Stele pitice este primul volum de ficțiune scris de un critic literar de cursă lungă, mai mult decât atât un „vechist“ în jargonul filologic, unul care predă literatură română veche, zona cea mai puțin ofertantă, unde elementele de literaturitate stau în trena discursului încă nedecantat al istoriei la confiniile cu memoriile. Însă letopisețele, cronicile sunt pline de suculența unor scene cu acel amestec de grotesc și cruzime proprii unor societăți arhaice, dar și cu meditații cu privire la condiția umană „sub cârma vremii“, cum zice Miron Costin, și cu exemple nenumărate de versatilitate, de contorsionisme morale și politice, într-o degringoladă care mustește de ticăloșii, vanități, intrigi, conflicte intestine, uri durabile și alianțe fragile pe ața subțire și ea a nevoii și în orizontul nesigur al nădejdii. Mottoul care prefațează volumul este luat din Letopisețul Țării Moldovei al lui Ion Neculce. Probabil că aceste devălmășii imorale și savori locale pe care le evocă atât letopisețul cât și „sama de cuvinte“ neculceană constituie stratul primar al celor 8 ficțiuni, dar în mod cert, mai există unul aflat la suprafața vieții literare românești pe care-l exploatează din plin autorul. Avem de-a face cu un fel de istorie ieroglifică infuzată de un spirit caragialiesc-carnavalesc, roasă de acizii Grandiflorei lui Gib Mihăescu și nu de cei ai alegoriilor medievale cu inorogi și struțo-cămile, cu înțelepciuni ieșite dintr-un amplu tablou al unor istorii alunecoase. Mai precis, așa cum fiecare animal din istoria lui Dimitrie Cantemir are un corespondent printre numele unor mari familii boierești, unele dătătoare de domni și ierarhi într-o complicată țesătură de intrigi și aici pentru majoritatea personajelor există un referent în lumea literară românească. Persoana reală este recuperabilă din circumstanțele istorisirii, evenimențialul trimite și el la întâmplări și acțiuni reale. Dar inclusiv titlurile unor opere literare și ele scâlciate sau denaturate ironic. Este în intenția autorului să descifrăm aluziile multiple care certifică în cele din urmă referentul în planul realității, cu mențiunea că trebuie să cunoști în prealabil lumea literară cu cancanurile și conflictele ei, nu puține. Un insider se „bucură“ (în cazul în care nu este el însuși distribuit ca personaj!) de o lectură care are relevanța pamfletului, de caricatura ireverențioasă, împinsă uneori spre abnorm, de potlogăriile, și narcisismele, și micimile, și mâncătoriile scriitoricești, de faunistica și teratologia breslei. Nu e ceva nou în literatură, în Duduca Mamuca, Hasdeu nu ierta o figură universitară prestigioasă a vremii lui, în Bietul Ioanide, Călinescu distribuia cu o mizantropie sublimată estetic câteva figuri de seamă ale lumii universitare bucureștene, în Maestrul și Margareta, nici Bulgakov nu ocolea o serie de tovarăși scriitori, aluzii la persoane reale, decidenți culturali, scriitori etc., sunt presărate peste tot în diverse romane ale literaturii românești postbelice. Aș spune că Răzvan Voncu accentuează detaliul ilustrativ întru coagularea unui portret caricatură, că oferă numeroase indicii pentru a nu rata identificarea, că își dorește ca o mică parte a cititorilor lui să-i savureze aplicația ironică și comedia umană. Această lectură pălește în timp, referentul se îndepărtează tot mai mult, recuperabil cu ajutorul unei bune specializări a istoricului literar în arcanele vieții literare ale unei epoci cu propria sa antroplogie a sociabilității și cu propria rețea relațională. În timp, ficțiunea se decantează de condimentele pamfletului, de ceea ce rezona în epocă, de o vibrație pe care contemporanii erau capabili să o perceapă. Ce se întâmplă dacă excludem cititorii din această categorie, între care mă prenumăr? Cea de-a doua lectură nu e mai puțin interesantă, chiar dacă poate nu la fel de vibrantă, există în carcaterizarea personajelor lui Răzvan Voncu o anumită cruzime gogoliană, o enormitate a mediocrității, un apogeu al ridicolului care se scaldă în zațul gros al ticăloșiei modeste, totul împins spre grotesc. Stele pitice, titlul elocvent diminutiv al volumului, sunt acei aspiranți la grandoarea marilor stele fără a poseda strălucirea lor. Avem în aceste opt ficțiuni portretele unor veleitari, ale unor ratați ai lumii literare, dar ceea ce este important, autorul intersectează traseele lor destinale, le împletește, iar urzeala lasă să se vadă un portret anamorfotic al lumii literare românești contemporane. Însă comedia umană pe care ne-o propune Răzvan Voncu are subtilitățile ei, fiind metisată cu puțin fantastic, unul însă ludic. Îngrozitoarea crimă de pe strada Oracolelor cu ecoul caragialesc în titlu face portretul unui astfel de veleitar mizantrop, Iuliu Petru-Nenescu, cu un tată fost nomenclaturist, o epavă a „iepocii de aur“, un ratat resentimentar care-și consumă frustarea pe facebook unde-și varsă veninul asupra confraților mai norocoși. Într-o zi, Petru-Nenescu descoperă că i-a dispărut contul de pe facebook, fapt echivalat unei iradieri exis tențiale, a pierderii rațiunii de a fi a resentimentarului: „Pagina de Facebook rămăsese tribuna sa unică, fe reastra de la care le striga semenilor, de câteva ori pe zi, ca Victor Rebengiuc în Balanța, «bă, românilor (sau scriitorilor, după caz), vă f… muma-n c..!» Nu putea renunța la unicul instrument prin intermediul căruia își întreținea visul unei recunoașteri literare și publice la care se simțea îndreptățit, în pofida eșecurilor repetate.“ Stranietatea acestui fapt dobândește amploare cu apariția pe facebook, una complet improbabilă, a criticului Arghir Leolea, profesor universitar, personaj care trece dintr-o ficțiune în alta, imperturbabil și sarcastic, detestat de toți acești veleitari, dominându-i prin ironie și sarcasm, dar și printr-un soi de gentilețe care are ceva dintr-o scârbă princiară. Furia lui Iuliu Nenescu este amplificată de aceste feste nefaste, de acest joc perfid al oglinzilor, iar finalul îl dă un gest prin care scriitorul iritat își lichidează un amic ivit în prag la un moment nepotrivit luându-l drept Mark Zuckerberg, patronul acestei mașini de iluzii numite facebook. Momentului culminant îi urmează o degonflare, o revenire a realului în matca lui, o risipire a vălului mayei. Astfel de întâmplări neverosimile la confiniile cu iluzia apar în povestirile lui Răzvan Voncu ca forme de bântuire ficționară a unor minți încețoșate, a unor vanități îngroșate, a unor frustrări colosale. Autorul intră în burta kitului birocrației culturale și explorează universul anomic al unor instituții ușor identificabile sub numele de împrumut. Caragialescul situațiilor și al personajelor nu poate scăpa unei priviri versate, lumea literară fiind populată de „amici“ care se detestă și se lucrează copios unul pe celălalt, care întrețin iluzia grandorii precum Nona Frăteanu, Bujor Paragină, Călin Dumitrescu-Babadag, Bacalaureus K. etc. Însă, Răzvan Voncu reușește ca și clasicul mai sus pomenit să-și promoveze personajele printr-un mecanism de exorbitare, printr-un „simț enorm și văz monstruos“, cu precizarea că monstruozitatea căzută pe tărâmul comicului generează grotescul. În Eșarfa îl avem pe Bacalaureus K. alias Corneliu Kargol în postura unui solicitant care se străduiește să obțină o sumă de bani de la fosta logodnică și ulterior de la tatăl acesteia. Asemeni unui autentic istoric literar și etimologist, naratorul realizează o scurtă istorie de familie a personajului cu umor călinescian și aciditate argheziană. Ticăloșia și versatilitatea sunt genealogice, impostura este cimentată de poreclă, lipsa de talent certificată fără ezitare.
În lumea sublunară a boemei literare însă există o toleranță față de figurile aparte, de ratați, de veleitari, care configurează un pitoresc balcanic-oriental. Ca și celelalte stele pitice, Bacalaureus (combinație năstrușnică între celebrul examen de maturitate și lauri, desigur ai poeziei), la care se lipește un kafkian K., ilustrează mediocritatea infatuată, meschinăria, o ticăloșie fără anvergură, mai degrabă benignă, un servilism minor. Don Juan în atitudine, deconspirat în intențiile sale, Bacalaureus își desfășoară din inerție întreaga gamă de strategii seductive în încercarea de a stoarce niște bănuți. În cele din urmă, cade în plasa întinsă cu cruzime de fostul socru care-i fructifică vulnerabilitatea la dame coapte și este pe punctul de a încasa o chelfăneală zdravănă din partea chelnerilor unui local de lux. Este salvat de prezența miraculoasă a criticului Arghir Leolea care-i plătește consumația astronomică fără să clipească, dar îl supune la umilința repetatei certificări a non-valorii sale pe care poetul aflat la ananghie o primește ca pe o binecuvântare, dăruindu-și eșarfa, simbol boem al vocației sale poetice și de dandy, pe care o recuperează ulterior de la gâtul unui caniș unde criticul i-o lăsase ca semn al unei amuzate și depline desconsiderări.
„Stelele“ lui Răzvan Voncu sunt „pitice“, dar nu și autorul lor, care, cu această galerie de portrete memorabile, cu această frescă acidă a lumii literare contemporane, cu această comedie a literatorilor, se impune atenției și își va câștiga fără doar și poate cititorii.