În ultima vreme, asistăm în sfera artei coregrafice la un fenomen aparent ciudat, care ne reamintește că sensibilitatea aparte a artiștilor poate capta cu antene nevăzute fenomene care vor deveni vizibile ulterior. Așa s-au desfășurat faptele când, în toamna lui 2019, Simona Deaconescu a început să se aplece asupra unui subiect neabordat până atunci, și anume epidemia de dans din anul 1518 din piața centrală a orașului Strasbourg, pentru ca în curând, în primăvara imediat următoare, să ne copleșească un fenomen înrudit, epidemia de coronavirus, întinsă pe tot pământul. Coregrafa nu s-a inspirat din realitatea înconjurătoare, creând spectacolul Coreomaniacii, ci realitatea s-a năpustit peste creația ei. Într-un fel asemănător s-au desfășurat faptele și în cazul spectacolului pe care îl voi consemna acum, The Last Raid of HumanKind, creat de Daniel Alexandru Dragomir în cadrul companiei sale, Creative Dreamers. Coregraful și-a propus să reprezinte prin mișcări de dans manifestarea fizică a corpului atunci când conștientizează apariția unui factor care ar putea duce la dispariția sa. Premiera a avut loc în septembrie 2021. Eu nu am putut să o urmăresc atunci, ci abia acum, în primăvara lui 2022, când oroarea războiului de la granița noastră e o realitate, ca și amenințarea cu arme care să ne aneantizeze. Bizare suprapuneri de situații!
În anul trecut am mai urmărit o lucrare a lui Daniel Alexandru Dragomir, la LINOTIP, Centru Independent Coregrafic, creat de Arcadie Rusu și deschis și altor coregrafi de dans contemporan, tot aici prezentându-și Daniel Dragomir și actuala creația. Deci îi cunoșteam abordarea coregrafică, care se folosește de corpul interpreților solicitându-i intens și tinzând în multe prize spre zbor. Cele mai numeroase momente sunt evoluții de grup, sincrone, când și când intervenind desprinderi și evoluții individuale sau duete, pentru ca dansatorii să revină ulterior în formația de grup, formație care îi cuprinde de astă dată pe Andreea Vălean, Anastasia Preotu, Bianca Ardeleanu, Anca Stoica, precum și coregraful însuși, împreună cu George Pleșa, Sergiu Ghiță și Robert Popa – ultimii doi alăturați și ei companiei Creative Dreamers în actualul spectacol. Ultimul raid al Omenirii nu diferă stilistic de modalitățile deja cunoscute din creația anterioară, dar toate tendințele sunt duse de astă dată până la extrem. Cei opt dansatori au dansat fără oprire până la epuizare, și mișcările sincrone se repetau continuu, cu mici variante, solicitând în acest fel intens nu numai pe interpreți, ci și publicul care îi urmărea. Repetiția, declară coregraful, este pentru el ca șlefuirea unei folii de aluminiu, în care să poți ajunge să te oglindești. O altă particularitate care îi aparține, și la care se referă de asemenea, este încrederea în partenerii de scenă în cazul prizelor spectaculoase cu doi până la patru parteneri, fapt care determină concentrarea maximă, continuă a fiecărui dansator și întărirea spiritului de echipă. Ca și în spectacolul anterior, sound-design-ul, de un dinamism accentuat, a fost încredințat lui Adrian Piciora, iar costumele simple au mizat pe griuri de diferite nuanțe, înviorate de un roșu apărut când la bluza unui dansator, când la pantalonii altuia, sau chiar numai la brâul unuia dintre ei. Light-design-ul, realizat de Alexandros Raptis, a făcut și el parte din dramaturgia spectacolului, prin jocul contrastant, continuu, dintre lumină și întuneric, corespunzând tensiunii muzicale și tensiunii neîntrerupte a mișcărilor. Atunci când, pe la jumătatea spectacolului, au intervenit câteva scurte momente netensionate, de calde îmbrățișări ale unor perechi de dansatori, au respirat și spectatorii, pentru scurt timp, mai ușor. Ritmul dominant alert, repetitiv întreținea o stare continuă de tensiune, generatoare de viziuni apocaliptice. Am admirat coerența mișcărilor și buna coordonare a evoluțiilor întregului grup de dansatori, dăruirea lor totală, integrală, trup și suflet, dar la sfârșitul spectacolului, care părea un nesfârșit, care întârzia mereu să vină, eram și noi, spectatorii, epuizați psihic de îndelunga însoțire a acestei lungi tensiuni de 50 de minute, timp în care nu fuseserăm lăsați să întrevedem nicio luminiță la capătul tunelului.