Învățământul – cerere și ofertă

În cadrul unei emisiuni tv a fost prezentat un caz social: o văduvă, mamă a trei copii, care a lucrat ani buni în străinătate, a fost nevoită să revină în țară, apoi, din nu știu ce motiv, a făcut un împrumut la bancă și, ajungând în imposibilitatea de a mai plăti ratele, riscă să piardă casa. Aceasta era problema pentru care venise în fața publicului din rândul căruia spera să se arate un binefăcător. Pe termen lung, speranțele familiei se îndreptau către fiul încă minor, de 16 ani care își dorea să ajungă „cineva“, adică fotbalist, carieră pentru care se pregătea intens. Dacă moderatoarea emisiunii n-ar fi adus vorba despre școală, subiectul, total neimportant pentru familie, n-ar fi fost dezbătut. Viitorul fotbalist urmase, potrivit declarației mamei – patru clase în țara unde munciseră părinții săi; revenind în țară fără documente școlare, necunoscând limba română, a fost acceptat la cursuri, dar neînscris în catalog. Practic, el nu poate face nici dovada studiilor elementare, căci pe cele gimnaziale, el însuși recunoaște că nu le-a urmat. Această situație este valabilă și pentru sora lui care, la douăzeci de ani, este mamă a unui copil de doi ani și în așteptarea celui de-al doilea, gata să se nască, necăsătorită, copiii având tați diferiți – care au părăsit-o pe tânăra mamă. Tot patru clase – doar declarate verbal – avea și fiul de optsprezece ani, despre care se spunea că e plecat în străinătate, la muncă. Contrariată și revoltată, moderatoarea se întreba dacă, în lipsa foilor matricole de la școlile din străinătate,tinerii în cauză n-ar putea susține niște examene de absolvire a claselor gimnaziale, obligatorii în România, acuza statul de birocrație, nepăsare etc. Nimeni n-a intervenit s-o lămurească, informând-o că, da, există această posibilitate, dar pentru a beneficia de ea, cei în cauză trebuie să-și dorească asta, apoi să aibă un minimum de cunoștințe în vederea promovării – condiții care păreau să lipsească în cazul de față. Frecvența cu care este invocat Ceaușescu de către cei egali cu acesta în studii, spunând că „…avea patru clase, dar a condus o țară“, tonul admirativ lăsându-ne să ghicim că speră ei înșiși la o asemenea performanță, se leagă cumva de lozinca strigată, la începutul anilor 1990, pe străzile Bucureștiului: MOARTE INTELECTUALILOR, sau de o alta, la fel de populară, NOI MUNCIM, NU GÂNDIM; de aici, până la simplificarea structurii anului școlar, n-a mai fost decât un pas. Da, s-a vorbit despre necesitatea regândirii programei prea stufoase, a manualelor concepute la un nivel care nu ține cont de vârsta elevului, dar cei îndrituiți s-o facă au înțeles că trebuie înlăturate total tezele, trebuie oferite mai multe perioade în care „săptămâna altfel“ să fie, ca și anterior, un fel de vacanță, într-un cuvânt, parcă s-au inspirat din capitolul în care Pinocchio, cunoscutul personaj de basm, ajunge în Țara Minunilor, unde, neexistând școli, copiii o țineau numai într-o joacă și voie bună! Cu alte cuvinte, oferta învățământului corespunde cererii pieței: carte cât mai puțină!