Întâmplarea a făcut să citesc în paralel două cărți având ca subiect comun eterna iubire: Istoria cuceririlor amoroase de Jean Claude Bologne și Eseuri de îndrăgostit de Alain de Botton. Două cărți dificil de încadrat într-un gen literar; prima poate fi un eseu extins pe tema dată, dar și romanul istoriei artei seducției, cu „tacticile, tehnicile și vicleniile sale milenare“; celei de-a doua cărți, autorul i-a spus roman, dar, cum se deconspiră încă din titlu, e mai degrabă o sumă de eseuri cu incursiuni frecvente în literatura și filosofia lumii, menite să dea amplitudine și consistență temei.
Dincolo de sus-pomenita temă, cele două cărți au și o supratemă ce le alătură, romanul lui Alain de Botton, ca și cartea lui Bologne, fiind și istoria unei/unor cuceriri amoroase sau, dacă vreți, cu un termen popular, povestea „agățatului“ ca forma cea mai simplă, cum spune autorul, a „unei întâlniri între sexe“; o întâlnire, în Eseuri, între eroul poveștii și frumoasa Chloe, cu urmări dintre cele mai complexe, la cincisprezece mii de metri altitudine, în avionul British Airways, pe cursa Paris – Londra, într-o „fatidică dimineață“ de decembrie.
Așadar, din acest moment se dezvoltă o poveste de dragoste pornită, după cum ne lămurește personajul narator, din dorința de a iubi, care există în trupul și în conștiința bărbatului „dinainte de persoana iubită“, a cărei apariție este „stadiul secundar al unei nevoi anterioare“. Sună interesant, nu ?! Filozofie pură. Iată cum ne atrage autorul, de la început, în plasa filozofării pe o temă care, cum se spune, și-ar fi suficientă sieși. Reverberațiile acestei analize, „interpretate până la epuizare“, se întind pe parcursul întregii istorisiri de peste două sute de pagini ale romanului, pigmentată cu numeroase reflecții filozofice, unele, cum vom vedea mai jos, dintre cele mai surprinzătoare.
Dacă în cartea lui Bologne, prin însăși tema ei enciclopedică, puternicul fond livresc își are rostul firesc, în romanul lui Alain de Botton citarea unor reflecții din filosofi și scriitori precum Platon, Kant, Nietzsche, Pascal, La Rochefoucauld, Stendhal, Goethe, Freud, Albert Camus și Roland Barthes are un dublu rol: pe de o parte, de a da greutate fondului eseistic al narațiunii, iar pe de alta, de a confirma nevoia obsesivă a naratorului de a interpreta, prin prismă filozofică, orice detaliu al poveștii sale de iubire. Toți acești celebri „intruși“ în poveste, cu perlele lor de gânduri, dau greutate transformării unui capriciu pasager într-o iubire ce se dorea de durată. Numai că acest exces livresc are și un revers: apelând atât de des la prețioasele lor ziceri, îndrăgostitul amator de filozofie ajunge să iubească prin intermediari. Să dezlegi tainele iubirii invocând frecvent experiențele altora poate, desigur, naște și distorsiuni cu efecte contrare celor preconizate, chiar dacă demersul este plin de bune intenții.
Drama acestui îndrăgostit, care pendulează între idealizare și dezamăgire începe când își transformă iubita în obiect de studiu : „Dacă sentimentele mele față de Chloe se schimbau, era în parte pentru că ea însăși nu era o ființă inalterabilă, ci un raport de înțelesuri în perpetuă schimbare. (…)Pentru o privire atentă, fața ei înregistra cele mai mărunte modificări în starea ei psihologică și fiziologică, puteai observa cum i se modifică accentul în funcție de persoana cu care vorbea sau de filmul pe care îl văzuse, umerii îi cădeau când era obosită, devenea mai înaltă când era mândră de ea însăși.“
Cu astfel de preocupări constante, este firesc ca „fluxul pasiunii“ să intre în reflux, iubirea cedând locul analizărilor amănunțite, îndoielilor, amărăciunii. Iată cum, de la fluctuațiile emoțiilor la „terorismul de îndrăgostit“ nu mai e de făcut decât un pas cu care se intră deja în patologia dragostei.
Citind acest roman ciudat, nu putem să nu ne gândim la acel „mic tratat pentru intelectuali epuizați“ al lui Hannes Stein și la concluzia sa de pe ultim copertă: „Gândirea scade forța de atracție erotică și însingurează. Cine și-ar dori să facă amor cu un monstru cu ochelari groși sau să stea sub același aco periș cu un alt monstru care se îndoiește tot timpul?“
În mărturisirea sa, plină de îndoieli poleite cu gândurile altora, personajul narator se îmbată de propria-i tristețe, iar povestea sa devine pe zi ce trece istorie. Seducătorul de la început, încântat de cucerirea sa, își epuizează avântul în observații inutile: „În încercarea de a o înțelege pe Chloe eram ca un doctor care pipăia un trup, încercând să intuiască interiorul. Eram obligat să lucrez la suprafață, încercând să sondez adâncurile, să determin de ce a apărut o bruscă proastă dispoziție, sau o ură sau bucurie violentă, să văd ce anume mi-ar putea spune despre cine e Chloe. Dar totul cerea timp și întotdeauna aveam sentimentul că am ajuns prea târziu la locul faptei, că trebuie să alerg ca să prind o țintă mobilă.“ Și tot alergând după această „țintă“ el ratează esențialul : bucuria dragostei împărtășite. Iubirea lui pentru Chloe pare doar un pretext pentru a-și dezvolta teoriile privitoare la filozofia relațiilor amoroase, la acea perpetuă „preocupare pentru unicitate“, care, odată ratată, te poartă în „stratosfera suferinței“.
Cred că avem în această carte, mai degrabă, o reușită operă de amor intellectualis, din care personajul-narator nu se poate smulge, fiind prizonierul unui omniprezent „punct transcendental“ care-l întoarce cu spatele la o realitate vie, așa cum este dragostea trăită la modul firesc. Iar concluzia, fixată chiar de către zbuciumatul personaj, nu poate fi decât aceasta : „Lucrurile se reduseseră la un scenariu tragicomic : pe de o parte, bărbatul identificând femeia ca un înger, pe de alta, îngerul identificând dragostea ca ceva foarte apropiat de patologic.“
Folosirea unor cuvinte și fraze pline de prețiozitate pentru a da contur înalt unei povești de îndrăgostit, cum ar fi „narațiunea autoreferențială a iubirii“ sau „reflexia stării interioare a personajelor“, ca și „Chloe avea o sarcină dificilă: să nu fie atât de vulnerabilă încât să-mi pună în pericol independența, dar nici atât de independentă încât să-mi refuze vulnerabilitatea“, nu putea duce decât la un eșec asumat ; desigur, ca împlinire amoroasă, nu și ca scriitură, cartea citindu-se cu interes.
Ceea ce trăiește acest personaj în zbaterea lui, în fond tragică, este, după cum se și intitulează un capitol al cărții, „teama de fericire“, așa cum și mărturisește de bună voie și… nesilit de cineva: „Unul din cele mai mari dezavantaje ale iubirii este că, cel puțin pentru o vreme, e în pericol să ne facă fericiți.“
Așadar, „pericolul de-a fi fericit“ în gamă când filozofică, când ironică, ca esență a misterului iubirii, iată miza acestei cărți cu un apreciabil succes de public.