Poeme de Nichita Danilov

Cântec de ducă

Cineva a legat o eșarfă de iarbă

de gâtul albastru al vântului.

Cineva așezând într-un cărucior vântul

și l-a împins pe scări

făcându-l să se oprească

la capătul străzii.

Cineva împingând vântul

i-a agățat de piept o armonică

Coborând din cer, păsările

ciugulesc semințe de pe clapele ei și cântă;

cântă un blând cântec de dragoste.

 

Drum

Calc pe propriile mele urme;

pe măsură ce merg, mă îndepărtez

de cel ce am fost și de cel ce sunt,

care se desprind din mine

alcătuind un șir nesfârșit de trupuri

goale ce se rostogolesc pe asfalt;

calc mereu pe propriile mele urme,

ce se învârt ca niște ceasornice în gol,

mergând caut să ajung într-un punct,

dar punctul migrează mereu

alergând pe tabla de șah,

iar eu intru și ies din mine și din mulțimea

de trupuri care sunt și am fost.

Merg pe drum, mă învârt în cerc,

casele se învârt și ele

fugind ca niște animale speriate pe străzi;

încercând să se ascundă

în găurile apărute în asfalt ca în niște vizuini.

Mergând, las în urmă drumul

și tot ce e de lăsat; privesc umbrele trecătorilor

ce se îndepărtează mereu de clipa care trece;

iau clipele în căuș și le strecor printre degetele

mele firave,

oprindu-le în loc. Opresc trecerea,

opresc tot ce mișcându-se poate fi oprit;

opresc atomii, norii, luna și soarele

ce se perindă pe cer. Opresc drumul

și încerc să revin acolo de unde am plecat;

opresc și trecătorii, opresc și mașinile,

opresc și pietrele kilometrice

înșirate de o parte și de alta a drumului;

mă adăpostesc obosit la umbra lor.

Acum eu sunt cel ce nu mai sunt,

ceea ce am fost și nu mai este;

mă scald de două ori în apele aceluiași râu,

și râul pleacă odată cu mine,

târându-și după el undele năpădite de somn,

fără să arunce o privire înapoi.

Mă întind în albia lui;

sunt totuna cu el, cu pietrele

și cu undele ce aleargă una după alta,

încercând să se oprească în loc.

Sunt locul și timpul ce curge,

revărsându-se din matca lui;

sunt clipele pe care le strecor în palmă

la lumina lunii, încercând să separ

odată și încă o dată, mereu,

lumina de întuneric și binele de rău.

 

Acasă

Am trecut într-o noapte Bahluiul:

mă întorceam de la Corso.

Înotând până-n mijlocul râului,

printre sloiuri de gheață,

am dat peste o sobă încinsă,

în jurul căreia învârtindu-se în cerc

poeții Baudelaire și Rainer Maria Rilke

își încălzeau trupurile

dezgolite de veșminte,

în timp ce, un pic mai la dreapta, învăluit în ceață

sinilie,

Lorca îngâna ceva la chitară.

Am vrut să-i întreb ce caută aici,

în mijlocul râului,

iar ei mi-au spus

că din pricina ceții și a frigului

s-au rătăcit și văzând

o gură de sobă plutind pe valuri,

au venit să se încălzească.

Am vrut să-i întreb

de ce și-au lepădat veșmintele,

dar ei mi-au făcut semn să tac și am tăcut,

apoi, făcându-le semne cu mâna, am înotat

mai departe bâjbâind prin ceața deasă,

ocolind cu grijă

mesele și scaunele

și căruțele cu oiștile rupte ce se legănau ușor pe

valuri,

și, în sfârșit, când se crăpa de ziuă,

cu genele și părul prins de promoroacă

am ajuns acasă, simțind cum tot răul

și toată nebunia orașului

mi-au intrat sub epidermă,

iar epiderma mea s-a acoperit de crustă.

 

Alba-neagră

Joc alba-neagră: cărțile mele de joc

sunt norii și vântul,

câteodată și păsările

pe care le amestec în grabă;

câteodată și apele,

câteodată și spicele de grâu,

și pietrele ce-și schimbă mereu locul între ele;

cărți pe care le scot din mânecă

și le așez frumos pe masă,

întotdeauna cu fața în jos

ca să nu se cunoască așii,

popii sau damele de pică.

Dedesubtul lor ascund soarele, ascund și luna,

și vă îndemn să ghiciți.

Joc la vedere, amestecând

mereu cărțile între ele,

astfel încât nimic din ce a fost

nu rămâne la locul său,

pentru că amestec între ele

și toate locurile din sală și din univers.

Între timp se face seară

și ziua se preface în noapte,

și viața în moarte.

Vă îndemn să jucați,

lăsând cartea la vedere,

vă îndemn să jucați,

deși știu că nu aveți nici o șansă

să ghiciți cartea câștigătoare,

pentru că ea, în timp ce vă frământați mintea,

se ascunde odată cu soarele,

odată cu norii și luna

între degetele mele,

ce se înmulțesc mereu,

asemenea plopilor ce curg pe marginea drumului,

asemenea înmulțirii peștilor și pâinilor

din evangheliile lui Matei și Marcu.

 

Amintiri

Unghiile tale sidefii

sunt ca niște cochilii de scoici

risipite pe plajă;

atunci când îmi atingi palmele

cu degetele tale subțiri,

mâinile mele se prefac în mici vârtejuri

de nisip și de cenușă.

Magie

Până acum știam de îmblânzitorii de șerpi

care cântând din fluier făceau cobrele să se ridice

din amfore de lut ondulându-și corpul în aer,

știam și de îmblânzitorii de flăcări

care făceau flăcările să coboare din clopotele

bisericilor mute,

pentru ca apoi să dispară sâsâind în haos,

știam de îmblânzitorii de scorpioni

și de îmblânzitorii de tarantule,

dar și de îmblânzitorii de zodii,

ce făceau să se configureze astrele pe cer

în funcție de liniile din palmă,

știam de îmblânzitorii de fulger și de trăsnet,

ce prezentau numere de senzație

la Samarkand și Mecca,

dar iată că acum au apărut și îmblânzitorii de

viruși,

ființe stranii, ce au doar corp, dar nu și umbră,

care prin simpla fluturare de mâini

obișnuiesc să dirijeze coruri –

îmblânzesc virușii, determinând-i să iasă din

trupurile noastre

contorsionate de teama morții și să se retragă,

în vreme de război, în eprubete.

Curând vor apărea însă și îmblânzitorii de

războaie,

la al căror cântec, gloanțele pornite

și ghiulele tunurilor și rachetelor balistice

se vor întoarce la locul lor de obârșie,

așteptând un moment potrivit, o nouă

conflagrație,

pentru a se repezi asupra lumii,

cu asupra de măsură.