Ștefan Mitroi, „La bâlci”

Când încă se mai îngâna ziua cu noaptea, în Broscărie, unde locuiau lăutarii, potcovarii, semințăresele și bâlcenii, femeile își bărbiereau bărbații în fața porților, ei stând pe scaune, cu fața plină de clăbuc, ele în picioare, cu briciul în mână.

Dacă se nimerea un cer senin, luna își trimitea, înainte să apună, o ultimă rază spre lama lucioasă a briciului, făcând-o să strălucească.

Era dimineața de Rusalii. Puteai crede, privind de pe cealaltă parte a drumului, că soațele celor de pe scaune își muiau pămătufurile în lumina albă a zorilor.

De pe chipurile proaspăt bărbierite, începea ziua într-o astfel de dimineață. Iar la lumina zilei puteai să vezi, chiar în capătul străzii, comediile și călușeii, fără de care n-ar fi avut niciun chichirez bâlciul ce se pornea tocmai atunci, întinzându-se de-a lungul a două săptămâni. Ca să-i simtă oamenii din tot ținutul gustul, iar bâlcenii, bărbieriți cu noaptea-n cap de neveste, să simtă buzunarele ceva mai pline decât până atunci.

În jumătatea de lună cât zăbovea bâlciul la Alexandria, deveneau bâlceni și potcovarii, și lăutarii, și semințăresele. Ceilalți, care aveau chiar această meserie, se țineau după bâlci peste tot pe unde umbla acesta.

De Rusalii, îl găseai la Alexandria. De sfântul Ilie, se muta la Mavrodin. De Sfântă Măria Mică, dădea fuga la Dobrotești.

Nu erau mai multe bâlciuri, ci unul singur, ce se deplasa dintr-un loc în altul, dar mai mult sta, așa că bâlcenii stăteau și ei. Și stăteau cu buzunarele goale, fiindcă nu prea aveau unde să-și desfacă mărfurile. În cele două piețe din oraș erau cam aceiași clienți mereu. Îi cunoșteau aproape pe toți, așa cum îi cunoșteau și aceștia pe ei. Aproape că mureau de foame cu cât câștigau de pe urma vânzărilor din piață. Bâlciul îi scotea de fiecare dată din necaz, burdușindu-le pungile. Mai cu seamă atunci când el venea chiar la ei acasă.

Era musai ca în zorii primei zile de Rusalii, nevestele să-i bărbierească în fața casei. Puteau fi loviți de ghinion dacă nu se întâmpla asta. Așa că nevestele nu se împotriveau niciodată, chiar dacă mai boscorodeau în sinea lor. Nu toate. Pentru că unele își bărbiereau bărbații de drag, așa cum, tot de drag, altele s-ar fi dus cu lama briciului mai jos de obraji, tăindu-le beregata.

Încă se mai vorbea în Broscărie de Leanța-Treanța, care îi crestase omului ei gâtul în dimineața unui bâlci din urmă cu douăzeci de ani. Zisese că din cauza întunericului. Și nu mințise. Doar că era vorba de întunericul din mintea ei, întuneric de care se făcea vinovat bărbatu-său, pe care-l chema Metode. Aproape în nicio zi, acesta nu se întorcea treaz acasă. Și se întorcea cam spre dimineață.

Pe Leanța o scotea din minți, nu când, ci cum se întorcea el. Abia încăpând pe ușă. Întrucât îi creștea capul din cauza băuturii. Iar din cauza capului, îi creșteau pumnii, de pe urma cărora se punea și capul Leanții pe crescut. Atât de mult, încât n-ar fi fost de mirare ca într-o zi să-i plesnească. Cel mai bine era atunci când Metode se împiedica de prag și cădea lat în tindă. O dată nimerise cu capul sub horn. Cum se învârtea casa cu el, iar deasupra, la celălalt capăt al hornului, se vedea cerul, din ce în ce mai îndepărtat, parcă, Metode a răcnit ca din gură de șarpe: Ține-mă, Leanțo, că mă duc în fundul pământului! Atunci și-a dat ea seama că acolo i-ar sta lui cel mai bine. Și l-a ajutat, în dimineața aceea de Rusalii, să se ducă. Nu chiar unde zisese, ci mai încoace, aproape de suprafață, într-o groapă din proaspătul cimitir al orașului. S-a dus și ea. Dar la pușcărie.

Bâlcenii, îndeosebi cei care fuseseră de față atunci, se gândeau, în timp ce-i bărbiereau nevestele, dacă nu cumva or s-o pățească și ei la fel, promițându-și de fiecare dată că or să se poarte mai frumos cu ele, dar imediat după bărbierit uitau.

Bâlcenii erau de două feluri: ursari și lăieși.

Cel mai cunoscut ursar din oraș era Bănică, zis și Mitu de la Pitești, fiindcă de acolo venise la Alexandria, nu singur, ci cu o namilă de urs după el. Băgase tot orașul în sperieți. Asta la început. Apoi rămăseseră cu sperietura doar cei din Broscărie, căci acolo își cumpărase Bănică o magherniță cu două odăi, una pentru el, cealaltă, pentru dihania pe care o plimba prin bâlciuri, iar când nu era bâlci pe niciunde, pe străzile orașului, pentru cei cu dureri de șale. Îi călca ursul vreun sfert de ceas, exact cum călcau aceștia strugurii toamna, și le treceau toate junghiurile. Mai greu a fost până și-au învins frica. Ursul nu putea să-i muște, pentru că avea botul prins în fiare. Și nu putea nici să-i sfâșie cu ghearele, fiindcă le tăiase stăpânul său. Dar dacă le zdrobea oasele cu călcătura sa? Carol, așa îl chema pe urs, de la numele domnitorului străin ce-l înlocuise pe Cuza, îi frământa, în ciuda greutății trupului, cu băgare de seamă pe oameni, astfel încât să nu aibă nimeni de suferit. Pășea, cum spuneau unii, cu pas de domnișoară pe spinările lor. O domnișoară de câteva sute de kile, cam cât nevasta negustorului de stofe.

După vreo jumătate de an de la stabilirea lui Bănică în oraș, alexăndrenilor începu să nu le mai fie frică de Carol. Ba chiar crescu numărul celor ce-l căutau în Broscărie, cerându-i să vină cu ursul să-i calce.

Mai era și Vasile Ursarul, tot parvenit în oraș, cum obișnuiau să zică localnicii. Îmbătrâniseră și el, și ursoaica, pe care o purta în lanț pe la iarmaroace și bâlciuri. Adevărul e că nu se știa prea bine cine pe cine purta. Părea, uneori, că ursoaica îl trage după ea pe Vasile. Doar că el nu avea cercuri de fier în jurul capului. Mulți erau de părere că nici ursoaica nu mai trebuia să aibă. Îi căzuseră toți dinții. Și dacă ar fi vrut să muște, nu prea mai avea cu ce. Și i se tociseră ghearele. Dar nu din pricina asta nu i le mai reteza Vasile cu foarfeca de vie, ci pentru că, fără ele, și fără funda roșie de la gât, Lola nu mai prezenta niciun interes. Vasile îi dădea cu ojă pe gheare. Așa cum văzuse el în tinerețe la dansatoarea unui cabaret din Paris, de la care împrumutase numele ursoaicei.

El sufla în trompetă și Lola dansa. Mai bine zis, se ridica în două picioare, scuturându-se ca de friguri, dar numai de câteva ori, pentru că, simțindu-se cuprinsă de sfârșeală, revenea iute la mersul în patru labe. Dacă se întâmpla să auzi pe cineva râzând de cele văzute, puteai fi sigur că e vorba de un străin. Cei din oraș mai degrabă îi plângeau de milă Lolei. Lui Vasile Ursarul îi pria mila acestora, trăind de pe urma ei. Nu neapărat bine. Însă lui nu-i trebuia mai mult. Împărțea pâinea câștigată cu Lola. Ba chiar îi dădea ei bucata mai mare, crezând că-i lungește, în felul acesta, viața, lungind-o, totodată, și pe a lui. Și chiar acesta era adevărul. Lola muri într-o zi, pentru ca, la foarte scurt timp după ea, să-și dea și Vasile obștescul sfârșit. A rămas trompeta singură-singurică pe o policioară din tinda magherniței, rămasă la fel de singură și ea. Însă oamenii din Broscărie nu erau obișnuiți să ia seama la astfel de lucruri. Stropul de singurătate pe care îl reprezenta căsuța lui Vasile, și în care era cuprinsă singurătatea de câteva ori mai mică a trompetei, s-a pierdut în puzderia de viață de pe stradă. Mai exact spus, viața grăbită a acestei mahalale de la marginea Alexandriei a luat cu ea la vale, înghițindu-le din mers, casa și curticica fostului ursar, deși nu se clintise niciuna dintre ele de la locul lor. Erau tot acolo. Și au tot fost până a venit o casă nouă, care le-a șters pe amândouă de pe lume.

Dintre lăieși, argintarii erau cei mai înstăriți, în frunte cu Ion al lui Mareș, care le era staroste. Inelele, brățările, broșele și alte podoabe meșterite de aceștia aveau mare căutare, deși nu erau ieftine deloc.

Meșteșugarii de ochelari, piepteni și alte astfel de mărunțișuri, o ramură a lăieșilor și ei, vindeau de zece ori mai mult decât argintarii, dar pe prețuri de nimic, așa că și agoniseala lor era pe măsură.

Unul dintre cei mai cunoscuți lăieși din oraș era Costică Turtarul, care făcea turte vândute din ladă.

Marin Brodoș vindea mere pe băț, având grijă să le tăvălească mai înainte prin zahăr.

Mocovei era înghețătar, adică vânzător de înghețată, ca și Lole Țiganul.

Cristea Bragagiul vindea bragă.

Anghel T. Anghel, zis și Catarici, era proprietar de călușei și bărcuțe. Îi mergea destul de bine, prosperând de la un bâlci la altul, astfel că, la Rusaliile dinaintea războiului cu turcii, aduse la Alexandria prima tiribombă trasă, întocmai ca tramvaiele din București, de cai. Cumpărase de la Bălăureanu doi huțuli mărunți, dar puternici, ce alergau în cerc ore în șir, fără să amețească și fără să li se moaie genunchii. Le dădea mâncare pe săturate, dar nu înainte de a-i înhăma la comedie, ca să nu se lenevească, știut fiind faptul că burta sătulă îl trage și pe om, și pe cal, la somn, ci numai la sfârșitul zilei, când își terminau treaba.

Dimineața îi mințea cu o grămăjoară de grăunțe, peste care picura câțiva stropi de lichior de mentă, nu ca să le miroasă gura frumos, fiindcă nu venea nimeni să-i pupe, ci ca să le înfierbânteze sângele.

Pentru semințărese, bâlciul de la Alexandria nu însemna mare lucru. Când avea acesta loc, noile semințe de dovleac și de floarea soarelui nu apăruseră încă. Ele umpleau cornetele cu semințe de anul trecut, pe care le păstrau în pod și cărora le seca adeseori miezul. Dar asta nu le împiedica pe pirande să strige cât le ținea gura: Semințe bune de anul acesta!. De unde, însă, astfel de semințe, când dovleacul și floarea soarelui nici măcar nu înfloriseră? Se găseau mereu, printre cei ce umblau brambura prin bâlci, destui care nu aveau habar de asta și care puneau iute un bănuț în mâna țigăncii, în schimbul unui cornet cu semințe proaspete din recolta anului trecut.

stau prețurile. Stăteau întotdeauna prea sus față de posibilitățile lor. Dar și dacă ar fi stat mai jos, tot n-ar fi luat, pentru că toate lucrurile văzute și le făceau ei singuri acasă.

Bâlciul semăna întrucâtva cu orașul. Avea un număr mare de străzi, dar nu paralele, ci dispuse sub formă de raze, întocmai ca lumina soarelui. Dacă i-ai fi întrebat pe copiii sătenilor să spună care, dintre soare și bâlci, strălucește mai tare, ar fi zis, fără să stea prea mult pe gânduri, că ultimul.

Strălucirea bâlciului avea, însă, ca și strălucirea soarelui, același păcat de neiertat. Pălea când se apropia seara, pentru a se stinge de-a binelea apoi. Și ei se vedeau nevoiți să se întoarcă în satele din care veniseră. Însă mai grea decât întoarcerea era așteptarea. Așteptarea bâlciului următor, ce se ținea tocmai peste un an.

*

Vestea că au sosit călușarii îi făcu pe oamenii din bâlci să se îmbulzească spre locul unde obișnuiau aceștia să joace. I se spunea bătătura bâlciului locului respectiv.

Chiru și cei șase dansatori care-l însoțeau mai trecuseră prin câteva bătături peste zi, până să ajungă aici. Mai întâi prin cea a ciobanului de pe strada lor, la dorința lui Ilie, care voia să-și răscumpere, în felul acesta, o parte din păcatele ce le avea față de stăpân.

De pe strada Viitorului porniseră spre centru, unde locuia jupânul Repanovici, care le trimisese vorbă că-i așteaptă. Puteau să nici nu mai joace pe la alții, căci cu cât primeau de la negustor le ajungea să plătească și lăutarii, și să rămână și pentru fiecare dintre ei destul. În orice caz, mai mult decât câștigau după aceea, de la ceilalți, socotindu-i aici și pe oamenii din bâlci, care nu prea se înghesuiau să vâre mâna în buzunar, le plăcea călușul pe daiboj. Însă călușarilor nu părea să le pese. Jucau mai mult de drag, nu pentru bani, cu toate că aveau mare nevoie de ei. De aceea nici nu-i refuzau când îi primeau.

Din bătătura lui Repanovici, parcă nițel mai largă decât cea a bâlciului, merseră în josul străzii principale, spre Vedea, oprindu-se în curtea polițistului Grămadă, ca urmare a arvunei plătite dinainte de cuscrul acestuia, Aurică Flențoi, apoi la poarta lui Gică Frumosu, șeful pieței din deal. Unde nu intraseră în curte, fiindcă era prea îngustă, nu încăpeau toți, văzându-se nevoiți să joace în drum.

Dacă s-ar fi oprit la toți cei ce le deschideau larg porțile să intre, n-ar mai fi ajuns nici a treia zi de Rusalii la bâlci. Urmau să-i mulțumească și pe ceilalți, trecând zilele următoare pe la ei.

Mutul, așa cum îi stătea în obicei lui Ilie, era cu un pas înaintea vătafului, care s-ar fi cuvenit să fie primul, dar nu era, și asta nu fiindcă nu-l lăsa mutul, ci pentru că, din cauza vârstei, avea pasul mai greu decât al acestuia.

Vătaful era urmat de stegar, după care veneau ceilalți patru dansatori. Călușul lor era dintre cele mai mici. În alte părți, se adunau la joc treisprezece sau chiar cincisprezece călușari, așa cum se întâmpla la Plosca sau la Suhaia. Nu lipseau de la niciun căluș lăutarii. Spiru tocmise, de data aceasta, doi. Pe Ștefan Bulgaru, cu cimpoiul. Și pe Lambrin Găojanul, cu fluierul. În urma călușarilor venea, oriîncotro ar fi mers ei, ditamai alaiul. De la copii până la oameni în toată firea. Așa intraseră și acum în bâlci. Cu alaiul după ei.

Drina se dădu într-o parte, să le facă loc să treacă. Dar când privi mai cu atenție, îl văzu și pe barbatu-său printre cei din alai. Nu știu ce să creadă. Și cum să-și revină din înlemneală. O ajută să-și revină chiar pivnicerul, care se desprinse din cârd și se apropie de ea spunând:

– Uite că am venit și eu!

– Te văz, Florache, rosti ea cu sfială. Îmi pare bine. Acu, dacă tot ai venit, zic să ne întoarcem acasă, fiindcă eu mă simt cam obosită.

– Cum să ne întoarcem? strigă el ușor gâlgâit. Taman acum, când începe călușul? Doar pentru asta am venit.

– Știam că ție nu prea-ți place să te uiți.

– Uite că a început să-mi placă și mie.

– Ptiu, să nu-ți fie de deochi! încercă Drina să glumească, sperând că el n-o să bage de seamă la cât era ea de pierită în momentul acela.

Însă pivnicerul băgase. Nu mai avea nicio îndoială acum că era adevărat ce auzise despre ea și Ilie.

Și începu jocul. În cercul pe care-l trase mutul în mijlocul bătăturii bâlciului cu vârful piciorului. Nu cu sabia de lemn ce-o ținea în mână, așa cum făcea de obicei.

Vătaful, care avea două panglici în cruciș pe piept și pălăria înzorzonată cu mărgele, ridică ciomagul în aer, strigând: Hălăișa, hălăișa!

Călușarii de rând, îmbrăcați în costume populare, cu batiste brodate prinse la brâu și cu zurgălăi și pinteni la opinci, răspunseră într-un glas, cu ciomegele deasupra capului: Opșa-șa-șa-șa-șa!

Apoi începură să zboare. Așa i se păru Drinei că-i vede.

Cântecul lăutarilor, lent la început, se iuți tot mai mult, căpătând în cele din urmă viteză de fulger.

Drina își îndreptă privirea spre cer, crezând că fulgeră cu adevărat. Dar cerul era senin, spre deosebire de sufletul ei, unde se îngrămădeau norii întruna. Acolo se porniseră, într-adevăr, fulgerele, pe care ea le simți după aceea zvâcnindu-i în tâmple. Era ca și cum lăutarii cântau înăuntru capului său. Se gândi să-l cheme pe Ilie, ca să-i scoată afară. Pe Florache nu se putea baza. Cum să se bazeze, când el era cel care îi vârâse acolo?

Dar Ilie era prins în iureșul călușului. Și apoi nu putea să vorbească nimeni cu el. Și nici el cu nimeni, în zilele cât ținea călușul, și ținea trei zile, adică pe toată durata Rusaliilor. Depusese un jurământ al tăcerii pentru încălcarea căruia putea fi pedepsit. Chiar cu moartea.

Asta-i dorea ea lui Iliuță? Speriată de propriile sale gânduri, Drina se răzgândi, hotărând că lăutarii pot să-i cânte mai departe în cap.

În vremea asta, mutul, ce era îmbrăcat altfel decât ceilalți dansatori, purtând haine de femeie, pline de petice, o căciulă caraghioasă pe cap, iar la brâu o funie de care atârnau fire de usturoi verde și de pelin, ieșise din cercul desenat chiar de el în țărână, după ce mai devreme își altoise tovarășii de joc cu sabia, luând-o bezmetic prin mulțime. Unde vedea o fată frumoasă se oprea și o cuprindea cu brațele, lipindu-și de fața ei fața lui urâtă, căci avea obrajii dați cu boia neagră și roșie. Pe unele chiar le pupa. În loc să se supere, acestea se bucurau, fiindcă mutul le ajuta în acest fel să se mărite mai repede. După cum pe femeile măritate, dar sterpe, le ajuta să rămână grele. Doar strângându-le în brațe, nu altfel. Căci mădularul ce-i atârna între picioare, mai mare decât în mod obișnuit, era din lemn. Îl scotea din când în când de sub fusta în care era îmbrăcat, făcându-le pe cucoane să râdă. Râdeau și bărbații acestora, dar mai puțin.

Ilie era obișnuit cu nebuniile. Nu se dădea în lături de la ele nici atunci când nu juca rolul mutului. Acum, având voie să facă orice, se simțea cu adevărat în largul lui. Mergea în mâini. Se tăvălea prin praful de pe jos. Se repezea înapoi în horă la stegar, care nu era dansator, încercând să-i smulgă steagul din mâini și să-l culce la pământ. Era musai ca acesta să țină tot timpul în poziție verticală prăjina în vârful căreia flutura o bucată albă de pânză. Dacă o scăpa din mâini era semn rău. Și exact lucrul acesta se petrecu, întrucât Ilie, drăcos din fire, culcă nu doar steagul, ci și pe stegar la pământ. Ar fi trebuit să fie pedepsit pentru asta. Însă vătaful, șeful cetei adică, n-avea, după tradiție, nicio putere asupra mutului. Spiru nici atât asupra lui Ilie. Nu putu decât să înghită în sec și, ridicând din nou ciomagul în aer, să repete strigătul de la început: Hălăișa, hălăișa, aobze, aobze!

I se răspunse, ca și prima oară: Opșa-șa-șa-șa-șa-șa! Opșa-șa-șa-șa-șa-șa!

Trântirea steagului, cu stegar cu tot în țărână, era nimic față de ce făcuse Ilie acasă la Repanovici. Auzi unde! La omul care îi scotea pe ei de fiecare dată din necaz, umplându-le buzunarele cu gologani. Tot dând ocol cetei și bâțâindu-și mădularul de lemn prin fața cucoanelor strânse în curtea negustorului, s-a apropiat afurisitul de nucul din spatele casei și a început să se cațăre pe crăcile acestuia, ajungând până sus, în vârf, de unde a sărit cu sabia de lemn la brâu și cu ciocul călușului în mâna stângă, pe acoperișul casei. S-a dat de câteva ori peste cap aici și, înainte să se întoarcă înapoi în nuc, pentru a coborî pe pământ, a smuls vreo două-trei țigle din acoperiș, azvârlindu-le în mijlocul bătăturii. Culmea e că Repanovici nu s-a înfuriat. Ba chiar a râs de isprava lui Ilie.

– Să știi că puteai să mai arunci, i-a spus, când acesta a ajuns jos. Eu pot să le pun la loc. Problema e cum o să te descurci tu cu alea care îți lipsesc ție.

Dovadă că-i lipseau destule, mutul, în loc să bată în retragere, când dădu cu ochii de Drina, porni val-vârtej spre ea. Văzuse bine că nu e singură, ci împreună cu bărbatu-său. D-aia și începu să taie văzduhul cu sabia, apoi, apropiindu-se de nevasta pivnicerului, scoase cu cealaltă mână mădularul de lemn de sub fustă, și o împunse cu el între picioare.

Mulțimea râdea în hohote.

Călușarii se opriseră. Se oprise și comedia lui Catarici.

Parcă și soarele de pe cer încremenise, deși venise vremea înserării. Sau poate că luminau razele bâlciului în locul lui.

– Aorde! se auzi Ilie strigând.

Era un cuvânt pe care nu-l înțelegea nimeni. În schimb, ce se auzi după aceea înțeleseră cu toții. Era un țipăt de durere. Se făcu un lac de sânge pe jos. Nu țipase mutul, ci Drina. Cu toate că pe el îl durea. Fiindcă în burta lui înfipsese pivnicerul cuțitul.

Hălăișa, hălăișa! Opșa-șa-șa-șa-șa-șa!

Apoi soarele apuse. Apuse și călușul.

Astfel se încheie prima zi de Rusalii. Nu însă și bâlciul, ce mai avea de stat în Alexandria până la sfârșitul următoarei săptămâni.

(Fragment din romanul Adu-ți aminte să nu uiți , în curs de apariție.)