Cărți întoarse, lume pe dos

O nouă tendință în designul interior este așezarea cărților pe rafturi invers – cu cotorul la perete. Un blog celebru din domeniu spunea “Books don’t match your decor? Don’t fret… Flip them for a perfectly coordinated look“. Ideea a fost preluată de Pinterest, de Instagram și de unele emisiuni TV trendy din SUA. Mai mulți influenceri au îmbrățișat și ei moda și astfel a început să plouă cu imagini din casele unor cupluri sau nu, heterosexuale sau nu, fericiți cu toții în decoruri minimaliste, de influență nordică, în care, printre tonurile de bej, apăreau rafturi cu cărți albe – întoarse cu cotorul la perete. Se creează astfel un spațiu neutru în care cei care sunt „supra-stimulați“ de mediul înconjurător se simt mult mai bine, mai calmi. Interesant ar fi dacă experții în design ar explica și cum se mai poate găsi, astfel, o carte? Sau poate nici nu mai contează? Cărțile, nu-i așa?, au prostul obicei de a tulbura calmul/apatia minților omenești.

Se pare că, mai ales pentru cei non-neurotipici (termen introdus de curând pentru a nu mai ofensa pe nimeni, dar și pentru a înțelege tot mai greu ce e normal și ce nu), culorile variate ale cărților sunt un factor de stres în plus, astfel încât albul hârtiei și anularea informației îi liniștesc (Sarah Young, „Independent“). Dar este puțin probabil ca aceia care promovează acest mod de aranjare a unei biblioteci să aibă vreun interes medical, cu atât mai puțin istoric. Pentru că, dacă analizăm puțin mersul lucrurilor, descoperim că aranjarea cărților așa cum o știm cu toții în ziua de azi nu este foarte veche. Pe de altă parte, utilizarea cărților strict și doar ca obiect decorativ nu este nouă. Cunoaștem cotoarele false de piele sau alte materiale prețioase cu rol doar decorativ sau tapetul imprimat cu model de cărți folosit mult în cofetării și pub-uri, de-a lungul anilor.

Revenind la ideea de carte întoarsă, aceasta exista și în Renaștere, și nu numai. Abia în secolul al XVI-lea au apărut rafturi în biblioteci – în încercarea de a găsi o soluție mai bună prin comparație cu pupitrele folosite atunci, în special în mănăstiri. Odată cu apariția tiparului, a crescut numărul de cărți disponibile, dar și numărul celor care aveau cărți, iar ele trebuiau depozitate undeva, astfel încât rafturile erau o soluție ingenioasă. Cărțile erau la început așezate una peste alta, orizontal, iar mai apoi, pentru economisirea spațiului, vertical. Ele nu aveau pe atunci cotorul de azi, pe care să apară titlul și/sau autorul – numele autorului apărea de obicei pe partea de hârtie, cea care era așezată către privitor. Cotorul cărții era văzut ca fiind spatele ei, o modalitate de a ține paginile laolaltă și nu ceva ce trebuie arătat. Francesca Mari („Paris Review“, Shelf Conscious) spune că în 1535 a fost publicată prima carte care avea pe cotor notate autorul și titlul. Adesea cărțile erau prinse cu lanțuri în rafturi, iar lanțurile se fixau pe partea opusă cotorului. Acestea au fost folosite inițial pe pupitrele de care vorbeam mai sus, astfel încât cartea să fie citită pe loc și să nu poată fi luată de cititor. În 1626, Universitatea Cambridge a fost printre primele care au abandonat această metodă, a lanțurilor de siguranță, dar ea a fost menținută până în secolul al XVIII-lea de multe alte colegii. În cazul în care nu aveau datele înscrise pe partea albă, de hârtie, exista la capătul fiecărui rând un soi de tabel unde erau trecute în ordine toate datele cărților de pe acel raft. Chiar și după ce cotoarele au început să aibă tipărite pe ele titlul și autorul, s-a păstrat moda depozitării invers a cărților, cu partea albă în față, în unele biblioteci. De exemplu, în Madrid, biblioteca din Escorial, construită în secolul al XVI-lea, a fost prima care a renunțat la stilul medieval de a depozita cărțile – așezate înspre lumină în unghiuri bine alese, și a așezat volumele în rafturi, pe perete. Treptat a renunțat și la legarea cu lanțuri a cărților, dar păstrarea lor cu cotorul la vedere a venit doar mult mai târziu. Se pare că francezul Jacques-Auguste de Thou, bibliofil, avocat și om de stat, a fost primul care și-a aranjat biblioteca cu toate cărțile verticale și cu cotoarele la vedere (Encyclopedia Britannica).

În cartea The Book on the Bookshelf a lui Henry Petroski se descriu extrem de amănunțit și documentat toate aceste obiceiuri întâlnite de-a lungul anilor, împreună cu explicațiile istorice. Cartea oferă și o grămadă de sfaturi despre cum se poate organiza o bibliotecă, de la autori, anul apariției, valoare sentimentală, la culori, chiar, dacă se păstrează spiritul cărții, adică rostul și rolul ei în viața omului. În perioada Regenței din Regatul Unit, cărțile erau mai degrabă obiect de mobilier, după cum o arată mai multe însemnări, iar rafturile bibliotecilor erau comandate să fie „cât mai mari“, pentru a fi apoi umplute cu cărțile la modă. Tot în cartea aceasta se povestește cum, în secolul XX, a fost rugat Edward Bernays, considerat părintele PR-ului, să ajute editorii să vândă mai multe cărți, iar el a venit cu ideea de a sugera arhitecților și designerilor de interioare să creeze apartamente și case cu rafturi de bibliotecă gata încastrate – unde sunt rafturi o să fie și cărți. Chiar dacă aceste rafturi se umpleau după modă și în funcție de forma spațiului disponibil, era ideea că ai o carte sub ochi mereu și, cine știe?, se poate întâmpla să o și citești, iar vânzările de carte au crescut, indiferent de motivul cumpărării lor. Integrarea cărților în decorul casei nu este, evident, greșită, dimpotrivă, problema ar putea să apară doar atunci când ele sunt folosite exclusiv în acest scop (uneori chiar imitații de cărți cu titluri sofisticate, dar fără pagini).

Dar haștag-ul Backwardsbooks care a explodat în social media este mai degrabă o întâmplare, o încercare de a fi original și de a face altceva – nimic neobișnuit în evoluția oricărei forme de artă, dacă nu se renunță complet la logică. O bibliotecă albă fără un „cuprins“ este la fel de utilă precum tocurile în deșert. Less is more aplicat la cărți și întoarcerea lor cu cotorul la perete pare mai degrabă un Cancel Culture în ziua de azi decât o întoarcere la trecut; dacă designerii au făcut-o conștient, cunoscând evoluția istoriei depozitării cărților, este cumva de înțeles, pentru că nostalgia față de vremurile de mult apuse este nemuritoare, iar moda este ciclică; dacă au făcut-o pur și simplu ca să „spargă niște bariere“, probabil că ideea va prinde doar la cei pentru care cartea este într-adevăr doar un obiect decorativ și nimic altceva; în ambele cazuri, este nevoie și de soluția practică a găsirii unui volum în raft, dacă proprietarul casei este și cititor.

Această tendință a stârnit multe controverse, cum era și normal, iar iubitorii de cărți și de lectură sunt aproape unanim de acord că este o enormitate. O cititoare împătimită, blogger-iță și susținătoare a ideii, spune că în mod normal nu recitește cărțile și atunci nu vede nicio problemă în faptul că nu le mai poate găsi în raft. O altă jurnalistă de la „TODAY“ mărturisește că a fost fermecată de idee pentru că o enerva faptul că are o grămadă de cărți de culori diferite, iar efectul întoarcerii pe dos este „sculptural“. După cum ne învață Pinterestul, spune ea, e mai frumos să ai cărțile așezate pe culori, dar dacă nici așa nu ești mulțumit sau nu suporți culoarea maro – întorci totul cu fața la perete. Mie, ideea îmi sună a tulburare obsesiv-compulsivă, mai ales dacă ne gândim că o carte citită va avea paginile modificate și atunci, probabil, ca să arate perfect, cărțile întoarse vor rămâne neatinse, deci necitite. Actorul și producătorul John Waters spunea că o fată care intră în casa unui băiat care nu are nicio carte pe vreun raft ar trebui să fugă mâncând pământul. La fel aș spune și despre cineva cu o bibliotecă albă, fie și numai pentru că orice om (cititor) ar fi curios să vadă ce fel de cărți are celălalt pe rafturi.

Aș încheia într-o notă optimistă și anecdotică – realizatoarea unor emisiuni de design interior de la HGTV (Home&Garden Television) afirmă că în emisiunile sale se folosesc mereu cărțile întoarse, dar intenționat, din motive de copyright. Altfel, dacă s-ar vedea cotorul cu autor, titlu și mai ales editură, televiziunea ar putea avea surpriza să plătească sume mari de bani în plus. De ani de zile, afirmă realizatoarea, în episoadele de design interior unde avea nevoie de cărți pe rafturi sau pe măsuțele de cafea, ele erau așezate invers, fără să se vadă cotorul, din motive în primul rând legale. Să fie toată această efervescență creatoare doar o întâmplare, să fi copiat toată lumea o idee născută din cu totul alte motive? Nu știm sigur; dar eu, ca grafician (autoare inclusiv de coperți de carte), simt că o carte întoarsă este exact ca un tablou pus cu fața la perete – în fond, de ce nu?

Ați văzut ce simplu s-a rezolvat problema cititorilor în scădere, a vânzărilor de carte tot mai anemice? Pot fi scoși din manualele de literatură toți scriitorii. Niște anonimi cu cotoare colorate! O vreme, pot fi folosite pe rafturile bibliotecii calupuri de hârtie albă, netipărită. Ca fericirea să fie deplină și pădurile salvate, vom renunța curând și la biblioteci. Și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți.