Da’ ce Dumnezeu caut eu aici, în satul ăsta prăpădit, mare centru de comună, ce să spun, în loc să-mi beau cafeluța în redacție, doar primarul mi-a mârâit de cum m-a văzut hai, valea, știu io că te-au trimis ăia să scrii minciuni, ia vezi, poate pățești vreun accident dacă nu înțelegi limba română, na, de unde surse în județul ăsta în care s-au furat voturi și mi s-a mai stricat și mașina, că au niște drumuri proaste, ai viața mea. Bine măcar că-mi iau o masă gratis de la Deputatu care vine cu camionul cu cârnați și oi mai vedea, o dreg io cumva din condei. Prin piață, lumea s-a adunat buluc de cu noaptea, femei cu copii înșirați pe garduri, babe, bărbați care se învârt în jurul unei motociclete, cerșetori, bișnițari cu celulare. Iar se uită la mine ăla cu mutră fioroasă de pe terasă, nu știu cum de-or mai putea să bea pe gerul ăsta, uită-te tu, așa, holbează-te cât vrei, ce, crezi că mă sperii, mai bine mă duc la el, că deja mă calcă pe nervi.“
Stalone așeză liniștit paharul de băutură cu aromă de vodcă și începu să se scobească gânditor cu unghia între dinți. Lângă el, nea Pichi urmărea de la distanță ecranul din bar, pe care rulau clipuri electorale și catastrofe și înjura cât îl ținea gura, ba că toți e o apă și-un pământ, ba că ăla a furat de și-a construit palate, ia mai taci, bă Pichi, se răstea Oxford dinăuntru, ăștia măcar ne-au promis că ne fac digul, lasă, bă, că am mai auzit noi din astea și acum patru ani și nu s-a realizat nimic, melița Pichi, văzuși ieri analiștii ce se luară de Deputatul nostru, nu se lăsa Oxford, moșule, tu habar n-ai de nimic, bă, dacă ești de la opoziție să nu te prind la cârnați, auzi tu, că umbli prin toate comunele pe la mitinguri să mănânci și să bei, te-am văzut și la coadă la adidași, îți mai pun un rom mic, de supărare, întreba ăl mic a lui Fîță, strecurându-se printre mese cu sticla în mână. Stalone își acoperi paharul cu palma, așa cum făceau toți spionii în misiune, ține ochii deschiși, îi strecurase nașu-su de dimineață și dacă ziaristul ăla încearcă să se bage-n seamă, îi dai la cap, dar nu prea tare, doar știu cât ești de zdravăn, hăhăhă. Da, asta cam așa era, își spunea Stalone, el era cel mai tare de acolo, cel mai zdravăn. Așa cum despre nea Puiu mergea vorba că putea să bea trei nopți la rând și să conducă taxiul, așa cum moș Ghiță Pardon trăgea vânturi muzicale, despre el toată lumea știa că e cel mai mare bărbat din comună. Poate și din județ. Poate, din țară. În tot cazul, nici șeful de post nu îi făcea față când îl apucau pandaliile și trântea cu tablele de pereți.
– Bă, pe unde dracu umblă ăștia, că zicea că vine devreme? nu putea nea Pichi să tacă.
– O fi prins vreun ambuteiaj, pe undeva.
– Ce ambuteiaj, bă, ce întârzie atâta? … Poate că nici nu mai vin.
– Taci, bă, cum să nu vină? săriră toți cu gura, iar te-ai îmbătat, observă rece Oxford, ești nebun, confirmă altul, pe un ton în care tremura un început de îndoială. Camionul promis trebuia să ajungă, doar nu puteau să lase oamenii să aștepte în frig de pomană. Tocmai acum, de alegeri.
„Iar se uită ăla după mine, mai lasă-l în plata Domnului, hai, că a venit camionul și lăzile cu cârnați o iau la vale pe tarabele pieții, se pun în funcțiune buteliile, așa, frățiorilor, lăzile cu pâine, ia uite ce repede se mișcă oamenii, să se mai dezmorțească, hai, repede că mi-e foame, să mă bag mai în față, așa, cazanele pe foc, poate reușesc să aflu ceva de la moșul ăsta care a degerat cu mâinile pe masă, ia să vedem noi, bună ziua, bade, văd că te-ai așezat să prinzi loc, nu te supăra, pot să-ți pun câteva întrebări, sunt de la un ziar central și aș vrea să aflu ceva despre campanie, de ce să te las în pace, stai, bre, ce sari așa, că doar nu te mănânc, nu, nu am biscuiți, ia uite, nu pot să stau de vorbă cu nimeni în satul ăsta și namila aia de la bar s-a ridicat să vină încoace, ia să vezi ce-i zic eu acuma.“
Moș Ghiță Ghinion nu-și mai putea dezlipi privirile de la cazanele uriașe în jurul cărora se învârteau câțiva băieți în halate, turnau apă, aruncau cârnații din pungile de plastic, zeci de kilograme de polonezi roz și pufoși, mestecau cu linguroaiele, stați, aveți răbdare, făcea grasul, avem pentru toată lumea, hai că se termină și votările, se auzea un râs nervos de femeie, dați și muștar, vru să știe dom’ profesor Herdelea, înghesuit în primele rânduri? Cine o mai fi și ăsta de face pe jurnalistul, se întrebă Ghiță, vine aicea cu hainele lui scumpe, cu mașina străină, să pună întrebări, auzi, sub nasul lui Stalone, o fi din ăia care vin cu papornița ca să ia și acasă. Apoi își linse puțin buzele și se propti hotărât în piciorul stâng, salvat de reumă. De două zile, de când pensia de brigadier CAP i se topise printre degete, nu mai pusese pesmet în gură. Știa deja ce avea să urmeze – la început foamea cea mare care îți urlă și ți se zvârcolește în stomac, ca un câine, dar care peste noapte își pierde dinții și ți se scurge în picioare, îți golește mintea și îți face mâinile să tremure. În ziua aceea, când coborâse din pat, scaunele, oglinda din perete, preșul de lână se apucaseră să-i danseze înainte, trebuia neapărat să mănânce, așa că pornise în grabă către casa Polinei. Un coltuc vechi ar fi fost suficient, doar pâinea se umflă în apă și îți acoperă gaura neagră din burtă, numai că poarta era închisă cu lacătul. Patruzeci de ani de luptă cu ploaia și noroaiele ca să ajungă aici. Nu mai avea de la cine să ceară, să fi ieșit la șosea era în pericol să-i reclame vreunul datoria, dar ia stai, parcă era vorba de niște alegeri, adică despre cârnați electorali…
Dacă jurnalistul ar mai fi avut puțină răbdare, poate ar fi descoperit că viața lui moș Ghiță nu fusese niciodată prea blândă. Avusese și el odată, ca tot omul, casa și daraverile lui, numai că ghinionul, bătu-l-ar amarul, pe toate i le strâmbase și încurcase, așa cum răsucesc șoarecii corzile alea de vie. E drept că venise pe lume cu o origine sănătoasă, după cum îl lăudase Tovarășul Vasile, dar într-un context social nefavorabil, ceea ce tot a ghinion miroase. Avusese bai mare și cu nevasta, care-i fugise la mă-sa cu copilul, dar cu ce era el de vină că îl mai cinsteau băieții din când în când, ca să meargă treaba, dom’ șef în sus, dom’ șef în jos, de ce sărea ea cu gura, păi să nu-i tragi câteva curele? Și roata nemernică a sorții nu se oprise aici, ba dimpotrivă, în anii tulburi de după Schimbare ghinioanele începură să i se înmulțească prin ogradă ca buruiana. L-a pus ăl-cu-coarne să viseze la un tractor, așa cum avea primarul, să stea și el țanțoș la volan să îl vadă comuna și atunci își pierdu la Caritas bunătate de gospodărie. Încolțit de foame, se gândise apoi să-și vândă petecul de pământ, pe care și așa nu avea cum să-l lucreze, dar în după-amiaza aceea caldă de aprilie în care alergă să semneze cu italianul, îl lovi nea Puiu cu mașina și îi rupse picioarele. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns și ca să vezi cum acționează destinul, de la zeama chioară din spital se procopsi și cu hepatită, așa că, atunci când scăpă din salon, umflat de buline, de abia mai reuși să-și vândă lotul pe un bordei, trei oale de cupru și o sticlă cu vin.
Aburii mâncării se ridicau în valuri pe deasupra cazanelor, se risipeau să pândească pe la colțuri, se strecurau pe după case, făceau picioare pe uliță. Aproape îmbătat de aromă, moș Ghiță își înregistra mecanic vecinii – uite-o pe Sița lăptăreasa, fugind cu copiii săltați de la alocație, Putamadre, ăla de plimbă în mașină elevele la discotecă, uite-o și pe Coana Mariana, bibliotecara, lăsase dracului puloverul și reveriile erotice la care tricota de ani de zile și o zbughise afară pe ușă. Când să iasă, mai să se ciocnească de ai lui Filimon, care, în fugă, rupeau toate afișele electorale. Lumea curgea din toate ungherele, ca dintr-un ciubăr spart și, cu cât se aduna mai multă, cu atât foamea mușca mai amarnic, ochii se aprindeau, vocile se ascuțeau și coatele prindeau să împungă.
Când își mai reveni puțin, moș Ghiță se împinse cu toată puterea într-o burtă din spate și reuși să-și introducă un vârf de picior printre primele locuri. O mână rece îl căuta la buzunare, dar se făcu că nu observă, oricum nu avea asupra nimic de valoare. Din spate ai lui Tamango îl împingeau ca pe un berbece, hai bre, hai odată, așa că, fără să-și dea seama, ajunse cu genunchiul între picioarele unei femei, ce faci, bă, te dai la mine, se întoarse aia cu fața ca o farfurie și începu să urle cât o ținea gura Fănicăăăăă, unde ești Fănicăăă, că mă violează, stai, băă, ce te împingi așa, actelee, unde mi-s actelee. Profitând de neatenție, moșul își strecură pe nesimțite jumătate de corp, într-o parte îl văzu pe Culiță, sufocat între țâțele Rodicăi, huoooo, huoooo, ce vă înghesuiți, bă, așa, că nu dau turcii, râdea grasul de la ceaun, scuturându-și șuncile, nenea Iancu împărțea scatoalce, ehe, recunoscu Ghiță cu bucurie, încă nu mi-am pierdut vâna, e ca în tinerețe, când ieșeam la arie și îi luam pe tractoriști ca din oală, bă, fire-ați voi ai dracului să fiți, untu’ scot din voi. Ce vrei, măi mârlane, doi își cărau pumni în fața unui agent comunitar, Doamne ajută că au început ăștia să împartă cârnații, câte unul cu muștar și o felie de pâine, o mie de ani să trăiești, nene Deputatule, fără reparații, ia poftim, să mai zică ofticosul ăla de Pichi așa și pe dincolo, auzi tu, asta nu-i nimic, își educa un bătrân nepoțelul, să vezi cum erau cozile la Măcelărie.
Două puștoaice țipau, aproape strivite, fluturându-și sacoșele pe deasupra capului. Cu un ultim efort, Ghiță se desprinse din mâinile care-l strângeau de gât și atinse taraba cu pieptul, dar se împiedică și călcă ceva tare. – Sta-ți-ar în gât să-ți stea, că nu vă mai satură Dumnezeu! îl aghesmui baba, cu năduf.
Înaintea lui mai erau doi, din ăia care vindeau vată-pă-băț, hai mai repede, nu-i lăsa să se bage în față, în sfârșit, a ajuns în fața cazanului din care ieșeau ditamai aburii, albi și dolofani de-ți venea să-i înfuleci acolo, gata, domnule, mușcă lacom din bucata galbenă de pâine, mușcă și din carne, acoperind-o cu palma. Acuma strigă, îl auzi pe Hanăș, ce mai aștepți, pe cine votezi? dar când să deschidă gura, simți un nod în gât, al dracului cârnaț, din ce o fi fost făcut, că nu voia să alunece, holbă ochii și începu să tușească, să dea din mâini, încercă să apuce, dar un băietan al nu știu cui îl împinse la o parte, du-te, bă, de-aicea, ți-ai luat masa, ce mai vrei, lăutari? Ghiță nu mai avea aer, se umflase aproape să explodeze, văzu ca prin ceață un guler chinezesc și se înfipse în el, dar proprietarul se smuci, îi urlă ceva în urechile înfundate, apoi simți, ca prin somn, pe obraz, o ușoară aromă de ceapă.
– Ce faci, bre, ce ai? Dar Ghiță nu mai putea răspunde, ajutați-mă, fraților, îmi bubuie plămânii, mi se umflă inima, „domnule, va declara mai târziu moș Oxford, la înmormântare, așa se înnegrise la față și se zbătea, ca un pește în vârșă“.
– Lasă-l, mă, dracu de bețiv!… Unde te înghesui, fă!
– Stai, bă, că i s-a făcut rău… un glas de femeie, oamenii se îmbrânceau în fața ceaunului, apoi, tot mai tare, o melodie, ca și cum ar fi făcut chef a lui Purcel în spatele casei, păi da, îl ținea pe ăsta, că era neam cu Tănase, care făcea bani de la nunți, doar i-a spus de atâtea ori să dea boxele alea mai încet, durerea începea să scadă și atunci simți cum începe să se ridice, subțire ca o pânză de păianjen, se desfăcu ușor prin aburul din oala cu cârnați, vedea acum de undeva, de sus, drumurile strâmbe ale satului, câmpia părăsită și sprânceana de gheață a râului, aluneca fără grabă peste mulțimea care își împărțea ghionturi, bă, să vezi pățanie că am murit, îi fulgeră prin minte și înghiți în sec la amintirea mușcăturii. Dacă într-adevăr am murit și acuma vine Dumnezeu la mine să mă întrebe de sănătate ce îi răspund, că doar în ultima vreme am votat opoziția și îi veni să plângă, dar se stăpâni la timp, căci din cerul gri ca piftia apăru lângă el Tovarășul Vasile, inginerul de la județeană, așa cum îl știa dintotdeauna, purtând costumul ce duhnea a ceapă și basca pe cap, fâlfâind dintr-o pereche de aripi lungi și albe și zâmbindu-i șmecherește, în colțul gurii. Vezi, băi Ghiță, părea el că-i spune, credeai că am uitat de canistrele alea ascunse în magazie, de vițeii de la contractări și atunci bietul om știu că ar trebui să i se înmoaie genunchii. Când dădu să se uite în jos, minune, prin podeaua transparentă de sub picioare își descoperi corpul întins pe pământ, ca pe un alt Ghiță Pardon înconjurat de laibere și fâșuri, apoi figura unui copil privindu-l țintă, cu un deget în nas. Eh, nu cred să fi murit, totuși, se îmbărbătă el, asta ar fi culmea, nu se poate dracu’ să am chiar atâta ghinion.
Hai să vedem ce facem cu tractoarele alea, că ne-așteaptă pe arie, făcu inginerul apucându-l de umăr, măi, să vezi ce-mi face ăsta acuma, i se strânse inima lui Ghiță. Dar unde suntem, în rai sau în iad, dădu să întrebe și atunci șeful se răsuci la el și se uită urât, ce zici, mă, nu ți-e rușine, om bătrân, să umbli cu idei subversive, doar te-am ținut sub aripă o viață întreagă, ia să-ți faci tu autocritica în ședința de astăzi, iar brigadierul observă cu satisfacție că Tovarășul Vasile nu-și pierduse capacitatea de a ghici gândurile. O apucară pe o mahala prăfuită care semăna cu strada popii, un vânt plăcut făcea copacii să danseze, trecură în grabă pe lângă fântâna dărâmată, uite pe dreapta casa Polinei, numai că acum porțile îi erau descuiate și nu mai avea gard de nuiele, ci de cârnați, iar de pe acoperiș îi fumegau colaci rumeni. Ghiță se tot împiedica în bolovani, așa că inginerul trebui să-l certe, ușor, bă, nu mai tropăi așa, că nu ești la stână, să nu atragem atenția. Din când în când, mai trăgea cu ochiul la ce se întâmplă dedesubt, uite, venise și Deputatul, de mână cu primarul, și urcau pe o scenă ca să țină discursuri, au cotit către piața goală și murdară în care doi bătrâni vindeau busuioc, peste drum Fîță ăl Bătrân scuipa semințe, Doamne Dumnezeule, uite-l și pe Toderică, Toderică a lui Floare, îmbrăcat în haine de oraș, cum mai plutește prin aer, cântă manele și face pe îngerul. Oare Saveta știe ce face ăsta aicea, întrebă, frecându-se la ochi, știe, sigur că știe, își râdea șeful în barbă. Îi depășiră niște draci de copii care-și dădeau cu ghiozdanele în cap, printre care și a lui Romică brutarul, băăăă, ce faci, bă, puță, mă mai ții minte, îl întrebă moșul cu bucurie, ce să facă, îi răspunse, în locul lui, inginerul, ia, vine și el de la școală. Doamne, ce foame îi mai era, cum îi mai ghiorțăiau și mieunau mațele alea afurisite… Chiar dacă nu putea să ceară mâncare, căci nu aveau timp pentru asemenea fleacuri, în sufletul brigadierului încolțise o mică speranță – căci dacă lumea se schimbase iarăși, pe neașteptate, poate măcar de data aceasta o va păcăli puțin – putea, de exemplu, să tragă mai târziu o fugă până la Consiliu ca să ceară un pumn de mălai. Îl văzură și pe Pichi, căra pe bicicletă niște role de film pentru Casa de Cultură, se vede treaba că nici pe acolo nu puteau scăpa de economie, trebuiau să-și plătească datoriile sau poate că era vorba, din nou, despre Criza Mondială. Când cotiră pe drumul câinilor, Ghiță începu să șchioapete, ca să rămână puțin în urmă și să o zbughească apoi la alimentara, era sigur că ar mai fi prins ceva de la coadă, dar Tovarășul Vasile îl culese energic din timp cu una din aripi. Parcă tot era mai bine în viața de dinainte, își spuse Ghiță cu ciudă, puteai măcar să mergi unde vrei și când vrei tu, fără să mai dai nimănui socoteală.
De pe uliță au făcut stânga, în fața lor se întindea ogorul, mirosea a gunoi și a pustietate, în apropiere ai lui Condea meștereau cu sârmă un tractor cu capota trasă. Iar au făcut pezevenchii ăștia focul, în loc să tragă la brazdă. Pământul era umed și Tovarășul Vasile își ridică puțin aripile ca să-și tragă cizmele de gumă. Mai făcură câțiva pași și inginerul îi arătă sacii cu sămânță, ascunși pe după o movilă, hai că te las, Ghiță, gâfâi el, știi ce ai de făcut, vezi să-și facă ăștia treaba, apoi se ridică și dispăru în aer ca și când n-ar fi fost. Untu’ scot din voi, oftă cu amărăciune brigadierul nostru.
Numai ce plecă inginerul, când, dintr-o tufă de răchițele, îi răsări în cale necazul, ziaristul ăla sau ce mai era el, bandajat la cap, vai și-amar.
– Du-te, domnule, de aici și lasă-mă-n pace cu interviul tău, avem treabă, n-auzi, ne așteaptă arăturile de toamnă, toată ziua interviuri! Și nu te mai ține după mine, că te vede Tovarășul Vasile!… Ziaristule! Din spate, se auzea tot mai tare muzica, dar parcă nu mai semăna cu a lui Purcel și moș Ghiță își spuse că nu se făcea să-l înjure tot timpul degeaba, o fi având și el vreun botez, vreo cununie, ceva, doar oameni suntem, la urma urmei, ce dracu’.