Președintele Zelenski și Parlamentul României

Luni, 4 aprilie, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, s-a adresat, prin intermediul Parlamentului, cetățenilor României. Nu doar românilor, cum obișnuiesc politicienii să spună, ci tuturor cetățenilor țării noastre, indiferent de etnie. (Mă simt obligat să încep cu această distincție, pentru motivul simplu că, prea adesea, politicienii români, în frunte cu președintele României și cu mai toți demnitarii, mai înalți sau mai scunzi, folosesc primul cuvânt subliniat, fără să-și dea seama de faptul că, în context, comit o discriminare.) Discursul a fost, la fel ca toate celelalte rostite în fața altor parlamente din lume, pe măsura prestigiului imens dobândit de președintele Ucrainei în ultima vreme: riguros și deopotrivă emoționant, plin de substanță și deopotrivă adecvat împrejurărilor, apelând la valori umane universale și deopotrivă la valorile noastre naționale, la istoria României. Dincolo de protocolul obișnuit al mulțumirilor cuvenite pentru sprijinul acordat de țara noastră, de oficialități sau de simpli cetățeni care i-au primit cum se cuvine pe refugiații ucraineni, președintele Zelenski n-a uitat să promită că dorește un dialog cu autoritățile de la noi care să garanteze protejarea comunităților românești din Ucraina și a limbii române vorbite acolo, capitol la care statul ucrainean ne rămăsese dator încă de pe vremea când făcea parte din Uniunea Sovietică. Au fost, desigur, și alte lucruri demne de semnalat într-un discurs pe care îl putem considera istoric atât sub raportul viitorului legăturilor dintre țările noastre, cât și sub raportul unei mereu necesare afirmări a unității continentului care le adăpostește pe amândouă.

Dacă președintele Zelenski a fost, ca întotdeauna, la înălțime, Parlamentul României și-a dovedit încă o dată incapacitatea de a face față cu demnitate și cuviință evenimentelor de o asemenea importanță istorică. Au existat câteva momente stânjenitoare. E cuvântul cel mai blând care îmi trece prin minte. Chiar în debutul ceremoniei, microfoanele n-au reușit să capteze niciun sunet. L-am putut vedea pe președintele Zelenski vorbind, dar n-am putut auzi niciun cuvânt. Era evident că legătura căzuse. Mărturisesc că întreruperea m-a șocat, ca pe mulți alții, probabil, dar nu m-a surprins prea tare. Eram în cunoștință de cauză de felul în care se fac angajările personalului tehnic al Parlamentului, nu în funcție de competență, ci de relații, ceea ce le-a asigurat un post bine plătit numeroșilor parlamentari rămași fără colegi(u), vorba lui Caragiale. Odată reperată onoarea acestora, l-am putut vedea din nou pe președintele Zelenski vorbind, ba chiar îi auzeam vorbele, dar nu le înțelegeam, mă refer la noi, cei aflați în fața televizoarelor, din cauză că vocea translatorului abia se distingea, undeva, în plan secund. La două televiziuni, după un timp, raportul s-a inversat și am putut auzi, în prim-plan, vocea translatorului. Cum vor fi stat lucrurile în sală, nu știu. Presupun, pe de altă parte, că translatorul a fost același, și care sau nu prea stăpânea limba română, sau nu-și cunoștea meseria. O traducere mai proastă nu mi-a fost dat să aud, deși am avut nenumărate ocazii să particip la întâlniri internaționale. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, discursurile părții române, cum spune expresia oficială, au părut peltice pe lângă acela al președintelui Zelenski. Nota bene: acesta din urmă a vorbit liber, aproape un sfert de oră, în vreme ce oficialii români au stat cu ochii într-o foaie de hârtie ca să debiteze preț de trei sau patru minute niște locuri comune. Aplauze timide, curmate de un gest al mâinii al președintelui Senatului, au încheiat o ceremonie lipsită parcă de orice entuziasm. Inevitabila comparație m-a umilit ca român, pardon, ca cetățean al României. Și cât de mândru fusesem aflând că președintele Zelenski ne va adresa și nouă, cetățenilor României, cuvântul său! Avusesem încredințarea că facem parte, fie și pentru o clipă, din istoria mare a lumii. După prestația jenantă a liderilor Parlamentului de luni, 4 aprilie, constat cu amărăciune că am ratat, a câta oară?, o șansă istorică. De marți, fără dată, ne-am întors la ale noastre.