Toma Pavel în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Toma Pavel (născut în 4 aprilie 1941, București) este un eminent hermeneut, critic literar, romancier și profesor de literatură în America de Nord. A predat timp îndelungat la Universitatea din Chicago. Opera sa este tradusă și publicată în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, portugheză, cehă, japoneză și, desigur, în limba română. Acest dialog – pentru care autorul și revista România literară îi sunt recunoscători profesorului Toma Pavel – este făcut, desigur, și cu ocazia acestui ceas aniversar.

Cristian Pătrășconiu: Auzul fin pentru literatură se construiește sau te naști cu el?

Toma Pavel: Urechea muzicală este, bine înțeles, un talent înnăscut, dar acest talent nu e de ajuns. Avem nevoie să ne obișnuim cu diferite feluri de muzică, să le simțim din ce în ce mai bine. Ele nu se adresează numai urechii, ci ating inima ascultătorului, sufletul său. La fel, atunci când citim sau ascultăm o poezie, o piesă de teatru sau un roman, simțim și bucuria spontană a jocului, a ieșirii din colțul de viață în care trăim pentru a pătrunde în lumea imaginației și ficțiunii, precum și emoția, adesea profundă și durabilă, cu care inima întâmpină cele citite. Gustul înnăscut e important, dar cultura, obișnuința și vibrația sunt esențiale.

Nu am deschis întâmplător acest dialog pe care sunt privilegiat să îl am cu dvs. întrebând „din lateral“ oarecum despre ascultarea literaturii. E o temă cu miză mare pentru dvs. Ce e, din unghiul dvs. de vedere, „a asculta literatura“?

La fel de privilegiat să particip la acest dialog, vă răspund că atunci când citim poezii și romane, când mergem la teatru sau la cinema, sau, mai frecvent, când ne uităm la filme și la seriale la televizor, poate nu căutăm numai plăcerea ritmurilor și a metaforelor în poezii, sau numai și numai construcția abilă, suspansul, explozia deznodământului în romane, piese de teatru și filme. La o zi, două, trei după ce recitim Luceafărul de Eminescu sau vedemHamlet la teatru, oare tot ce ținem minte este frumusețea versurilor („Porni Luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe/ Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe“ sau „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea“) și surprizele intrigii (Luceafărul descoperindu-și iubita infidelă, Hamlet stând de vorbă cu umbra tatălui său)? Ce rămâne viu în memorie este sensul operei citite sau văzute: deșertăciunea iubirii oarbe în Luceafărul, durerea provocată de pierderea unui părinte iubit ucis de propriul său frate, obligația de a-l răzbuna, dragostea nesigură pentru Ofelia, în Hamlet. Reușita formelor e un mijloc prin care opera literară ne invită să ascultăm ceea ce ne spune despre viața umană și sensul ei.

Ce ar bruia o bună ascultare, ce ar bruia acum această bună ascultare a literaturii și, pe de altă parte, ce ar putea sta – tot pentru o bună ascultare – drepte condiții favorizante?

Da, termenul „bună ascultare“ exprimă exact ce literatura ne cere să facem. Ce o bruiază? Ca întotdeauna, ideile prestabilite și ideologiile obligatorii, dar și atenția concentrată excesiv asupra formei, stilului, acrobațiilor artistice. Hamlet, în actul V al tragediei, ajuns din întâmplare la cimitirul unde va fi îngropată Ofelia, stă de vorbă cu groparul, ia în mână craniul lui Yorick, fostul clovn al curții regale și exclamă: „Vai, sărmane Yorick!“ Putem desigur admira salturile fanteziei lui Shakespeare, dar scena și replica rămân neuitate, pentru că ne amintesc de vechiul avertisment Memento mori, „amintește-ți că vei muri“. Condiții favorizante? O ascultare atentă în timpul lecturii sau spectacolului, urmată de reflecția asupra sensului acestei opere zile, săptămâni mai târziu.

Literatura este, eu nu am nici un dubiu, o mare școală, un atât de profund exercițiu de gândire / de reflecție de lungă durată, cu beneficii imense. Dar mai este ea percepută așa? I se mai dă, în acest sens maximal, un atare credit public, instituțional?

În fiecare epocă, inclusiv în ziua de azi, putem găsi mai multe straturi ale publicului: cei care citesc ca să audă și să învețe, cei care caută să se amuze, cei care vor numai să poată spune, da, sigur, am citit și eu cutare carte. Iar când scriitorii „de vârf“ preferă labirintul și scriitura incomprehensibilă, se găsesc întotdeauna și autori care vor să fie înțeleși și ascultați. Creditul public, instituțional poate veni sau imediat, sau mai târziu. Rămâne, deci, important să nu ne grăbim.

Cum navigăm – cu folos – literatura pe care o avem la dispoziție? Mai întâi: să notăm că avem așa de multă literatură, că în fiecare zi se publică în lume mai multă literatură decât e omenește posibil să citim într-o viață de om.

Trăim, într-adevăr, într-o perioadă de supra-producție intelectuală și artistică și constat cu oarecare melancolie că multe din romanele și piesele de teatru care, în tinerețea mea, erau socotite mari succese sunt adesea cu totul uitate. Mă întreb însă dacă fiecare din noi are nevoie să citească tot ce s-a scris sau se scrie. Oare în vacanță trebuie să călătorim peste tot în lume? Dacă avem norocul să găsim câteva locuri unde ne simțim ca acasă, nu e mai plăcut și mai înțelept să revenim la ele? La fel și în literatură: citesc și recitesc cărțile care îmi sunt aproape, iar dintre noutăți le ascult pe cele la care inima mea vibrează. Un exemplu: recent, o prietenă din Franța mi-a semnalat romanul Tatăl nostru, codrul (1989) de Anatoli Kim, autor rus urmaș al imigranților coreeni în Kazahstanul secolului al XIX-lea. Povestitorul e însuși codrul, care ne spune pe un ton poetic, nu neapărat coerent, istoria unei familii ruse de-a lungul visurilor și persecuțiilor de la 1917 până târziu în secolul XX. Uimitor de sincer, pur și convingător.

Apoi: să notăm că literatura e dusă în tot felul de direcții ideologizante?

Foarte adevărat. Scriitorii fiind și ei oameni, vor să placă celor la putere, adoptă temele la modă și evită subiectele dificile, uneori pentru motive ideologice, alteori conform modei sau opiniilor celor mai răspândite. În Franța secolului al XVII-lea, de pildă, printre sutele de tragedii în versuri nici una nu și-a ales vreun subiect din istoria recentă a țării lor. Mitologie greacă, cât doriți; istoria Romei, la alegere; Vechiul Testament și viețile sfinților, bineînțeles; din când în când câte o dramă otomană, la mare depărtare, sau chiar câte o tragedie cu subiect englez recent, ca să aflăm cât de groaznici pot fi acești vecini. Nici urmă, însă, de monarhii locali sau de conflictele politice și religioase din Franța însăși. O remarcabilă discreție patriotică, mai ales în comparație cu dramaturgia engleză sau spaniolă de la începutul aceluiași secol, care nu ezita să trateze subiecte politice locale.

De asemenea: să nu uităm că există asalturi dure la adresa canoanelor, în mod particular atacuri la adresa „canonului occidental“…

Canonul, fiind lista operelor care urmează să fie predate în liceu sau la facultate, aparține, în primul rând, organizării învățământului. Într-o oarecare măsură el influențează și aprecierea mai generală a scriitorilor din trecut. De obicei, fiecare țară își alege propriul său canon, lista de capodopere în limba pe care o vorbesc locuitorii ei. Canonul „occidental“ care cuprinde opere europene și americane a fost introdus în câteva universități americane, ca urmare a contribuției Statelor Unite la cele două războaie mondiale și la perioadele de pace care le-au urmat. Colecția The Great Books of the Western World, în 54 de volume publicate sub emblema Universității din Chicago în 1952, cuprinde texte celebre de la Homer până la începutul secolului XX. Mai recent însă, decolonizarea și globalismul au dus, pe bună dreptate, la recunoașterea importanței altor culturi. În consecință, unele luări de poziție polemice resping zgomotos canonul „occidental“.

Și, desigur: să notăm și că sursele din care se poate lua „ficțiunea cea de toate zilele“ sunt uriașe. Ce e de făcut?

Mai ales că, dincolo de imensa producție contemporană, internetul și ușurința cu care cărțile vechi pot fi reimprimate readuc pe piață mai tot ce s-a publicat cu secole în urmă. Să nu ne lăsăm însă copleșiți. Ca întotdeauna, avem nevoie de calm, de atenție și de bun-gust.

Întrebarea care stă în spatele ultimelor întrebări poate fi formulată și așa: cum se construiește discernământul pentru literatură, cum să avem un auz fin pentru literatură? Sunt rețete noi, ghiduri de dată recentă, sau cel mai sigur e să mergem pe varianta sau variantele clasice?

Cum învață oamenii să se poarte bine? Cum se obișnuiesc să facă ce trebuie? Observând binele făcut de cei din jurul lor și, în același timp, încercând să se reculeagă și să-și păstreze echilibrul interior. La fel și în aprecierea literaturii: rămânem aproape de cei care gândesc și simt ca noi și cântărim atent propriile noastre impresii. Ca și în purtarea de zi cu zi, virtuțile care ne ghidează sunt prudența (nu vă aruncați în prăpăstiile ideologiei și ale modei), temperanța (nu vă grăbiți, rămâneți calmi), justiția (păstrați echilibrul între admirație și refuz) și curajul (apărați ceea ce vă place cu adevărat).

Ce fel de ficțiune e literatura? Unde apreciați că face ea diferența, pe acest interval (al speciilor de ficțiune)?

Jocul ficțiunii literare împerechează, cred, mitul și bârfa, poveștile unice, uluitoare despre zei și lume, pe de-o parte, și știrile banale, spuse la ureche, despre cunoștințele apropriate, pe de altă parte. De la mit literatura moștenește perpetua exagerare, fie ea în Iliada sau în O noapte furtunoasă. De la bârfă vine atenția la detaliile apropiate, intime, bine prinse ale acestor opere. Specificul literaturii mi se pare a fi continuitatea dintre credibil și incredibil, amândouă sprijinindu-se de fapt pe elemente permanent umane. Și mânia cumplită a lui Achile, și franțuzismele lui Rică Venturiano sunt, fiecare în felul lor, plauzibile, chiar dacă și epopeea greacă, și comedia lui Caragiale exagerează la culme aceste trăsături. Detaliile celor două opere ni se par sau puțin, sau foarte depărtate de viața noastră de zi cu zi, dar în fiecare din cele două texte recunoaștem trăsăturile descrise: irascibilitatea eroică, snobismul ridicol.

Formația dumneavoastră universitară are un start pe „teren accidentat“ din punct de vedere istoric. Găsiți beneficii și privilegii – din această perspectivă, a formării universitare – în anii 1950 / 1960?

Da, adevărat. Anii ’50-’60 au fost într-un fel privilegiați. În primul rând, la universitate se învăța mult, foarte mult. În ce privește interpretările obligatorii „pe linie“, cum se spunea atunci, ele m-au vaccinat împotriva aplicării automate la literatură a diferitelor teorii la modă. Iar faptul că în acea perioadă cărțile „dinainte“ erau citite cu drag ca amintiri ale anilor încă liberi m-a făcut să înțeleg prețul culturii și al trecutului.

Plus(ez): ba chiar e o anume magie dintr-un anumit punct de vedere în acei ani?

Magie e cel mai bun cuvânt. A găsi la anticariat o carte din anii 1930, a citi la fondul secret (da, așa era) al bibliotecii autori publicați la Editura Fundațiilor Regale, a vedea la teatru Othello cu Emil Botta în rolul principal ne spuneau că ce se întâmpla atunci în Europa de Est nu reprezenta singura posibilitate umană. Dimpotrivă!

Îmi amintesc de asemenea că teoria literaturii predată în acea perioadă era simplă, clară, bine construită“ spuneți / scrieți despre acea perioadă. Azi e complicată, prea complicată teoria literaturii?

Aveam acasă un manual de teorie literară tradus din rusă, care explica pe scurt noțiunile principale ale teoriei literare: proza, versul, genurile, intriga, tipurile de personaje, figurile de stil. Mi se părea atunci și mi se pare încă o abordare excelentă, mai ales în comparație cu unele formule inventate în anii 1960-1970, atât de asemănătoare cu „beția de cuvinte“ de care își bătea joc Titu Maiorescu.

Dacă, dintre colegii dvs. străluciți de la facultate sau dintre prietenii dvs. din perioada petrecută în România (fie ei și prieteni mai mari), ați fi putut aduce pe cineva în lumea liberă, în Occident, pentru a urma o carieră academică respectabilă, la cine v-ați fi oprit?

Dintre colegii mei de facultate, cred că Irina Bădescu de la Franceză ar fi reușit splendid sau în Franța, sau în America de Nord. La teorie literară, Mircea Martin, dacă ar fi venit în Elveția sau în America, ar fi fost un mare sprijin al erudiției de bun-simț. Dar binele pe care acești colegi l-au făcut în România rămânând acasă mi se pare încă și mai admirabil. Din generația celor mai în vârstă, cred că Tudor Vianu, de o cultură și de o noblețe incomparabile, ar fi fost poate mai în apele lui dacă și-ar fi terminat cariera într-o universitate austriacă sau vest-germană. E însă greu de spus cu siguranță: legătura lui de o viață cu România și cultura ei era atât de strânsă, încât emigrarea l-ar fi rănit poate mai mult decât anii petrecuți acasă sub regimul ilegitim de atunci.

Cunoașteți mai multe lumi academice. Și mai multe perioade academice. În lumina acestei experiențe atât de vaste: când există cu adevărat o criză a literaturii și când criza aceasta este, mai degrabă, una închipuită?

Să spun drept, am văzut și citit de atâtea și atâtea ori diagnosticul „criză“ în legătură cu cele mai mici dificultăți și neplăceri ale diferitelor domenii de activitate, încât sunt de fiecare dată gata să recomand o examinare liniștită a problemelor reale, dacă există. Polemicile, îmi spun, diferențele de opinie, luptele pentru influență au existat întotdeauna și nu vor dispărea niciodată. Să nu ne pierdem, deci, cumpătul.

De unde vine declinul vieții academice americane și ce ar putea să-l oprească? Cum explicați drumul campusului american de la un spațiu al libertății la unul al negării/anulării culturii?

Da, din când în când conflictele între intelectuali răsună mai tare ca de obicei. E ceea ce s-a întâmplat recent în câteva departamente universitare din Statele Unite. Presa face foarte bine că notează excesele. Dar situațiile „pe teren“ sunt de fapt mult mai stabile. Tocmai am primit acum câteva zile temele congresului anual al ALSCW-ului (Association of Literary Scholars, Critics and Writers), care va avea loc în octombrie la Universitatea Yale. Această asociație a fost lansată acum câțiva ani de colegi și prieteni americani. Temele întâlnirii din acest an sunt extrem de interesante, „normale“ aș spune, variate, încurajând membrii asociației să propună comunicări în cele mai diferite domenii ale literaturii. Rămân, deci, optimist.

Mai există ideea și mai e de pariat pe ideea că un profesor universitar de literatură este un mentor? Sau acesta e (tot mai mult) asimilat unui funcționar care distribuie cunoștințe studenților?

În universitățile canadiene și americane, la cursurile de literatură profesorul rareori vorbește în fața unui mare amfiteatru. De obicei, lecțiile au loc în jurul unei lungi mese dreptunghiulare la care se așează zece-douăzeci de studenți, prezența fiind întotdeauna obligatorie. Programul, distribuit la începutul cursului și numit „syllabus“, le cere să citească înainte de fiecare lecție textele care vor fi predate. Profesorul sau profesoara își prezintă ideile în prima oră de curs, urmată de obicei de o discuție la care fiecare student este așteptat să contribuie. La orele de consultație, mulți dintre studenți vin să vorbească mai pe îndelete despre textele care îi interesează. Mentoratul, prietenia dintre profesori și studenți, continuă deci să fie o realitate, cel puțin în școlile pe care le cunosc mai bine.

Puteți să vă imaginați un singur curs de literatură predat de un robot?

Poate doar de un Golem, păzește-ne Doamne!

Ați crezut cândva în „absolutul literaturii“? E adecvată o anume nostalgie după „absolutul literaturii“?

Mă invitați, deci, să-mi mărturisesc credința în imperfecția umană. Așa cum suntem, absolutul nu aparține, nu poate aparține lumii pe care o vedem în jurul nostru. Pentru unii filosofi, absolutul este un nume dat ființei supreme. Dat fiind însă că privitor la această ființă putem să credem mai degrabă decât să știm cu siguranță, numele propriu, tainic, „Dumnezeu“ rămâne mai potrivit decât abstracția cuvântului „absolut“. În secolul al XIX-lea, cultul romantic al artei a acordat muzicii, literaturii, artelor plastice și arhitecturii rangul de religie. A asculta o cantată de Bach, a citi un poem de Hölderlin, a privi o pictură de Poussin sau un templu grec ar da naștere, se spunea, unui extaz lăuntric nu foarte diferit de extazul mistic. Prin el, muzica, artele plastice, literatura ne-ar descoperi esența ideală a lumii, dincolo de finitudine și de relativitate. Arta, muzica, literatura ar atinge, deci, absolutul. Emoționantă, exaltată, această teorie nu ține însă seama de dimensiunea ludică, imaginară a artei și nici de apropierea ei de viața reală. Când în superbul final al operei Tristan și Isolda de Wagner, Isolda își dă sufletul, muzica ne ridică sus, mult deasupra vieții cotidiene. Ne face să plângem, poate, sau să recunoaștem ceva nebănuit în noi înșine. Dar să dăm acestui joc imaginar numele de „absolut“ e o eroare. Arta, muzica, literatura apasă toate pe o pedală care accentuează la maximum aspectele existenței noastre atât de fragile, dar nu ne poartă dincolo de ea.

Ce anume citiți acum cu cea mai mare plăcere? Sau, ca să îl evocăm cu simpatie pe un mare prieten al dvs., ce recitiți cu mare mare plăcere?

Vă referiți la superbul studiu despre relectură ca redescoperire publicat de Matei Călinescu în 1993 (ediții românești, 2002 și 2007). În ultimul an, am recitit Mizerabilii de Victor Hugo, o carte pe care am adorat-o ca adolescent, dar apoi am cam dat-o la o parte. De data asta, grandoarea ei simplă m-a uimit. Neverosimilă, este în același timp profund adevărată și îl face pe cititor să vrea să fie la fel de bun și de nesăbuit ca Jean Valjean, eroul cărții. Printre publicațiile mai recente, sora mea Veronica mi-a trimis Amor intellectualis. Romanul unei educații, amintirile lui Ion Vianu dedicate lui Matei Călinescu, și Straja dragonilor, memoriile lui Ion Negoițescu, cu un cuvânt înainte de Ioana Pârvulescu. Am fost profund mișcat de demnitatea vie a amintirilor lui Ion Vianu, ca și de sinceritatea aproape sălbatică a lui Negoițescu. Tot anul trecut am regăsit Ramura de aur de James George Frazer, imens studiu de mitologie comparată, pe care îl citisem demult la București, și eseurile lui Albert Béguin, critic elvețian de o finețe inegalabilă, unul dintre animatorii rezistenței intelectuale franceze în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Iar printre cărțile care îmi sunt dragi și le recitesc mereu, menționez Basmele lui Ispirescu, al doilea volum al Democrației în America de Tocqueville, colecția de eseuri Homo Viator de Gabriel Marcel, și câte un roman sau o nuvelă de Balzac, de Dickens, de Adalbert Stifter și de Theodor Fontane.