Revenire la proza scurtă
Nichita Danilov este un atipic în interiorul prozei optzeciste, și aceasta nu numai din cauză că nu a participat la reuniunile Cenaclului „Junimea“ (condus de Ovid S. Crohmălniceanu) și a debutat cu un volum de povestiri abia în 1996, mult după „valul“ desantist și, în orice caz, după ce obținuse consacrarea ca poet.
În primul rând, formula sa prozastică este diferită de cea a colegilor de generație. Nici vorbă de metaroman sau de textualism, de aventura scriiturii sau de experimentalism: proza lui Nichita Danilov cultivă parabolele moral-spirituale sau psihologice, într-un înveliș de realism magic cu nu puține note absurde. După primul volum de povestiri, intitulat Nevasta lui Hans, el s-a îndreptat către roman, cu unele reușite notabile (ca Ambasadorul invizibil, 2010), însă proza scurtă îmi pare a fi genul în care scrisul autorului se simte cel mai în largul său.
O dovedește, în opinia mea, recentul volum de povestiri, Simfonia mută, prin care Danilov se întoarce la genul predilect al generației sale. Totodată, la o tonalitate narativă care i se potrivește – amestec de Creangă cu Gogol, pe un fundal magic-fantastic preparat după o rețetă proprie – și la o umanitate mai plauzibilă artistic decât cea din romanul Omul din eprubetă (2021), de exemplu.
Povestirile din Simfonia mută sunt scrise într-un stil tranșant, fără digresiuni și lungimi inutile, ceea ce potențează tensiunea întreținută de o atmosferă sumbră, de bolgie, de atingerea simultană a sacrului și a abisului și de un întreg repertoriu de mituri decăzute, care subîntind povestirile. Personaje ca Remus (din Colecționarul de suflete, a șasea povestire din volum) sau Ioasaft (din chiar proza care deschide culegerea, Misionarul) sunt definitorii pentru umanitatea pe care o inventă Danilov în cartea de față: una alunecoasă, nesigură, vag-amenințătoare, revendicându-se bogomilic și de la viață, și de la moarte. Ioasaft, bunăoară, misionarul creștin, aparent răspândește cuvântul lui Dumnezeu, colportând cărți de învățătură și purtând discuții exegetice și morale, însă ajunge să se confrunte mai degrabă cu daimonul interior decât cu necredința celorlalți. Nici Remus, de altfel, nu este mai stăpân pe destinul său: Colecționarul de suflete este o povestire halucinantă, destul de bine strunită, a transformării omului într-un spectru, într-o atmosferă, firește, apăsătoare și fantastică la modul macabru.
Asemenea naratorului din Casa mâinilor, care se simte modelat de niște mâini nevăzute, personajele din povestirile cuprinse în Simfonia mută nu își croiesc singure destinele, ci sunt prinse în existență ca într-un soi de tunel al timpului, care le poartă înainte sau înapoi, în sus, către înaltul spiritualității, sau în jos, către disoluție. Umanitatea croită aici de Nichita Danilov pare bătută de soartă sau, în tot cazul, de vântul unor evenimente pe care personajele nu le controlează. Fantasticul funambulesc își taie și el o porție apreciabilă, în narațiuni în care asistăm la o întâlnire cu Vladimir Putin și Dimitri Medvedev sau la repararea, în zilele noastre, a unei mașinării a lui Da Vinci.
Ca autentic optzecist, Nichita Danilov nu putea ocoli parodia și pastișa. În Povestea unui om foarte harnic, el răstoarnă Povestea unui om leneș, a lui Ion Creangă, însă rezultatul e mai degrabă terifiant decât amuzant: cel excesiv de harnic contrastează cu toți cei din jur chiar mai mult și mai ostentativ decât leneșul patologic al scriitorului junimist. Și sfârșește la fel ca acesta.
Contrapunctul volumului – dacă tot vorbim de proza postmodernă – îl reprezintă, firește, nuvela titulară, Simfonia mută, singura în care prozatorul operează într-un cod realist, construind personajului o biografie și un fundal de epocă (anii 1980, firește). Însă parabola subiacentă e prezentă și aici: în cazul de față, una a alienării, a imposibilei întoarceri.
După mai multe romane care nu m-au convins, Nichita Danilov revine în volumul Simfonia mută la vâna sa de povestitor, și bine face. Chiar dacă nu toate povestirile sunt la fel de reușite, cartea ca întreg – cu atmosfera sa încărcată, cu clivajele rapide dinspre mituri și simboluri ale ortodoxiei către superstiția cea mai puțin creștină cu putință, cu sugestiile sale de porți către Dincolo – este una dintre cele mai bine închegate din proza sa.
Rafinament și intelectualitate
Pentru cititorul care reduce proza la convenția realistă, literatura lui Florin Toma nu este întotdeauna ușor de înțeles, iar volumul Colecționarul de vise este o bună probă în acest sens.Prozatorul este un optzecist tipic. A debutat cu culegerea de nuvele Peisaj cu fluturi noaptea (1986) și a publicat până în prezent, cu tot cu cel de față, încă trei volume de nuvele și două romane, toate, alimentându-se dintr-o poetică de generație în care metatextul și intertextul se întrepătrund cu acel (neo)realism al „aventurilor într-o curte interioară“, într-o proză exigentă cu cititorul său prezumtiv. Cu atât mai mult, cu cât autorul este și un distins critic plastic, înzestrat cu o cultură vizuală apreciabilă și cu o privire antrenată în privința funcției detaliului și, în general, cu tot ce înseamnă psihologia percepției.
Colecționarul de vise conține șapte texte, de facturi diferite și de amplitudini diferite.
Capcana sau Hoțul de mistere, care deschide culegerea, e o nuvelă postmodernă de manual, alcătuită din trei secvențe centrifuge, în centrul căreia se află, abil răscroită, convenția manuscrisului găsit. Un manuscris lăsat în cameră de un scriitor este citit de un hoț sosit cu daraveli… specifice (care-și află cu mirare în pagină, gata scrise, propriile gesturi și replici de mai înainte). În final, după ce scriitorul însuși trăiește o scenă conform celor puse anterior pe hârtie, are loc întâlnirea celor doi – scriitor și hoț – cu manuscrisul și cu locuința care-l găzduia. Dincolo de ludicul autoironic și de înțelesurile difuze pe care, în spirit postmodern, le sugerează, nuvela conține o morală dulce-amară: nimeni nu scapă de literatură, de cușca textului, în care totul este scris și nu există hoți neprinși sau autori inocenți.
Florin Toma este – critica a remarcat-o încă de la primele sale cărți – un excelent prozator vizual, pentru care instrumentul care organizează narațiunea este privirea. Este un rapace devorator de obiecte, de interioare și decoruri, și, ca absolvent al Filologiei bucureștene, la română-franceză, în anii 1970-1990, stăpânește tehnicile de reificare a narațiunii, consacrate de Noul Roman francez. Nu este vorba, prin urmare, numai de renunțarea la proza evenimențială modernistă, în favoarea unui realism crud, de fapte și întâmplări mărunte, narate hiperbolic. Ci de plăcerea de a povesti tablouri, de a reconstitui narațiunea din spatele unui interior sau al unei scene statice. Povestirea care se alimentează din ea însăși pare a fi un epitom al acestui tip de proză, evidențiat cel mai bine în Dare de seamă despre nimic. Acest text este o mostră de postmodernă reciclare a unei forme consacrate, care este eposul popular, în care nu contează ce se povestește, ci cum se povestește: golind forma clasică de sensul ei originar, prozatorul o umple de conținut contemporan. Și… ce poate fi mai contemporan decât nimicul?
Foarte bun este prozatorul și în textele scurte, ca Femeie din mare ieșind, al cărei titlu trimite și el la plasticitatea unei scene picturale, sau Alexandra și ecoul. În ele se vede, paradoxal, de ce optzecismul convinge mai puțin în roman: în esența sa, el este meșteșug de orfevru, nu de arhitect, adresându-se unui cititor care are, la rândul său, ochiul antrenat și e capabil să decodeze micro-simbolurile (sau numai sugestiile ascunse) din câte o tușă sau alta a textului. În termeni plastici, aș spune că proza optzecistă îl are ca patron pe Ghiberti, nu pe Palladio.
Dificultatea prozelor din Colecționarul de vise rezidă, am spus, în diferența de temperatură intelectuală dintre universul lor și cel al cititorului obișnuit de azi. Pentru cei care citesc proză numai ca să afle ce a făcut marchiza după ce a comandat o trăsură la orele 17,00, lectura unor texte din cartea de față va fi complicată. Florin Toma scrie nu numai dintr-o pură plăcere de a scrie, ci și din convingerea că lumea e, în esența ei, un Text, textul e o Lume în sine, iar decodarea nu înseamnă decât o nouă codificare. Proza sa are nevoie de cititori înzestrați cu o anumită experiență estetică și cu un rafinament rezultat în urma frecventării literaturii universale, capabili să recunoască o referință și să interpreteze un simbol. Cum aceștia sunt puțini, va exista întotdeauna un decalaj între succesul său de critică și cel de public.
Însă ceva-mi spune că nu pentru succesul facil scrie Florin Toma.