Nu sînt un fan Nostradamus, deși am vizitat de cîteva ori și localitatea în care s-a născut, Saint-Rémy-de-Provence, și cea în care a trăit pînă la moarte, Salon-de-Provence. Ba am fost și în Montpellier, orașul în care, susținea el, și-ar fi luat diploma de șpițer, cea pe care unii contemporani au considerat-o falsă. Dovadă că plaga diplomelor false nu este doar apanajul vremii noastre.
Mi s-a părut interesant că Saint-Rémy se laudă mai mult cu faptul că acolo a trăit și a pictat Van Gogh, decît cu acela că l-a dat lumii pe Nostradamus. Din contră, Salon-de-Provence îl evocă abundent pe fostul farmacist și astrolog care a trăit, a scris, a profețit și a murit acolo. Cînd treci pe autostradă pe lîngă Salon-de-Provence, vezi, pe panourile turistice, inconfundabila figură a lui Nostradamus. Se adeverește că nimeni nu e profet în satul lui: trebuie să se mute, ca să fie băgat în seamă!
Profețiile lui Nostradamus au sedus multă lume. Chiar și azi, unii se străduiesc să afle în ele răspunsuri despre evoluția lumii. Și, cum, necum, le găsesc, prin artificii și suprainterpretări. A existat și un român, Vlaicu Ionescu, dacă vă mai amintiți, care era considerat un foarte mare interpret al scrierilor lui Nostradamus: nu prea avea taine în ce privește viitorul omenirii, totul fiind scris deja de acesta.
Ar fi interesant dacă vreun interpret asiduu ar găsi și urmele coronavirusului în scrierile încîlcite ale profetului din Salon. Ceva despre vaccinuri și despre pașapoartele sanitare, despre Greta și alte ciudățenii ale vremurilor noastre. Sau măcar vreo aluzie la Putin și la eventualul său sfîrșit lamentabil, să știm și să ne bucurăm de pe acum. Vrem nu vrem, Nostradamus face să se vorbească, încă, despre scrierile sale, influențează minți setoase de mister, coagulează cluburi de fani și interpreți.
Încrederea în geniul profetic a lui Nostradamus a fost consolidată, se zice, de o profeție împlinită: „Le lion jeune le vieux surmontera; – En champ bellique par singulier duel, – Dans cage d’or ses yeux lui crèvera, – Deux plaies une, puis mourir, mort cruelle“. Ceea ce, într-o traducere utilitară, nu literară, ar însemna cam așa: „Leul cel tînăr pe cel bătrîn îl va doborî/ în cîmp de război, prin duel unu la unu/ În cușca de aur ochii îi va crăpa/ din două răni va muri, moarte crudă“.
Adepții lecturii în cheie profetică susțin că acest catren ar prevesti și descrie moartea regelui Henric al II-lea, soțul Catherinei de Medicis. Care, e drept, la un turnir, s-a duelat cu contele de Mongomery, mai tînăr decît el. Ambii au purtat, în această luptă, insigna leului. Cum a ajuns un rege să se avînte într-o bătălie unul la unu? În timpul ceremoniei de căsătorie a fiicei sale Elisabeth cu Philip al II-lea al Spaniei, Henric al II-lea, încîntat că era socotit ultimul rege-cavaler, a dorit să demonstreze că această etichetă nu este lipsită de temei. Așa că s-a angajat în turnirul din 30 iunie 1559, desfășurat la Paris. Deci, nu o luptă între inamici, mai degrabă o întrecere sportivă între prieteni.
După ce i-a învins pe ducii de Nemours și de Guise, următorul cu care trebuia să-și dovedească vitejia a fost Gabriel de Montgomery, căpitanul gărzii scoțiene care-l apăra pe Henric al II-lea. Deci, un foarte priceput militar. În timpul luptei, mai tînărul nobil, purtînd și el emblema leului, l-a rănit pe adversar cu sulița în ochi. O rană care, în alte cazuri, nu s-a dovedit fatală. Medicul regal, Ambroise Paré, considerat unul dintre părinții chirurgiei moderne, a încercat să-l salveze pe „leul cel bătrîn“. Și aici intervine un amănunt care mie mi se pare înspăimântător. Pentru a exersa operația regală, medicul a luat mai mulți condamnați la moarte cărora le-a provocat aceeași rană, adică le-a scos cîte un ochi, apoi a încearcat să-i salveze. Nu știu dacă vreunul dintre condamnați a scăpat, dar în mod sigur, regele s-a stins, zece zile mai tîrziu.
Așadar, catrenul lui Nostradamus s-a arătat clarvăzător: doi lei, unul tînăr și unul bătrîn, se luptă într-un duel, iar cel tînăr îi scoate ochiul celui bătrîn care moare de o moarte crudă. Dar ce e cu cușca de aur? Răspunsul dat de interpreți este simplu și verosimil: e vorba de coiful regal (care făcea parte din armură), poleit cu aur. Contestatarii susțin că profeția nu ar fi decît un șir de coincidențe ajutate de interpretările partizanilor lui Nostradamus. În orice caz, cu această strofă, extrem de apropiată de evenimentul istoric ce i-a urmat, farmacistul salonez a reușit să se așeze într-un loc vizibil din punctul de vedere al profeților adevărați și/sau mincinoși.
Prevestirea mi-a adus aminte de un pasaj din Abbadon Exterminatorul, romanul lui Ernesto Sábato. Acesta a așezat ochiul, vederea, într-un loc central al scrierilor sale, Darea de seamă despre orbi fiind, din punctul meu de vedere, o capodoperă îngropată într-o altă capodoperă. Pasajul din Abbadon la care mă refer îl evocă pe Victor Brauner (cu care Sábato a fost prieten) care s-a desenat pe sine, într-un tablou de grup, fără un ochi. E, oare, și asta o profeție? Poate fi. Ar trebui să o acceptăm ca atare, din moment ce, peste o vreme, în timpul unei încăierări într-o braserie (dacă îmi aduc bine aminte), Victor Brauner, lovit cu o sticlă de sifon, și-a pierdut exact ochiul lipsă din tablou. Un mister căruia Sábato, totuși, nu-i spune profeție.