mai prețios pe care Dumnezeu ni-l poate oferi este El însuși, dragostea Sa. Atât timp cât suntem în această lume, prezența divină rămâne încețoșată și fugară. Dumnezeu nu poate fi găsit pe deplin decât prin intermediul morții.

Experiența pe care ați trăit-o nu v-a condus la ceea ce s-ar putea numi mai exact o conversiune, ci v-a ajutat pur și simplu să recunoașteți ceea ce era mai profund în dumneavoastră. Sunteți însă catolic, deci recunoașteți un anume set de dogme și se pare că această nevoie de infinit a acceptat în cazul dumneavoastră ceea ce unora le apare astăzi a fi opus infinitului. Uneori pare că bisericile, dogmele sunt mai curând obstacole decât căi. Cu toate acestea, în cazul dumneavoastră există o coincidență tocmai între dogmă – dogma catolică – și această nevoie de infinit care v-a vizitat cu mult timp înaintea întâlnirii decisive, pe care ați avut-o ulterior.

Prietena mea, Marie Noël, spunea că – și revenim la întrebarea dumneavoastră – credința ne propune un Dumnezeu infinit, iar religia, un Dumnezeu definit. Ceea ce pare a fi, desigur, o antinomie. Ei bine, dacă am ajuns la credința în Dumnezeu, acest lucru s-a datorat intuiției că, dintre cele trei realități care conduc viața omului, dintre cele trei realități transcendente ale lui Platon – Adevărul, Frumosul și Binele – numai două se manifestă în natură: Adevărul și Frumosul. Adevărul: lumea materială corespunde inteligenței umane; dovadă sunt progresele științei. Nu am fi mers pe Lună dacă n-ar fi existat o afinitate între spiritul omului și mecanismele lumii.

Frumosul: setea de frumusețe pe care de asemenea o avem în noi este satisfăcută în mare parte de spectacolul frumuseților naturale. Vorbeam adineauri despre splendoarea naturii. În ceea ce privește setea de bine, setea de dragoste, nu există nimic în natură care să corespundă acestora. În interviul pe care vi l-a acordat, Jean Rostand vă spunea că lumea îi pare a fi într-adevăr construită de o inteligență, dar că nu există în ea nici cea mai mică urmă de bunătate. Ei bine, toți avem în mod esențial nevoie tocmai de această bunătate, de această dragoste.

Această dragoste o numim Dumnezeu. Însă trebuie să recunoaștem faptul că, dintre numeroasele religii care se oferă omenirii, numai creștinismul ne învață că Dumnezeu este dragoste. Or, în natură noi nu găsim nicio urmă din această dragoste. Când lumea vorbește despre bunătatea naturii, aceasta pare o glumă. Natura este bună în anumite momente și crudă în altele. Să spunem că ea nu este nici bună, nici rea, ci indiferentă. E foarte frumos să afirmi, ca Racine, că „Dumnezeu hrănește puii păsărilor“, dar când vine iarna Dumnezeu nu se mai îngrijește de puii care mor cu miile. Atunci, să nu mai facem glume pe această temă! Prin urmare, dragostea și mila trebuie căutate dincolo de natură.

Cu toate acestea, natura n-a fost niciodată un obstacol în calea adâncirii credinței dumneavoastră și chiar ceea ce pare monstruos în ea, așa cum tocmai ați spus, a devenit un element al reflecției dumneavoastră religioase, nu?

Incontestabil. Vă spuneam adineauri că natura corespunde setei noastre de adevăr și de frumos (ceea ce e deja mult în sine), dar că ea nu corespunde setei noastre de dragoste. Putem „iubi natura“, dar aceasta este o iubire care nu e reciprocă. Natura nu ne iubește și nici nu ne urăște. Ea e indiferentă. Posedat de această nevoie de absolut de care vă vorbeam, am dorit – și cred că aceasta este, în fond, dorința oricărui om – un bine, am dorit o dragoste care să poată satisface pe deplin aspirația mea către dragoste și bine. Altfel spus, există oare un Tu absolut și infinit care să răspundă eului meu relativ și mărginit?

Aceasta este problema fundamentală a lui „Dumnezeu „ca Persoană“ pe care creștinismul a introdus-o în noțiunea de Dumnezeu.

(Volumul lui Gustave Thibon, Setea de absolut. Convorbiri cu Christian Chabanis, urmează să apară la Editura Spandugino, în colecția „Interior intimo meo“, în traducerea din limba franceză și cu prefața lui Aurelian Crăiuțu.)

15/2022