Oda bucuriei, Marseilleza, Internaționala

Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța este cunoscut. Interesul extraordinar pe care l-a stârnit depășește granițele Franței. À juste titre! Aproape în unanimitate, liderii politici din lumea întreagă, din Europa, în primul rând, s-au grăbit să-și exprime satisfacția. Felicitările adresate președintelui reales n-au fost, de data aceasta, doar protocolare. E limpede că mulți au răsuflat ușurați. Celor aflați de partea cealaltă a baricadei nu le-a rămas decât să braveze. Odată ce speculațiile și-au pierdut rostul, a venit vremea comentariilor. Când scriu aceste rânduri, am putut urmări câteva posturi de televiziune, franceze, americane, românești, iar din presa scrisă, numărul din „L’Obs“ apărut între tururile de scrutin, pe care mi l-a expediat cu maximă celeritate Radu Cosașu. Comentariile sunt, în general, de două feluri, în funcție de perspectiva asupra rezultatului: cele care văd jumătatea goală a paharului și cele care văd jumătatea plină. Pe scurt, sunt comentatori, indiferent de culoare politică, îndeosebi francezi, care constată că diferența de scor între 2017 și 2022 înseamnă un câștig pentru Marine Le Pen, cu un procentaj neatins vreodată înainte. Pentru extrema dreaptă e un motiv de bucurie, chiar dacă președinta RN ratează a treia oară consecutiv victoria. Pentru partidele de centru sau de centru-dreapta, scorul contează mai puțin, de vreme ce, aceasta fiind și părerea partidelor de stânga, rezultatul arată, încă o dată, că extrema dreaptă nu se va afla niciodată la putere în Franța. Posturile românești de televiziune, cu onorabile excepții (Antena 3, DG 24), fac îndătinatul joc național de-a v-ați ascunselea, fie tratând lucrurile en passant, fie așteptând provincia, fie confundând globalismul cu neomarxismul, ceea ce le împiedică să le spună clar telespectatorilor lor care este curentul pe care îl reprezintă cu adevărat Emmanuel Macron. Ar fi fost de ajuns să observe pe ce muzică și-au făcut apariția publică, imediat după anunțarea exit pol-ului realizat de France 2, învingătorul și învinsul. Emmanuel Macron a ales pentru început imnul oficial al UE, Oda bucuriei, pe muzica lui Beethoven și versurile lui Schiller, iar pentru sfârșit, Marseilleza. Marine Le Pen a intrat și a ieșit pe ritmurile celei din urmă. Jean-Luc Mélenchon, al treilea în primul tur, candidatul extremei stângi, a preferat Internaționala. Ce ne spun aceste opțiuni e ușor de descifrat.

Președintele Macron s-a pronunțat dintotdeauna pentru o Europă unită, singura soluție pentru a câștiga confruntarea cu uriașele provocări ale lumii noastre. Pandemia recentă, pericolul unei eventuale crize economice, pe care războiul din Ucraina nu face decât s-o grăbească, dependența de gazele naturale rusești, acestea și altele nu sunt, în viziunea președintelui reales, doar probleme ale Franței, ci și ale Europei și ale întregii lumi. Macron este, așadar, în favoarea globalizării (în franceză, mondialisation), fără să fie neomarxist. Este o realitate, și nu numai în Franța, că stânga de diferite nuanțe protestează împotriva globalizării, organizând, de fiecare dată când au loc reuniuni ori summit-uri cu participarea țărilor dezvoltate, manifestări ostile și violente. Mélenchon însuși este împotriva UE și a NATO. Doctrina lui nu e totuși neomarxistă, ci marxistă clasică, de secol XIX, cu elemente troțkiste. Antiglobalismul nu este, cu toate acestea, apanajul stângii. Marine Le Pen este de mult cunoscută ca o antieuropeană convinsă, urmărind, cu un bemol, în timpul campaniei recente, ieșirea Franței din UE, din zona euro și, firește, din NATO.

Ceea ce-i adună pe antiglobaliști este populismul: o adevărată pandemie politică, izbucnită simultan în câteva state europene, Polonia, Ungaria, Austria, Italia. Mulți comentatori văd în acest fenomen un pericol mai mare decât pandemia de Covid-19. Împotriva populismului n-a fost descoperit niciun vaccin. Comentatorii au foarte probabil dreptate, de vreme ce există puține țări în care populismul să nu se fi manifestat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Și de ce să n-avem și noi populismul nostru? AUR este un exemplu numai bun de arătat și altora și încă și mai bun de exportat. (Îmi închipui că n-ar lipsi cumpărătorii!) În ce constă, în definitiv, populismul? Întrebarea merită un răspuns, în împrejurările politice actuale, date fiind riscurile la care ne expune pe toți. Acest răspuns explică sentimentul de ușurare pe care l-am trăit cu toții odată cu victoria proeuropeanului Macron. Cu atât mai mult cu cât Franța joacă în Europa un rol important. E lesne de închipuit ce ar fi însemnat alegerea lui Marine Le Pen pentru UE și, mai cu seamă când războiul lui Putin a ajuns la porțile UE, ce ar fi însemnat pentru NATO și pentru securitatea noastră.

Comentatorii vorbesc despre trei accepții ale noțiunii de populism: o strategie de cucerire a puterii prin crearea unei opoziții între popor și elite; o strategie care, odată obținută puterea, mobilizează în continuare masele populare în vederea păstrării ei; „un stil, o manieră de comportare în public, un mod de a vorbi“. Am citat dintr-un interviu al istoricului francez Marc Lazar, care este autorul celei din urmă accepții („L’Obs“, 14-20 aprilie). Conform acestor definiții, esența populismului constă, așadar, în provocarea unei lupte între popor și elite. Dreapta accentuează asupra opoziției dintre popor înțeles sub raport etno-cultural și elitele cosmopolite. Stânga interpretează populismul ca o luptă de clasă. Să ne amintim cântecul care răsuna în urechile generației mele: „Hai la lupta cea mare,/ Rob cu rob să ne unim!“ Veritabilă chemare nu la războiul sfânt de apărare a patriei și a identității naționale, ci la unirea și la revolta proletarilor din toată lumea contra exploatatorilor capitaliști. În schimb, George Simion și compania identifică populismul cu naționalismul șovin și cu antisemitismul, în spiritul extremei drepte de ieri sau de azi. Vorbeam mai înainte de faptul că populiștii contemporani pun deseori un bemol declarațiilor lor. Viktor Orban a inventat o expresie menită să facă populismul naționalist plauzibil: „democrație iliberală“. Până și comuniștii de altădată numeau regimurile controlate de ei „democrații populare“. Se confirmă ideea lui Marc Lazar că populismul, nefiind o ideologie riguroasă și necontând pe mari personalități doctrinare, este o retorică flatantă pentru masele populare, cu ajutorul căreia niște demagogi mărunți pretind a se identifica emoțional cu poporul. De câte ori i-am auzit declarându-se aleșii poporului? În cel mai pur spirit patriotard, populiștii vorbesc în numele poporului, bătându-se cu pumnii în piept că posedă soluții eficiente la toate problemele. Pentru ei, nu există, de altfel, probleme complexe și insolubile, mai spune istoricul francez. În fond, populismul nu este altceva decât o demagogie politică. Aceasta nu înseamnă că putem să trecem ușor peste consecințele pe care le implică. Când l-am auzit deunăzi pe Călin Georgescu, omul izgonit până și din AUR, susținând, în emisiunea Ancăi Alexandrescu de pe Realitatea plus, la mai bine de o săptămână după invadarea Ucrainei, că e musai ca România să fie neutră ca să-și joace cu adevărat rolul măreț pe care i l-au lăsat strămoșii, gândul m-a dus la Marine Le Pen și la teama multor comentatori că va ieși victorioasă în alegerile care urmau. Am scuipat în sân și mi-am zis: piei, Satana!