Versuri de Ana-Maria Vințan

Visul deschide calea ca un ostaş în linia-ntâi

şi seceră în stânga şi-n dreapta cu spaima lui ascuţită

urmat de şiruri lungi din cei care de mult nu mai dorm.

Câte doi, câte trei,

uneori o ceaţă adâncă se lasă,

alteori soarele e atât de puternic că numai pământul

şi tălpile se mai văd.

Oraşul acesta ni-l amintim,

aici ne jucam de-a v-aţi ascunselea când nimeni nu ne căuta,

aşteptam verile să ne coacem ca grâul pe câmp sau ca

nisipul la soare

şi nimic nu ne tulbura veşnicia.

Nici acum nu ştim de frică, deşi lumina nu mai e la fel de limpede

şi văpaia serii ne arde

iar eroii ne urmăresc cu priviri îngheţate.

Noi suntem armatele învinse şi de la viaţă ne-ntoarcem,

noi suntem prada şi nimic nu ne poate opri.

Nici o bătălie nu am câştigat, nici un munte nu am urcat,

rândurile noastre sunt decimate, pe flancuri zdrenţe ne flutură,

nu steaguri

iar corpurile noastre sunt groase şi grele,

nu ştim ce e graţia, poate doar furia unui taur străpuns,

și nici răzbunarea nu e a noastră

ci doar a frigului din iarna ce vine.

*

În Andalusia săbii albe şi lungi spintecă aerul.

Încă străpung adânc, dar nimeni nu ştie.

În oraş se pregăteşte festinul soldaţilor din oile sure ce pasc

tăcute pe câmp.

Ochii lor nu mai văd cele odată văzute,

armate nemişcate sau care trec în goană nebună,

ci doar corzi de ghitară ca un tropot negru, sălbatic de cai,

şi-un dans roşu împietrit în grădinile toride de mai.

*

Sunt bolnavă de boala tristeţii.

E o boală prelungă,

neagră ca privirea celor ucişi pe câmpuri străine,

ca bocetul mărunt al hăitaşilor dimineţii.

Pe seară voi fi hrana unui leu flămând

şi e grea aşteptarea,

spre el îmi port deja trupul şi armate de demoni

mi-adulmecă spaima.

Nu e tristeţea mea, e a somnului adânc ce vânează pe urmele mele,

e năluca nebună a clipei de veghe.

*

Coridă

Într-o piaţă din sud aerul fierbe.

Stau dreaptă în arenă, cu pintenii-adânc înfipţi în pulberea ei,

din praful alb fantasme de piatră se ridică spre mine,

cu coarne de tauri, cu coame de lei.

Am suliţe, am săbii, am degete fine,

cu ele scot ochi, măruntaie, scot inimi

şi-n îmbrăţişez în salturi feline.

Rămâi cu noi, îmi strigă, morţi, matadorii din vechile turnuri,

în trupul tău verde de câmp putem săpa cazemate,

putem umple văzduhul de luptă, de strigăte crude,

cât încă există văzduhuri, cât nu umblă, încă, taurii-n turmă,

cât nu ne străpunge roşu, asfinţitul acesta din urmă.

*

Ținea strâns găleata şi privea scările.

Să le spele?

Dar azi e şi ziua potopului

şi ea fără găleată nu poate pleca.

Să nu fie cumva iar vinovată de tot măcelul ce va urma.