Am avut privilegiul ca în scurta mea vizită la Craiova să văd o actriță genială, Costinela Ungureanu, în „Elida“, și să stau puțin de vorbă cu doi dintre cei mai mari artiști: regizorul Declan Donnellan și scenograful Nick Ormerod. Ei nu înseamnă doar istoria teatrului britanic și un anume tip de școală, ci și un impact major pentru fenomenul teatral mondial. I-am reîntîlnit acum, după mulți ani. Am simțit o emoție greu de descris văzîndu-i intrînd într-un restaurant gol, care se pregătea pentru musafiri. Ne-am așezat împreună ca și cînd ne-am fi despărțit de curînd. Luminoși, tandri și atît de normali. Cu un tip de discurs consistent, calm, cu o înțelegere a lumii și a ceea ce trăim. Înțelepți, toleranți, generoși, îngrozitor de modești. Sînt la Craiova ca să monteze Oedip cu trupa de acolo. Negocierile pentru acest proiect au durat opt ani. Poate că numai Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Teatrului, a fost sigur că vor spune „da“. Opt ani… Șansa ca doi artiști de asemenea calibru să fie în România este uriașă. Atît pentru actorii din distribuție, cît și pentru noi toți. Zeci de ani, Declan Donnellan și Nick Ormerod au creat o metodă și au re-definit textura textului shakesperean. Și nu doar. Spectacolele lor au fost și sînt repere. Actorii cu care au lucrat au atins performanța absolută. O relație unică cu cuvîntul, cu perspectivele regizorului, cu tipul de vizual al unui scenograf. Lumile lor s-au mutat în mintea multor spectatori. Pentru mine a fost, probabil, una dintre întîlnirile esențiale din această profesiune, o inițiere spre adîncul profund al citirii unui text, al construcției unui personaj, al libertății absolute a creației. Felul lor de a vorbi este la fel de învăluitor ca și vălurile unui spectacol. Atîtea straturi. Atîtea transparențe.
Festivalul „Shakespeare“ este unul dintre acele festivaluri care duc cultura noastră în spațiul vizibil al marilor circuite internaționale. A fost și este un eveniment. Toți îl așteptăm. O dată la doi ani. Anul acesta va fi la Craiova, între 19 și 29 mai. Impactul Festivalului „Shakespeare“, în ceea ce mă privește, a fost major de la început. De ce? Pentru că în 1994 am cunoscut un mare regizor, Declan Donnellan, și o trupă genială, „Ckeek by Jowl“. Au jucat la Craiova, și apoi la București, Cum vă place. La prima reprezentație, nu le sosiseră costumele. A contat prea puțin. Formula elisabetană, numai actori-bărbați pe scenă, amesteca aiuritor travestiul, ambiguitățile, fragilitățile, stările. Fără costume, jocul era și mai emoționant, mai crud, mai expus și, nu în ultimul rînd, mai asumat. Linia corpurilor se decupa perfect în cutia neagră. La București, farmecul unor costume elaborate, vaporoase, pe nuanțe de alb și nisipiuri, a învolburat tensiunea piesei și a jocului pînă la cote ce au atins perfecțiunea. Simplitatea spațiului creat de scenograful Nick Ormerod, labirintul de cortine, complicitatea luminilor, ponderalul fiecărui actor, prezența clară a travestiului și a subtilităților lui m-au făcut să simt că nu există nicio graniță între spectatori și artiști, că zborul este permis oricui iubește nocturnul și diurnul artei, al vieții. Am simțit, într-un moment în care exista o circulație consistentă de spectacole mari invitate de peste tot din lume, că aceasta este cu adevărat miza unui festival. Să te așeze în centrul valorii, să-i simți, de acolo, pulsațiile, vibrațiile, chinul și bucuria, să te lași sedus și contaminat, să te provoace să încerci, sau măcar să-ți propui, exercițiul împlinirii. Să dezinhibeze, să aducă atmosfera de solidaritate spirituală, de căutare interioară, de căutarea celuilalt, atmosfera bună, benefică să poți să privești, să înțelegi și să iubești teatrul. Numai așa se inhibă, de fapt, gustul cîrcotelii sterile, veninoase, reziduale care, la urma urmelor, nu are a face cu teatrul, cu valoarea sau cu paloarea lui, ci cu umorile ființelor ce ne locuiesc. Deschide orizontul, redimensionează perspectivele, elasticizează percepția și ne pune în centrul acut al creației, ne obligă să părăsim marginea și suficiența discursurilor. Festivalul „Shakespeare“ rămîne major și vital pentru turul de orizont extraordinar în zona spectacolelor foarte diferite, în succesul de a duce mari nume de regizori, mari nume de trupe. Efortul lui Emil Boroghină, încăpățînarea lui incredibilă, nebunia lui de a crede pînă în ultima secundă că se poate, că oficialii vor da, totuși, bani, susținerea celor din jur, a Teatrului Național din Craiova, a actorilor trupei, a celor care am crezut necondiționat și neinteresat în el, cu măsură însă, fac parte din izbînda lui și a Festivalului „Shakespeare“. Să ai, în aceeași ediție, nume grele de actori, de creatori, de teatre și spectacolele din top-ul internațional se cheamă că ți-a ieșit. Că truda a meritat. Că ai dăruit. Nu mi se pare deloc de neglijat senzația unei rezonanțe comune, actuale în jurul montărilor pe texte Shakespeare. Să urmărești mișcarea teatrală din lume din această perspectivă, este deja provocarea însăși. Să vezi ce au făcut într-o perioadă mai largă creatori remarcabili, cum îl simt pe Shakespeare, ce se pune mai des, care sînt modele, curentele, ce se caută, ce se găsește face parte din aerul teatrului. Chiar și în pandemie.
O problemă, mare, semnificativă a fost mereu aceea a traducerilor folosite. Aceasta este o problemă care persistă cam în tot peisajul festivalurilor internaționale de la noi. De prea multe ori, nu este nicio legătură între supratitrare și ce se spune pe scenă. Cu tăieturile folosite de regizori, cu propriile lor traduceri, pe care le intuim sau le înțelegem. Este o distanță între prospețimea propunerii regizorale, între jocul suplu, nou, dinamic și lentoarea, ne-adecvarea traducerii. Util și eficient ar fi fost să citim traducerea după textul folosit pe scenă.
Liniștea de duminică la Craiova. O lumină prinde chipul lui Declan. Îl ascult și totul în jur redevine normal. Totul. Azi, cînd viața noastră este atît de departe de ceva normal. Aș vrea să stau pe loc. Să pierd toate trenurile din toate gările. Să nu aibă nimeni carburant și să nu fie vreo mașină disponibilă. Să dispară orice alte îndatoriri. Să rămîn cu ei. Captivă de bunăvoie în boieria cuvintelor și a teatrului mare. Într-un ritm bine ales, încărcat de sensibilitate și de enunțul exact în orice limbă am vorbi, Declan și Nick țin larg deschisă poarta spre cultura mare. Spre teatrul mare pe care îl creează. La fel de devotat. La fel de implicat. De generos. Pentru că structura artistului nu se degradează. Devine și mai nobilă. Am primit această întîlnire nobilă ca pe un prolog pentru premiera lor de la începutul lunii mai, dar și pentru ediția de anul acesta a Festivalului „Shakespeare“. Mi-am amintit mici scene din A douăsprezecea noapte. Montat de ei la Moscova. Decupat și structurat după aceeași rețetă originală a lui Donnellan, pe care o aminteam și la început, construit în spiritul profund al piesei și al teatrului elisabetan, ca o pledoarie emoționantă pentru iubire și identitate, jucat cu vervă, cu un ritm aiuritor, cu haz, enorm, cu autoironie, amestecînd iscusit școala englezească cu cea rusească, A douăsprezecea noapte mi-a înlesnit accesul la magic. Nu-mi puteam lua ochii de la interpretul Mariei, Ilia Ilin, de la cel al lui Sir Toby, Alexander Feklistov, de la Malvolio, Dmitry Dyuzhev, de la aplombul fiecărui detaliu, de la voluptatea pătimașă a acestor actori ruși, dăruiți pînă la capăt întîlnirii lor cu Declan Donnellan.
Teatrul nu se face de unul singur. Ar fi minunat dacă am reuși să nu uităm, din cînd în cînd, acest lucru.