Pe 18 aprilie seara, tîrziu, am ieșit de la un spectacol. Nu am găsit telefonul imediat prin geanta mare, încărcată inutil, mereu, ca un bazar oriental. Am renunțat să-l mai caut. De obicei, reflexul recent și necurat al dependenței de aparatul ăsta nu a funcționat. Am amînat să găsesc mobilul, să-l deschid. Frigul de afară îmi intrase peste tot. Am mai stat puțin cu niște prieteni. În fine… L-am pornit. Primul mesaj, aproape urlat, ca al unui animal înjunghiat, a fost cel de la băiatul meu: „Mamaaaaaaaaaa, Radu nu mai e!“… Am înțeles imediat. Apoi, unul cîte unul soseau texte de peste tot. M-am învîrtit cu mașina încolo, încoace… Mașina mea. Locul în care de multe ori m-am simțit apărată. Tocmai începuse Săptămîna Mare. Săptămîna Patimilor. Ceva greu de dus. În fiecare an. Trădare și iubire. Am scos din torpedou discurile DECCA, înregistrările cu RADU LUPU. Mașina mea s-a transformat într-un fel de templu mic și atît de intim. Tăcerea mea. Muzica unui geniu. Rugăciune. Am simțit că în mașină sînt în afara lumii. Că nu trebuie să spun nimic, să fac ceva ce s-ar cuveni, să fiu altfel decît simt. Îi aud respirația lui Radu Lupu. Știu pe dinafară sunetul lui, felul lui de a atinge clapele. Învolburările. Cadența. Ceva rotund, mereu rotund. Muzica și Poemele ei. Durerea este atît de profundă. Și șocul. Nu fiindcă nu știam cîte ceva despre suferințele lui, dar, ca atunci cînd cineva foarte apropiat se duce, chiar dacă nu te ia prin totală surprindere, ideea că a murit devine insuportabilă. Despărțirea. O prietenă, muzician, mi-a scris: „Nu pot să vorbesc. Cred că cel mai potrivit acum pentru Radu este să-i ascultăm muzica. Toată noaptea.“ Am făcut asta ca pe un fel de Priveghi. Ieșirea din timp a fost șansa mea să levitez în sublim: Brahms Intermezzo Op 118 Nr.2. Ceva între Muzică și Liniște.
În anul 1988, cînd am făcut practica la Radio, în Fonoteca celebră, Iosif Sava mi-a vorbit despre pianistul Radu Lupu. Nu cred că auzisem ceva atît de limpede și de altfel spus despre el. Am aflat atunci și despre premii și competiții, despre Conservatorul făcut la Moscova, cu profesorul Neuhaus. A căutat cîteva benzi. Era complicat. Radu Lupu plecase din țară. Era la index. Și, de fapt, nici nu erau prea multe înregistrări cu el. Iosif Sava și cel de la fonotecă, un personaj în sine, într-o complicitate fără cuvinte, au găsit ceva. Am ascultat. Toți trei. Ei aveau ochii închiși. Zîmbetul plin de lumină și liniște al lui Iosif Sava este greu de uitat. Am stat toți trei acolo ca pe o planetă de taină. Planeta lui Radu Lupu. În după-amiaza aceea, am fost inițiată în a-l asculta și a-l înțelege. Ceva fizic și metafizic. Ceva ireal de emoțional. O spiritualitate pură. Liberă. Tumultoasă și tandră. Ca un văl. Transparent și misterios. Am ascultat Concertul 4 pentru pian și orchestră. Poate a mai fost și 5. Nu sînt sigură. Ultimele lui înregistrări la Radio. Nu sînt muzician. Sînt un ascultător împătimit, riguros, cu metodă. Relația mea cu muzica este una vitală, în sensul sublim și decisiv al cuvîntului. Deci, salvator. De la derizoriu și rutină. De la obișnuitul sufocant. Uniformizator. De la moartea lentă și sigură a minții. A sufletului. Am avut cîteva călăuze, cîțiva Maeștri. Poate că și de asta nu m-am scufundat printre pîclele timpurilor.
RADU LUPU a murit în noaptea de 17 spre 18 aprilie, acasă, la Lausanne, la 76 de ani.
L-am văzut prima oară, puțin, imediat după 1990. Dan Grigore, prieteni din adolescență, de aceeași vîrstă, studiind pînă la plecarea la Conservatoarele de la Moscova și Sankt Petersburg, cu aceeași profesori, Florica Musicescu și Cella Delavrancea, Dan Grigore, ca Director al Filarmonicii „George Enescu“ i-a invitat pe Sergiu Celibidache și pe Radu Lupu. M-a frapat timiditatea, modestia și căldura lui Radu Lupu. Mi se părea că este un călugăr strecurat printre noi. Lumina era ca o aură în jurul lui. Era prezent și ușor absent. Au urmat anii din Festivalul „George Enescu“. Concertele de la Sala Palatului dirijate de Daniel Baremboim. Imposibil de uitat ceva. Și ultimul Recital Radu Lupu de la Ateneul Român: Schubert. În viața mea n-am văzut așa ceva. M-am întrebat adesea cum am încăput atîția. Parcă ne topeam corpurile ca să poată intra și mai mulți martori la Miracol. Pereții Ateneului erau tapetați cu oameni în picioare, Radu Lupu a accepat gradene pe scenă, toate scările, toate trepetele din fiecare lojă mare sau mică, culoarele erau spectatori unii în alții. Doamne, Dumnezeule… au urmat cinci bisuri. Stupoare totală. Și extaz. Erau în sală spectatori veniți din toată lumea! Înainte de primul bis, cineva în spatele meu a spus că sigur nu va cînta nimic în plus. Că n-a făcut nici în iarnă, la Carnegie Hall. Apare Radu Lupu. Încet, cu mersul lui sacadat, cu corpul încă nedesprins de Muzică. Sala a tăcut. Nu știu dacă a respirat cineva pînă cînd s-a auzit pianul. Și tot așa de cinci ori la rînd. Era limpede că nu va mai reveni în România. Își lua, în felul lui, adio. Am fugit cu băiatul meu la cabină. Pentru autografe. Iarăși, toată lumea descuraja că sigur este foarte obosit și poate că a plecat deja la hotel. În fața cabinei lui Radu Lupu era o coadă impresionantă. Și liniște. Ceva pios. Tineri foarte mulți, oameni de toate vîrstele, muzicieni din toate generațiile. Radu Lupu a ieșit și a promis că va sta pînă la ultimul doritor de autograf. Nimeni nu s-a agitat sau precipitat să intre în față. Nimic din mediul autohton. Se vorbea în șoapte. Doar despre muzica lui, concerte, înregistrări, fiecare împărtășea o perspectivă, amintiri. Am povestit și eu că Iosif Sava m-a inițiat în lumea lui Radu Lupu, că fiul lui, Edward Sava, mi-a dat detaliile de la Concursul „George Enescu“, cînd a fost în sală ca puști pianist și l-a ascultat în 1967, așa cum l-a ascultat cam peste tot în lume de atunci, cum la casa de bilete de la Metropolitan Opera, în iarna lui 2014, mă dusesem să ridic biletele și am văzut o familie în vîrstă, soț și soție, intrați aproape cu totul în ghișeu implorînd vînzătoarea să inventeze, pur și simplu, un concert Radu Lupu la Carnegie Hall pentru anul următor. Veniseră de la Chicago pentru asta. Au sperat că nu știu să citească bine pe net. Și că vor putea să ia bilete. De la Metropolitan! Pentru că acolo aveau abonament și erau cunoscuți. Doi oameni în vîrstă vîrîți într-un ghișeu de bilete, ca în scorbura lui Brumaru… N-am să uit cum s-a schimbat aerul din jurul lui Baremboim, la cofetăria de la Athéneé Palace cînd m-a invitat la o prăjitură pentru că i-am pomenit de Patrice Chéreau. I-au dat lacrimile. Mi-a vorbit nu știu cît despre Festivalul de la Aix-en-Provence și tetralogia lui Wagner pusă acolo de Chéreau. I-am vorbit și eu despre Avignon și București. Despre marea mea Întîlnire cu el. Despre „Nocturne“, ediția cu el. Ce cadou aș putea să-ți fac pentru Chéreau? m-a întrebat. Radu Lupu. Nu-mi dau seama dacă am auzit tot ce a spus Daniel Baremboim despre Radu Lupu al lui și Brahms, Beethoven, Schubert, Schumann… timpul s-a suspendat. Din nou.
În octombrie 2019, Radu Lupu a cîntat la Londra Beethoven 4 pentru pian și orchestră. Primul pe care l-am auzit cu el, în 1988, în Fonoteca Radio-ului. Am reușit să-i cumpăr lui Luca bilet. După multe strădanii ale amîndurora. Era sold out de mult. Publicul de acolo îl adoră. Ca și Regina care l-a înnobilat în 2016, în preajma Anului Nou cu titlul de Comandor al Imperiului Britanic. Nici nu s-a deschis bine ușa pe unde intră soliștii pe scenă, că toată lumea a izbucnit în aplauze, ovații în picioare. Înainte să ajungă la pian Radu Lupu… A fost ultimul lui concert. După, și-a anunțat retragerea definitivă.
Am tot citit mesaje și texte semnate de marii muzicieni ai lumii. Absolut tulburător. Ce imagini, ce cuvinte, ce omagiu, cîtă recunoștință… pentru unul dintre cei mai mari Artiști ai lumii. Pentru Geniul lui Radu Lupu, unul dintre cei mai extraordinari Muzicieni și Pianiști din cîți au fost oriunde, oricînd.
La noi, mai degrabă reținere. Și aceeași frază „oficială“ care mă pune jos: „a murit unul dintre cei mai importanți pianiști români“. Nu s-au oprit știrile, nu s-au comunicat condoleanțe sau regrete sau ceva la nici un nivel „Înalt“, nu zi de doliu național, nici un titlu acordat măcar post mortem, nici o sală la Conservator sau cine știe unde care să-i poarte numele… Poate că ar fi fost și ciudat să se întîmple… am fost mereu constanți față de cei mai mari plecați în exil. Mai degrabă i-am ignorat decît i-am înțeles. I-am „asimilat“ cu orice preț după ce s-au dus. Sîntem și noi unici ca națiune în ceva…