Am recitit la sfârșitul anului trecut volumul de eseuri al lui Milan Kundera Testamente trădate, în limpedea versiune românească a lui Vlad Russo de la Humanitas fiction, 2021. E vorba de una din primele cărți ale romancierului ceh scrise direct în franceză: Les testaments trahis. (Nu înțeleg de ce traducătorul român a preferat forma nearticulată a substantivului din titlu.) Am comentat într-un articol din Teme, în momentul apariției ediției franceze, cel dintâi eseu din carte, consacrat romanului, ca și cel, mult mai amplu, din volumul precedent al scriitorului ceh, intitulat Arta romanului. Mi-a reținut atunci atenția ideea, original exprimată, despre umorul care ar defini genul literar cu pricina în epoca modernă, reînnodând cu spiritul lui Rabelais sau Cervantes din urmă cu cinci sute de ani, odată închisă paranteza romanului naturalist dominant în secolul XIX. (Observație pe care Kundera o aplică deopotrivă muzicii, trecută și ea prin trei vârste istorice oarecum similare cu vârstele romanului.) La relectură, m-a interesat un alt aspect al tezei lui Kundera, pe care l-am sugerat, în cuvintele autorului, în titlul editorialului.
Dar să revenim mai întâi la umor sau, altfel spus, la romanul comic, cum l-a botezat Kundera, reînnodând cu râsul rabelaisian. Cel mai bun exemplu este o scenă din Pantagruel, de un haz nebun, aproape fără sens, și cam riscantă sub raport moral, pe care tânărul Kundera o citise în câteva rânduri unor colegi de aceeași vârstă din căminul muncitoresc unde locuia. În loc să fie revoltați de gestul obscen al lui Panurge, aceștia izbucnesc în râs ori de câte ori ascultă povestirea. Ideea este că romanul se situează în chip normal în „teritoriul pe care judecata morală este suspendată“. Suspendarea se realizează prin ambiguitatea pe care o implică umorul, comicul sau râsul. Romanul modern este profund profanator, susține eseistul, de la latinescul profanum, care înseamnă „locul din afara templului“. „Și, în măsura în care râsul e răspândit în chip vizibil în atmosfera romanului, profanarea romanescă e cea mai rea dintre toate. Fiindcă religia și umorul sunt incompatibile“. La fel: „Suspendarea judecății morale nu reprezintă imoralitatea romanului, ci morala sa“. Kundera mărturisește că acest fel de a privi lucrurile e cauza celor mai frecvente neînțelegeri dintre el și cititorii săi. Un medic celebru, bunăoară, apreciază interesul manifestat de protagonistul romanului Valsul de adio pentru inseminarea artificială, dar îi reproșează autorului că n-a exprimat „cu destulă forță frumusețea morală a actului de a-ți dărui sămânța“. Kundera încearcă să se apere: „Romanul meu e comic… Nu trebuie să luați chiar totul în serios!“ Medicul, nedumerit: „Deci romanele dv., spune el bănuitor, nu trebuie luate în serios?“ În fine, Kundera: „Mă zăpăcesc și, dintr-odată înțeleg: nimic nu e mai greu decât să faci pe cineva să priceapă umorul“.
Romanul a parcurs un drum lung de la formula comică a lui Rabelais până la aceea modernă. (Ca și muzica de la Jeanequin, contemporanul lui Rabelais, la Stravinski, contemporanul lui Kafka.) Un drum semănat cu numeroase obstacole. Mai întâi biserica, indiferent care, apoi oficialitatea laică și câteodată ambele au cenzurat sub raport religios, respectiv, moral, conținutul și forma romanului. Au trăit-o pe pielea lor, la câteva veacuri distanță, autorul lui Gargantua și Pantagruel și autorul Versetelor satanice. Exemple, câte doriți, în toate literaturile și în toate timpurile. Flaubert în Franța. În România, Hasdeu în secolul XIX, Mircea Eliade în secolul XX. Inchiziția la început, justiția, mai apoi. Despre cenzura comunistă, am tot vorbit. Ca și despre procesele publice intentate unor scriitori. Cazuri precum acela al lui Octavian Paler sunt încă prezente în mintea unora. Chiar și imediat după 1989, poliția a fost montată contra unor tineri poeți al căror spirit parodic și ludic a determinat autoritățile să-i acuze de a fi lipsiți de patriotism, culmea!, local. În 1990, am publicat în România literară un fragment din Versetele satanice, romanul lui Salman Rushdie, în avanpremieră editorială. Ne-am pomenit cu un fel de fatwa (exagerez, dar nu mult!) din partea ambasadei țării de origine a autorului. Toate acestea au pornit de la presupuse abateri ale romanului de la morală sau de la religie, considerate a încălca regulile de bună-cuviință sau blasfemii. Kundera îl citează pe Octavio Paz, cel care a vorbit primul despre umor ca despre „marea invenție a spiritului modern“ și care „face să devină ambiguu tot ce atinge“. Precizează Kundera: „Cine nu știe să se bucure de scena în care Panurge îi lasă pe negustorii de oi să se înece, făcându-le în același timp elogiul vieții de apoi, nu va înțelege niciodată nimic din arta romanului.“
Mai există o rezervă și, încă, una foarte insidioasă față de libertatea cititorilor de a râde de comicăriile lui Panurge și la care Kundera nu se referă. Tradiția clasică a genurilor literare tratează dintotdeauna discriminatoriu comicul și tragicul, asigurându-i celui din urmă un statut privilegiat. În concepția multora, comicul merge mână-n mână cu neseriozitatea, ceea ce l-ar face să ocupe un loc inferior în ierarhia genurilor. Cu mult timp în urmă, un romancier și un om foarte inteligent mi-a reproșat a fi ignorat, în cronicile mele, miza profund serioasă a romanelor sale, catalogându-le drept comice. E vorba de Paul Georgescu. Nu cunoșteam pe atunci argumentele lui Kundera. Am încercat să-i schimb opinia cu ajutorul argumentelor mele. Nu cred că am reușit. Mă întreb dacă aș fi avut mai mult succes cu ale lui Kundera.
Când am comentat prima oară eseul cu pricina, n-am fost la fel de sensibil la ideea care-l încheie. Și anume la faptul că „marile opere nu pot lua naștere decât în cadrul istoriei artei lor și participând la această istorie“. Poate trebuia precizat că e vorba de romanele moderne, aparținând vârstei a treia, acelea ludice și comice. Acestea nu pot fi concepute, adică scrise și citite, în afara contextului oferit de istoria proprie, a artei lor. Sunt un fel de sinteze ale tuturor elementelor din care această istorie proprie se compune. Istoria romanului aparține omului, ca și romanul însuși, spre deosebire de istoria propriu-zisă care, oarbă și nepăsătoare, n-are, ea, decât o influență superficială asupra artei. De aceea, Kundera nu pare neliniștit de succesul teoriilor apocaliptice, care anunță sfârșitul istoriei și chiar al lumii, pe care nu și le poate nici măcar imagina. „Dar aceeași formulă, scrie el, aplicată artei mele îmi produce o strângere de inimă: acest sfârșit mi-l imaginez prea bine, fiindcă cea mai mare parte a producției romanești de astăzi e alcătuită din romane situate în afara istoriei romanului: confesiuni romanțate, reportaje romanțate, reglări de conturi romanțate, indiscreții romanțate, lecții politice romanțate, deflorări romanțate, nașteri romanțate…“ și lista continuă. Acestea „nu spun nimic, n-au nicio ambiție estetică, nu schimbă cu nimic nici înțelegerea omului, nici forma romanului, seamănă unul cu altul, se pot foarte bine consuma dimineața, se pot arunca fără regrete seara“. Am discutat nu o dată acestea toate cu prietenii și colegii mei de la România literară. Împărtășim cam toți această viziune pesimistă. Le voi recomanda, între altele, celor care n-au citit cartea lui Kundera pasajul care o încheie: „Umorul: fulgerul divin care dezvăluie lumea în ambiguitatea ei morală și pe om în profunda sa incapacitate de a-i judeca pe ceilalți; umorul: beția relativității a tot ce este omenesc; plăcerea stranie născută din certitudinea că nu există certitudine. Umorul: n-a existat dintotdeauna și nici pentru totdeauna… Cu inima strânsă, mă gândesc la ziua în care Panurge nu va mai stârni râsul.“
După două decenii, profeția lui Kundera pare tot mai aproape de a se adeveri. Nu numai Panurge, dar nici Cicikov, eroul Sufletelor moarte, nici acela al Orbirii lui Canetti (despre care Kundera nu vorbește!) nu mai stârnesc râsul decât nouă, cei din urmă cititori ai romanului modern, dacă nu cumva și ai literaturii în general.