Scrisoare
și iarăși îmi încep ziua
privind capete de tauri
care acoperă cerul
și lei culcați pe orizont
îmi arunc ochii
la ghemele de întuneric
înșirate pe grindă
în somnul lor
e atâta gâlceavă
de dansatori pe frânghie
scriu pe colțul lăuntric al ochiului meu
fraze cu sânge mâncat de furnici
când o rază de soare
când o rază de lună
La poet ca și la pictor
trebuie să-mi semnez toate poemele
orideunde-ar veni
și oricum s-ar chema
ele par cutele unei rochii
care cade printre nori
de aceea se cuvine să rămână în aer un semn
după fierul înroșit
al privirilor mele
mă-nvârt în jurul casei
fără nici un rost
un ceas întreg
privindu-le
cu o pată albă în loc de cap
bag de seamă că se înserează mai devreme
iar ziua rămâne undeva peste râu
ca un asin cu toate poverile
pelerinului în spinare
Declarație de dragoste
ea îmi zâmbea
cum ți-ai pune un boboc de floare
la o pălărie pictată de Goya
Poveste de vânătoare
o piatră cenușie intrată pe jumătate în pământ
părea ziua de sâmbătă
pe terasele înverzite
pe partea ei rămasă afară
se mai vedeau urmele unor
transformări și adaosuri
peste care creștea mușchiul
acolo
râsul meu era al unuia care
are fața boțită
ieșind dintr-un nor
iar spre adevărurile vieții
priveam numai din când în când
cu coada ochiului
O dimineață în mileniul doi
atâta țin minte că la naștere
ieșeam dintr-o noapte
în care mai ardea un vapor
la primii mei pași pe apă
am văzut că peștii erau foarte triști
și se mai aruncau după câte
o floare de tei care sfredelea aerul
apa ar trebui să fie veselă
ca și soarele
mi-am șoptit puțin mai târziu
în timp ce fața mea nu era decât
un perete
și o zi petrecută
într-un magazin de articole muzicale
Pași din dormitor până în camera de zi
îmi scriu versurile numai la lumină de fulger
doar atunci se pot vedea în frunzișul întunecat
silabele cele mai coapte
gata să cadă
în hățișul de spini
unde mă aplec pe vârfuri să le adun
ar fi nedrept
să se piardă și clipa
când perechi de ciocârlii
îmi ies din urechi
să-și scuture cerul greu de pe aripi
Ceremonii
astăzi orele mi se par culcate în aer
precum o femeie singură în toate încăperile casei
minutele sunt tot cum le știi
cele cu pas scuturat
în care condamnatul la moarte
mângâie ghilotina
anotimpurile se lasă mai încet pe o terasă
plină de necunoscuți
locuim în această corabie
unde numele noastre sunt două vulpi
întinse pe prag între înăuntru și-afară
Câmpie acoperită cu cearșafuri
ne jucăm și ne pierdem printre cutele zilei
întindem mâinile înapoi
amintindu-ne că la capătul fiecărui azi
stă ce-a fost ieri
„arătați-ne încet soarele vostru“
venim unul spre celălalt
întotdeauna cu o altă înfățișare
așa cum bețivii își schimbă căciulile
arătați-ne și mai încet soarele vostru
umbra viorilor atârnate
continuă să ne pară o turmă
care străbate vadul unui râu
nu-i așa că m-ai chemat să-mi arăți
câmpia acoperită cu cearșafuri
la marginea ei
doi oameni se despart
la intrarea într-un oraș
Portretul unei voci
nici nu știu cum aș face să mă pot întoarce din nou
într-un vis
avut într-una din nopțile acestea
ședeam pe o bancă pe jumătate îngropat în iarbă
vizavi de bătrâna sinagogă
și priveam ieșirea umbrelor din apă
care odată ajunse pe alei
cădeau ca țintele la un poligon de trageri
nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă
și așa m-am trezit brusc
uitându-mi acolo
un album cu fotografii
erau toate cu tine
iar acum dinspre ele îmi mai sosesc doar
cioburi subțiri de râs
ca soarele care stă culcat pe un stol de păsări
te-am zărit prima oară de la fereastră
cum pe o stradă care părea nesfârșită
din loc în loc te opreai aprinzând întunericul
într-o altă fotografie eram amândoi
eu alergam
bătând de caldarâm o minge
goală
și săltăreață
în timp ce din spate ne înghițea focul
cum ai intra într-o livadă care înflorește