Două cărți de proză citite una după cealaltă, ba și intersectat pe secvențe la o a doua lectură, mi-au dat ideea amănunțirii în paralel a chemărilor la judecată ale lumii contemporane. Este vorba despre Crime la Elsinore (ediția a treia, definitivă), a lui Horia Gârbea, și Stele pitice, debutul în proză al lui Răzvan Voncu, ambele apărute la Editura Neuma, în 2022. Pot fi apropiate prin câteva trăsături: ambele sunt priviri critice/satirice asupra unor realități descurajante din societatea românească; recurg la formula travestiului (mai mult ori mai puțin transparent) și a încifrării. Formulă deloc nouă în literatura română; Horia Gârbea pomenea deja în recenzia la cartea lui Răzvan Voncu nume de scriitori care au scris „cu cheie“, de la Cantemir la Eugen Barbu. Dar nici în literatura străină nu lipsesc exemplele. Multe romane autobiografice sunt deghizate pentru a-l feri pe autor de comentarii incomode și indiscreții, de acuzații de defăimare și calomnie. Ba, generalizând, literatura toată e „cu cheie“, căci stilul însuși e, până la urmă, o mască aleasă după proiecte personale, iar lectura, o de-mascare. Dincolo de toate astea, cele două instanțe prozastice despre care vorbesc aici au metode, situări, motivații profunde diferite. Pe scurt, Horia Gârbea convoacă lumea la rampă, Răzvan Voncu, la bară.
Să detaliez.
Răzvan Voncu este criticul și istoricul literar care se apropie de literatura română cu iubire lucidă și extaz. I-am admirat nu o dată autoritatea și farmecul de netăgăduit, aplicațiunea și rafinamentul cu care scoate la iveală comori ascunse ori uitate ale cărților de ieri ori de azi. Îi descriam altădată vocea critică echilibrată, dar adăugam imediat că asta nu înseamnă nicidecum retragere în aluziv, în placid ori în marginalitate. Dimpotrivă, scrisul său este polemic și nuanțat, tranșant și expresiv, intervenind cu îndreptări nete ori de câte ori argumentele (și acestea atent documentate, de o pedanterie tăioasă) îl îndreptățesc s-o facă și propunând soluții noi întemeiate pe o cercetare pe cât de migăloasă, pe atât de entuziastă. Are morgă academică și mlădiere colocvială, știe să se bucure contagios de descoperirile sale. Am mai scris și că îmi place modul fermecător și dezarmant cu care declară în textele sale critice îmi place. Semn că el este acolo, că reacția lui nu ignoră magnetismul prim al unui text ori al unei metode de lucru, că astfel face și mai accesibilă documentarea sobră ce urmează, mai personalizat-obiectivă.
Ei bine, am căutat semne ale acestor calități în Stele pitice. Le-am găsit pe toate, mai puțin una: plăcerea. Cartea sa de proză s-a născut din ne-plăcere, din disconfort, din amărăciune. Cunoscător dinăuntru al vieții literare românești, s-a bucurat de izbânzile literare ale contemporanilor, dar nu poate trece nepăsător pe lângă prea multele dovezi ale ne-loialității, ale lipsei de respect pentru tradiție și valoare, nu poate ignora probele de meschinărie și trădare gratuită, orgoliile nemăsurate și toxice. Nenumăratele fleacuri, în aparență, care rod la temelia breslei îi întunecă bucuria, îi tulbură seninătatea. Excelentul orator (l-am ascultat adesea vorbind impecabil, cu schepsis și cu umor) decide să iasă la bară, fie și deghizat. Are, în aceste așa-zise 8 ficțiuni (firește că sunt ficțiuni; orice descriere/interpretare este ficțiune; e chiar destinala situare a omului față în față cu lumea, când adevărurile absolute nu-i sunt la îndemână), ton, dicție, abordare de acuzator la bară într-un proces imaginar care nu mai suferea amânare. Documentează dosarele apăsat, verbalizează răul cu vădite intenții curative. Prozele sunt depoziții, descărcări ale unor exasperante nemulțumiri. Personajele sunt la un pas de caricatură. Nu cu fiziologii (în sens literar) avem de-a face. Personajele nu sunt, din fericire, tipice pentru viața literară decât pe linia larg-cuprinzătoare a vanității și orgoliilor exacerbate care duc la tensiuni în orice mediu artistic. Altminteri, sunt cazuri, excepții. Nu sunt nici moarte, nici absente și tocmai din această pricină simte autorul nevoia (chiar datoria) să le micșoreze, să le scadă forța distructivă și toxicitatea prin așezarea lor într-un inventar al ororilor. Ele nu sunt neapărat pitice, ci devin astfel privite prin lentila prozatorului. Firmamentul literaturii contemporane nu e chiar spuzit cu stele adevărate, cu lumină proprie vizibilă și convingătoare. Se ivesc prea multe stele inventate și agresive, convinse că lumea începe cu ele și în stare oricând de gesturi provocatoare de traume. Verbalizându-le, prozatorul debutant se descarcă de umorile de o clipă și ar putea trece detașat la prinderea acestor personaje pe canavaua unui bâlci al deșertăciunilor, în care să fie simple ingrediente printre celelalte.
Mottoul din Neculce – „Ce cine va vrea să criadă, bine va fi, iar cine nu le va créde, iarăși bine va fi; cine cum îi va fi voia, așa va face“ – are rost ambiguu, distrăgând și atrăgând atenția asupra adevărului de căutat dincolo de haina închipuită. Dacă citesc ficțiunile fără să încerc să le reconstitui identitatea sursă (nici nu îmi e chiar la îndemână s-o fac, am cultivat mereu o anume indiferență față de culise), pot descoperi excelente pagini de proză realist-fantastă. Citindu-le inocent, mi-au venit în minte „oamenii de prisos“ din literatura rusă. Mantaua lui Gogol nu e nici ea departe. Cum tocmai recitisem Dublul lui Dostoievski, am descoperit atingeri în maniera minuțios-abulică a decupării personajelor, ceva din Goliadkin, exemplar al alienării, al derutei, al bolnăvicioasei centrări pe sine, fluturând în fundal. „Scriitorul Iuliu Petru-Nenescu se trezi cu senzația neplăcută, persistentă, că lipsește ceva.“ Prima frază anunță deja tema majoră a prozelor: carența, lipsa, ne-întregul, reale ori imaginate dinspre megalomania eroului: „Iuliu era în general stăpânit de o furie rece, tăcută, fără pricină, pe măsură ce anii se scurgeau, iar marea carieră pe care și-o închipuise, cu care se lăudase în tinerețe în orașul lui de provincie, se îndepărta inexorabil.“ Gesturile sunt demontate în descrieri de cadru cu pastă expresionistă: „Încă rămas în așternuturile călduțe, nu foarte pătruns de necesitatea efortului, privi în jur cu ochii mijiți prin camera schimonosită de o mizerie rece, pe care lumina zilei nu reușea să o dezmorțească. Turnă în ibricul sleit, peste zațul de ieri, o cană de apă, o linguriță de zahăr și două de cafea și puse totul la fiert. Din frigider scoase un rest de caș afumat de Muscel, deja apretat de vechi ce era, și o jumătate de pâine. Ținea pâinea la frigider, pentru că era singurul loc din casă în care gândacii nu pătrundeau.“ Parada pitică se derulează de la o ficțiune la alta, iar cititorul urmărește cu interes deșucheata gesticulație a personajelor. Cartea de debut apelează la un instrumentar deja format și promițător. Ici-colo, se aude vocea criticului, oarecum intrus în propriul text, dar condimentând descrierea și luând distanță de hățișul imund în care s-a aventurat. De așteptat marea ficțiune.
Horia Gârbea, traducător de Shakespeare și descoperitor de sonete ascunse, cu disponibilități peste medie în poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, literatură pentru copii, are o minte brici (sau bridge?) și știe prea bine că lumea e o scenă, iar oamenii, actori. În romanul lui, el pune la cale o multiplă înscenare, închizând o ușă abia deschisă pentru a deschide alta, și mai promițătoare. Lumea adusă la judecată e, la prima vedere, lumea teatrului, tocmai bună pentru o instrumentare a situațiunii, căci doldora, prin definiție, de sfori, culise îmbârligate, vanități, prefăcătorii. Dar nu chiar așa stau lucrurile. Nimic nu e ce pare a fi. Pe lista cărților „cu cheie“, Horia Gârbea a uitat să înscrie Țiganiada. Ar fi putut semna și el o Epistolie închinătoare în care să ne prevină că a „amestecat întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să să înțeleagă și să placă“…, „însă tu bagă seama bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri unde prin Țigani să înțeleg șialții“. Cu siguranță, „cel înțălept va înțălege“. Dezinvolt, guraliv, îngăduitor și bonom chiar și când adaugă acid cernelii sale, își alege ca loc de desfășurare a acțiunii scena, despre care știe multe și poate gesticula liber, iar pledoaria se poate răspica la rampă, cu costume și voci înșelătoare. Am remarcat și cu alt prilej delicatețea inteligentă a gesturilor iconoclaste și luciditatea privirii. Nu se amăgește nicio clipă, dar se joacă molipsitor de-a amăgirea. În cărțile sale de proză (de la Misterele Bucureștilor la Crime la Elsinore), Horia Gârbea e un realist fantast (sau fantasque, ca Respighi). Observă mișcarea-în-lume și exersează variațiuni pe aceeași temă, „vioi ca un semafor“. Inventarele sale de personaje cu defecte, tare, disfuncționalități sunt vitrine apăsat obiective, dar utilizate și ca voioasă derogare de la real. Situat în miezul înscenărilor sale, Horia Gârbea se prenumără printre ele, de unde și atitudinea fundamental pozitivă, în ciuda colecției de semnalmente negative pe care o pune în mișcare. Neastâmpărul autorului cade perfect pe ne-așezarea „jocurilor de societate“, trecute prin șir de oglinzi senin-deformatoare. Proza sa lucrează după reguli holografice: sugerează întregul în/din cioburi fojgăind de subînțelesuri străvezii ori absconse. Teatrul din Călărași (aflu că aici a funcționat primul teatru popular din România) e ciobul pe care prozatorul încarcă rafale de situații trimițând la lumea noastră întinsă pe câteva decenii. Tihna e exclusă, alerta, obligatorie, participarea, oricât de contrariată, de asemenea. Chiar dacă „orice interpretare care ar atribui autorului intenția de a oglindi întâmplări similare cu realitatea culturală și politică va fi respinsă cu indignare și dispreț“, cum avertizează Precizările, acestea sunt împielițări ale unei discrete invitații la decriptare. Remarc imediat rolul dublu pe care îl joacă personajele. Ele sunt oameni de teatru, aduc pe scenă toate hibele acestei lumi (iar radiografia e uimitor de atentă și necruțătoare), dar sunt secondați de umbre întinse și lungi, cu trimitere la social, politic, cultural. Contemporani năuci ca Iacint Manoil întâlnești în toate mediile și îl recunoști rapid ca tip, cu fiziologie infinit ajustabilă la cazuri reale. Are „noblețea dâmbovițeană. Adică un amestec de lecturi pospăite, snobism și inteligență nativă soră cu prostia“ care ascund o „mârlănie rece, de serviciu“. Oricum, nu ne aflăm departe de „capitala orgoliilor neostoite“, dar aici se puteau monta mai lesne „uriașe făcături“. Glorioșii exilați care se întorc după „tăvăleala din 1989“ pot fi din toate lumile tranziției românești, nu doar din cea a teatrului. „Păreau frumoși și exotici. Chiar așa, năpârliți cum se aflau, după decenii de exil“ și stârneau „o glorie arteziană“. Tot astfel, deși Camil Deleanu, om așezat, nu făcea politică, el „urmărea totuși, ca fiecare, felul în care oamenii de stat se duelau ca să impună cele mai rapide și mai sigure metode pentru accelerarea alunecării țării spre catastrofă. Politicienii aveau în ochii lui defectul, evident și pentru alții, că nu lăsau lucrurile să se prăbușească de la sine. El știa destul de clar că, lăsate în paragină, cu nepăsare, toate aceste domenii s-ar fi prăbușit în ele însele într-un deceniu, poate două. De aceea se uita fascinat cum conducătorii care se succedau la diferite niveluri asudau lovind la rădăcină, consumau energie pentru a grăbi în fel și chip această surpare, oricum inevitabilă, și a o face cât mai zgomotoasă“. Surpările se petrec la nivel de individ, de grup ori de societate, ele se preling de pe scenă și contaminează publicul. „Lucrurile inevitabile în viața omului au o aparență înșelătoare, de joc.“ E chiar definiția formulei prozastice a lui Horia Gârbea. Așa stând lucrurile, râsul e la el acasă până în clipa din urmă.