Ochiul magic 15/2022

Atitudini ploieștene

La Ploiești apare de mai bine de un deceniu lunarul ATITUDINI, editat de Primăria Municipiului, de Consiliul Local și de Casa de Cultură „I.L. Caragiale“. Redactor-șef este colegul nostru Dan Gulea. Revista de cultură este interesantă, cu multe lucruri de citit și frumos ilustrată. Am primit la redacție primele numere pe 2022. Ne-a atras atenția, în numărul pe martie, un fotoreportaj consacrat războiului din Ucraina. O exclusivitate. Autor este Taras Dzyubanskyy, teolog, profesor la Universitatea Catolică din Lvov. Imaginile, aflate pe copertă, provin de la o conferință despre Ukrainian Churches in Time of War, cu tema Rugați-vă pentru pace în Ucraina, Rugați-vă pentru stoparea acestei nebunii. Editorialul lui Dan Gulea se referă la Literatura ucraineană ca World Literature. În numărul pe februarie, citim un excepțional grupaj de scrisori inedite, din anii 1960, adresate lui Miron Radu Paraschivescu de către Leonid Dimov, Norman Manea, Virgil Mazilescu, Gellu Naum, Radu Petrescu și Lucian Pintilie. Petruța Stan a stabilit textul, iar Dan Gulea l-a însoțit de note. (Alte scrisori apar în Apostrof, comunicate de aceiași autori, a se vedea nota noastră alăturată). Ne-am bucura dacă am primi regulat la redacție Atitudinile ploieștene.

Rebuturi

Din LITERE, nr. 3, martie, culegem câteva strofe din producția de primăvară a unor doamne și domnițe. Vă rugăm să nu ne bănuiți de discriminare: revista târgovișteană este aceea care a ales versurile cu pricina în funcție de sexul (pardon, de genul) autoarelor, cu ocazia, desigur, a mărțișorului. Noi n-am făcut altceva decât să le însoțim de menționarea unor însușiri caracteristice. Trăsătura comună este aceea din titlul notei noastre.

Stil clasic-coșbucian: „Departe-i casa cu pridvor, /De tine(,) mama(,) îmi e dor. /Mi-e dor, măicuță(,) și mi-e drag, /Să te mai văd șezând în prag“. (Virgulele marcate ne aparțin – n.a.) (Flori Bungete). Stil candid: „Visez că lumea asta, /Care e pe dos, /Se va întoarce iarăși la frumos“. (Maria Chirtoacă). Stil întortocheat-arghezian: „Nu-mi cere timp că timpul n-are unde, /De mii de ani secunde-i împrumut, /Iar sforul clipei încă se ascunde, / De miezul lui, ea viața a cusut“. (Maria Ieva). Stilul vorbe goale: „Îmi voi urma bucuria /cu nostalgia de mână, /dar nu pentru timpul trecut (sic!)… / nimic în zadar… /timp de aur… și de nămol, /cu vise – talmud / și smerenie justificată / de o poveste / ce mă mai deapănă / fir de speranță /nestors de puteri, /«încălecat pe o roată», /deloc de poveste, /cu aceeași, în derulare, /iubire de viață“. (Lidia Grosu).

O epistolă

Ne-am mai referit la acei scriitori din trecut care n-au mai fost reeditați sau reevaluați de către critica literară de ceva vreme. Printre ei, sunt unii care figurau cândva în manuale. Aniversările sau comemorările sunt relativ rare în publicații. Dacă scriitorii clasici se mai bucură uneori de atenție, în astfel de ocazii, deși, de regulă, nici ei nu sunt readuși cu adevărat în actualitate, numeroși scriitori dintr-o epocă apropiată au parte de o uitare totală și nedreaptă. Este minunat când un contemporan al nostru, în definitiv, deși nu se mai află în viață, este prezent într-o publicație, fie printr-o operă inedită, fie prin corespondență, fie prin orice altceva. E cazul fericit al unei romanciere despre care nu s-a mai vorbit de mult, Maria Luiza Cristescu (1943-2002), pe care o reîntâlnim, iată, în paginile revistei clujene APOSTROF, nr. 3, din martie, cu o emoționantă scrisoare adresată lui Miron Radu Paraschivescu, în 29 noiembrie 1969. Se întâmpla la un an de la debutul ei, cu romanul Capriciu la plecarea fratelui iubit, urmat chiar în anul în care i se plângea lui Miron Radu Paraschivescu, de cartea ei cea mai bună, Dulce Brigitte. Era amenințată de un proces și îi fusese interzisă semnătura. Scrie Maria Luiza Cristescu: „Sigur că sunt foarte tristă și panicată, sigur că umblu bezmetică prin odăi lovindu-mă de pereți și negăsind ușa. N-am ce face și pentru că nu se poate, nu se poate deloc, trebuie să-mi opresc gândurile, să-mi slăbesc gesturile. Ce să fac, sunt doar o biată fată și, vai, scriitoare. Izolată bine în Berceni, aud printr-o a treia gură de la Cosașu, Crohmălniceanu, Ivașcu cum că aș fi o scriitoare grozavă. Mă bucură mult. Acum însă mă găsesc singură și încolțită, pentru că n-am înțeles ce se poate și ce nu se poate, cât se cuvine și cât depășește măsura libertății, și în afară de aceste bune cuvinte am nevoie de un real ajutor. Nu mi-l oferă nimeni. Nici n-am dreptul să-l cer. Dar să mă vaet îmi pot permite.“ O mică bijuterie epistolară.

Din revistele literare

În revista ARCA (nr. 1), Ion Bogdan lefter îi acordă lui Titus Crișciu un interviu în care mărturisește: „Poate doar să reiau ce-am mai spus cu alte prilejuri, și anume că, deși sunt primul care-și dă seama că preocupările prea diverse presupun, dacă nu o «risipire» efectivă, oricum o oarecare dispersie și că aș scrie mult mai «focalizat» dacă mi-aș restrânge zonele de observație intelectuală, mă interesează mult, chiar mă pasionează legăturile și omologiile dintre domeniile artistice și socio-culturale, peisajul general de epocă, de epoci. Și, mai mult decât atât, cred că nu e posibilă cu adevărat o înțelegere complexă și profundă a literaturii, «specialitatea» mea principală, ca și a oricărei zone creative, dacă n-o privim în relație cu toate contextele ei generatoare, dacă nu-i avem în vedere interferențele și rezonanțele cu lumea din jur. N-am cum să analizez în scris tot ce ar merita, de la multitudinea de fapte cotidiene și micro-situații sociale atât de semnificative, la – ce exemple să aleg?! – investigațiile corporal-vizionare din dansul contemporan sau la filmele și serialele de televiziune pe care le urmăresc tot ca pe produse și explorări ale vremurilor, dar, dacă ar sta în puterile unui singur om, aș face-o! În orice caz, când privesc în alte direcții nu «trădez» literatura, dimpotrivă: adun în jurul ei lucruri care o explică, o luminează, îi dezvăluie fațete și implicații altfel imperceptibile. «Citesc» celelalte zone artistice și lumea întreagă pentru ca să ajung la o «lectură» mai nuanțată a literaturii și – la urma urmei – a tot ce ne definește intelectualmente, ca ființe gânditoare și creatoare. Asta suntem de fapt, nu-i așa?!…“

Și în revista ORIZONT (nr. 3) putem citi un interviu interesant: cu Andrei Șerban, realizat de Alexandru Condurache. Am reținut o întrebare și un răspuns: „(A.C.): Ce le-ați spune tinerilor care sunt tentați să plece din țară și, sper eu, la un moment dat vor cocheta cu ideea de a se întoarce? Ce credeți, merită să se întoarcă în România? Este România o țară în care finalmente să revii? (A.Ș.): Răspunsul este pentru clipa de azi. Mâine, dacă mă întrebați, s-ar putea să dau alt răspuns, dar azi, 14 februarie, Valentine’s Day, ziua dragostei, aș spune că dragostea de țară ar funcționa, iar revenirea acasă merită. De ce? Pentru că în America nu e mai bine azi. Acum zece ani spuneam: «Dacă ajungi în America și reușești să fii faimos în New York, poți să fii faimos oriunde». Azi nu mai cred că e adevărat, pentru că s-a devalorizat atât de mult calitatea vieții, calitatea artei, Calitatea. Cuvântul «calitate» nu e apreciat la nivelul la care ar trebui. America nu mai este pământul făgăduinței, locul în care poți trăi o viață a pionieratului. Dimpotrivă, te face să te simți ca într-un fel de închisoare. De ce să fii în America? E adevărat că e un continent imens, e mult mai mare, e poate mai mult loc pentru toți decât ar fi în România, dar acum foarte mulți tineri pleacă, deci poate că e loc și să revii. Cred, așadar, că ar putea reveni și ar putea chiar să fie foarte creativi în acest moment, aici, în România. Și nu m-a obligat nimeni să spun asta, nu vreau să sune a fals patriotism, nu o spun deloc așa.“

În STEAUA (nr. 3), rubrica Focus îl are invitat pe Teodor Baconschi. Reproducem aici un scurt pasaj din aprecierile critice ale lui Mihai Zamfir: „Marele avantaj pe care autorul Teodor Baconschi l-a avut în clipa când a început să scrie studii și cărți de teologie l-a reprezentat experiența trăită direct a comunismului. A avut șansa de a încheia această experiență încă în plină tinerețe, desăvârșindu-și apoi profilul cultural; însă cei câțiva ani de comunism «la cataramă» i-au folosit imens. Articolele lui Baconschi din masiva culegere Turn înclinat oferă o imagine a României de la începutul secolului XXI, o imagine vie, colorată și cumplită. Majoritatea tarelor morale, spirituale și materiale proprii românilor de astăzi trec pe sub lupa canonică a moralistului. În ciuda formației sale ortodoxe, eseistul practică adevăratul ecumenism și se vede pe el însuși drept adept al unui umanism pesimist, al unei ortodoxii descurajate și lucide. Atunci când toate cele cinci volume de Scrieri de la Editura Spandugino vor fi văzut lumina tiparului, viitorul istoric al culturii române va putea aprecia una dintre cele mai sonore voci care, în țara noastră, a încercat să cultive, la începutul secolului XXI, concomitent pasiunea și luciditatea.“ (Cronicar)