Prima expoziție Petru Lucaci la Muzeul de Artă Craiova, deschisă până la sfârșitul lunii aprilie, îl prezintă pe artist într-un moment de sinteză. Coincidența face ca acest proiect să fie contemporan cu o etapă de reechilibrare mult așteptată la nivelul societății: întoarcerea la normalitate sau noua normalitate. Plasată așadar, grație hazardului, în mijlocul unui trepidant moment de revigorare a scenei culturale, expoziția Clarobscur readuce în actualitate una dintre cele mai longevive idei care l-a preocupat pe artist: plenitudinea negrului. Cercetarea a început în 1993, iar resortul acestui parcurs, care s-a sedimentat timp de aproape 30 de ani, a pornit de la nevoia de a redefini estetica clarobscurului din perspectivă contemporană. Astfel, a fost repus în discuție un întreg bagaj de semnificații, care a construit și a perpetuat gloria acestui model de reprezentare în pictură. Interesul pentru subiect a evoluat în acord perfect cu activitatea sa la catedra Universității Naționale de Arte București, reprezentând un exemplu personal ce oferă o nouă valoare conceptului de libertate, pe care un bun profesor știe să îl inoculeze discipolilor.
Dacă clarobscurul s-a impus și dezvoltat definind, în fapt, o tehnică de redare a spațiului ce mizează pe specularea contrastului dintre lumină și umbră, crearea acestei iluzii spațiale având de-a lungul istoriei artei reprezentanți iluștri precum Rembrandt, Caravaggio sau Georges de la Tour, clarobscurul lui Petru Lucaci ne plasează în actualitatea zilelor noastre, devenind o nouă formă de expresie. Adaptând „clișeele“ cunoscute ale genului, artistul se folosește de atuurile oferite de proiecția luminii care, asemenea unui reflector, scoate în evidență bogăția de nuanțe propagate de negru. Însă această focalizare intenționată nu tratează exclusiv suprafața lucrurilor. Fasciculul acționează cu precizia și acuratețea unui computer tomograf, care cercetează în străfundul conștiinței umane, sondând multitudinea de reprezentări ascunse unei priviri superficiale. În acest context, dihotomia lumină/întuneric face referire clară la problematica existențială: bine/rău, adevăr/minciună, speranță/deznădejde, curaj/spaimă etc. Este o lume a contrastelor ce devine practic o reflexie din interior, care analizează și potențează resorturile nebănuite ale ființei umane.
Una dintre etapele de valorificare a negrului, seria „Noctumbre“ (1993-2000) a pornit de la necesitatea de adaptare a limbajului picturii la dinamica gândirii contemporane. Experimentând tehnologia tradițională de ardere incompletă a lemnului, Petru Lucaci obține efecte surprinzătoare, iar pictura sa tinde să capete noi valențe de corporalitate. Această alăturare pictură-materie produce un efect de dramatism, deloc inferior aceluia prin care clarobscurul de tip „clasic“ își seduce, de secole, privitorii. Însă strălucirea satinată a suprafețelor perfect șlefuite de cărbune nu ascunde sau, mai degrabă, nu intenționează să ascundă un aspect de natură lăuntrică, care face legătură directă cu ideea de traumatizare a materiei. Procedeul care transformă lemnul în corp carbonizat facilitează relația cu motivul focului purificator al infernului, element de mare însemnătate în doctrina creștină. Din această combustie, artistul extrage esența: nu numai un material cu multiple forme de utilizare, ci însăși materia stilistică. Transfigurarea devine o sugestie care accentuează ideea de evoluție a picturii către obiect, utilizând modalități de exprimare a realității ce depășesc cadrele cunoscute ale genului.
Ca efect al lecturilor legate de post-materialitate și sociologia lucrurilor, odată cu seria „Material scapes“, creația artistului accesează noi forme de cunoaștere. Căutând să pună în discuție realitatea unei presupuse supremații între obiect și subiect, autorul ajunge să dezvolte un întreg proces de reevaluare a statutului obiectelor care ne înconjoară, unde rolul formelor non-umane devine semnificativ. Regăsim în substanța acestor lucrări o forță de perpetuare a propriei existențe definită, încă din secolul al XVII-lea, prin termenul introdus de Spinoza: conatus. Formele obiectuale create de Petru Lucaci se extrag din cercul îngust al ideii preconcepute care tratează materia ca formă inertă, devenind reprezentări care au puterea de a exercita energie pură. Altfel spus, întreaga cercetare artistică se integrează natural în aria gândirii teoretice expuse de filozoful german Theodor Adorno în Dialectica negativă: înțelegerea lucrurilor nu este o întreprindere facilă; cel care dorește să aprofundeze această cunoaștere „trebuie să gândească mai mult, nu mai puțin“.
Angrenat în această perspectivă complexă, corpul uman devine din ce în ce mai evident un instrument social, construit și disciplinat constant prin proceduri micro/macro-politice, de care nu se poate face abstracție. Urmărind contextul social și politic actual, odată cu selecția curatorială realizată de Ruxandra Demetrescu la Muzeul de Artă Craiova, proiectul Clarobscur a cunoscut una dintre cele mai percutante materializări ale sale. În acest fel, întregul concept gândit de Petru Lucaci este nu doar un construct vizual cu valoare de semn, ci și un semnal: „Clarobscurul secolului XXI devine pentru artist, mai mult ca oricând, un mod de a participa la discursul public, de a fi prezent, de a lua atitudine, de a protesta, de a se revolta și nu doar de a-și demonstra veleitățile și abilitățile artistice.“