Am citit: Una din cele 70 de cărți ale lui Cezar Petrescu

Am luat din biblioteca din camera mea o carte la întâmplare, care s-a nimerit a fi romanul Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Am citit-o repede și cu plăcere în fotoliul meu de bolnav netransportabil, de unde de doi ani văd pe fereastră succesiunea anotimpurilor. Am mai citit-o cândva, acum peste cincizeci de ani, când mă aflam sub influența ideii lui G. Călinescu că răsfățatul de public Cezar Petrescu este cu mult sub valoarea intelectualizatului și nepopularului Camil Petrescu. Cu bravada specifică unui tânăr, gata oricând să sfideze opinia majorității, l-am șters rapid de pe lista mea de preferințe pe Cezar Petrescu și l-am trecut în loc pe Camil Petrescu.

Iată că acum, cititor solitar, greu de influențat, am început din nou să-l prețuiesc pe cel renegat acum o jumătate de secol. Cezar Petrescu are în mod evident talent (este adevărat, prost administrat, din cauza unei înclinații spre superficialitate). Camil Petrescu este netalentat și scrie doar din voința de a scrie. Primul se mulțumește să scrie atrăgător, într-un regim de improvizație, al doilea îi oferă cititorului instrucțiuni de folosire a textului, cerând autoritar respectarea lor. Cezar Petrescu scoate la iveală, inventiv, noi și noi personaje și situații, ca dintr-un corn al abundenței epice. Camil Petrescu suferă de un fel de monomanie și de narcisism (necalofil), reprezentându-l la nesfârșit pe unul și același personaj, care este el însuși.

Romanul Calea Victoriei începe cu o descriere a trenului care gonește în noapte, ducând spre București, decis și implacabil ca destinul, câteva sute de călători:

Un întuneric dens, materializat, de pâslă. Nici o constelație sus. Nici steaua polară. E de mirare din ce noapte cu duhuri vrăjmașe a descins peste câmpuri o beznă atât de opacă și grea. E de mirare și parcă de teamă.

Numai ferestrele trenului preling dintr-un capăt în altul un șir de lumini, ireal și fantast. Văzut de departe, arată ca pachebotul-fantomă cu pasagerii strigoi. Știți, vasul nălucă din legendele mateloților, navigând cu lampioane de bal și orgie spre naufragiul din fiecare miez de noapte, unde toți vor pieri, ca toți să învie în cealaltă seară, până la dezlegarea blestemului rău.“

Este un mod oarecum naiv, dar inspirat de a crea o atmoferă fantastică. Cezar Petrescu știe să facă, dintr-un fapt devenit de multă vreme banal, goana unui tren în noapte, o apariție misterioasă.

Înțelegerea înaintării vertiginoase a trenului prin întuneric ca o reprezentare a soartei nu este fantezistă. Pentru unii pasageri, într-adevăr, mersul la București înseamnă doar o rutină. Dar există și unii care, făcând această călătorie, încep un nou capitol în viața lor.

Romancierul ne conduce într-unul din compartimente, ocupat de Constantin Lipan și familia lui. Constantin Lipan, poreclit Incoruptibilul, după douăzeci de ani de magistratură într-un oraș de provincie din Moldova, își vede visul împlinit, fiind avansat și transferat consilier la Curtea de Apel din capitală, datorită capriciilor și bunăvoinței ministrului de justiție Gică Elefterescu, fost coleg de școală.

Împreună cu el se află soția lui, Elena, și cei patru copii ai lor, înfiorați de așteptări nebuloase. Ana, domnișoara Annie, cea mai mare, absolventă de pension, frumoasă și cochetă, tânjește după distracții și după un logodnic. Pentru Costea – rebelul familiei – capitala înseamnă facultate, biblioteci, anticariate. Nellu, al treilea frate în ordinea nașterii, își imaginează marele oraș ca pe un fabulos garaj, de unde nu lipsește nicio marcă de automobil. Iar Sabinei, mezina, drăguță și neastâmpărată, Bucureștiul i se înfățișează ca o cutie cu surprize, de care se va bucura copilărește.

Cezar Petrescu știe să creeze iluzia de viață. Prezentarea familiei nu are nimic static, fiind însuflețită de inițiativele poznașe ale Sabinei. Ea se amuză pe seama unui necunoscut, aflat în același compartiment și adâncit în somn. Și-l imaginează cum ar ține un discurs, îi ia în derâdere morga, spre spaima părinților ei.

Romancierul îi prezintă fugitiv și pe alți călători, din alte compartimente, care vor deveni și ei personaje în roman. În felul acesta, jocurile sunt făcute. Cu o curiozitate profană, urmărim în continuare ce se întâmplă cu viața fiecăruia. În capitală, iluziile se spulberă. Din așteptările pline de poezie nu se alege nimic și visătorii se scufundă în noroiul greu al prozei. O soartă tragică are Sabina care se sinucide după ce este violată. Tocmai ea, exuberantă și aparent ușuratică, dovedește o intran sigență morală nemiloasă ca o ghilotină. Această viziune nu este anticitadină, deși Cezar Petrescu ar putea fi suspectat de sămănătorism, ci doar superficial-realistă.

Calea Victoriei apare în 1930, iar în 1931 se află încă în atenția cititorilor. Este un moment bun pentru roman ca gen. În Anglia apare Castelul pălărierului, primul roman al lui A.J. Cronin (va fi ecranizat cu succes în 1941), iar în Italia – Gog, romanul satiric al lui Giovanni Papini (scriitorul care a contat atât de mult în formarea lui Mircea Eliade). În România, Anton Holban publică O moarte care nu dovedește nimic, iar Gala Galaction – Papucii lui Mahmud.

În librării, încă se mai găsește romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, publicat cu un an în urmă.