Nu mai auzi zumzetul copiilor de la grădinițe, ieșiți în recreație, un fel de zumzet pe care subiectiv îl asimilez cu cel din Călin file de poveste, cu nunta mirobolantă a micilor nuntași imaginari. Am ascultat acest zumzet de stup nu de puține ori la Roma, pe colina Gianicolo, oaspete la teologii tineri de la Colegiul pontifical Pio Romeno, institutul unde sunt cazați studenții greco-catolici români începând cu 1937. Clădirea este vecină cu cea a Institutului greco-catolic ucrainean. Îmi amintesc un meci amical de fotbal disputat între tinerii celor două așezăminte religioase, în urmă cu vreo douăzeci de ani, dar nu mai țin minte scorul. Zumzetul grădiniței din apropiere, ceva mai sus, spre Farul construit cu banii italienilor emigrați, nu l-am uitat. Ori de câte ori aud încântat zumzetul acela de prisacă, oriunde m-aș afla, în țară, sau departe de țară, mă duc, inevitabil, cu gândul la copiii grădiniței de pe Passegiata del Gianicolo 5. Pentru mine, acel zumzet de voci înseamnă chiar paradigma seninătății și a inocenței. Copiii, indiferent de locul unde s-au născut, au limbajul lor universal, de o simplitate uimitoare, alături de gesturi nu doar firești, de o generozitate supra- sau pre-rațională, pe care adulții o ating rar, apelând la amintiri, la educație și la rațiune. Familiaritatea cu lumea animalelor, lipsa de frică, naturalețea gesturilor vin la un nevârstnic dintr-o stare de inocență, pe care noi am pierdut-o. Am văzut un băiețel, David, împărțindu-și gustarea cu un câine husky, vârându-și mâna fără teamă, prin gard, până la botul deschis al patrupedului, care îl va aștepta, apoi, zilnic. Copiii sunt partea noastră de glorie nevăzută, nu idealizez, știu că, după prozatorul francez Michel Tournier, este necesară distincția dintre puritate și inocență, ultima poate să devină dictatorială, excesiv de normativă, totalitară. Da, există cruzimea copiilor care chinuiesc vrăbiile și le scot ochii. Nu despre acești copii cu o copilărie nefericită vorbesc, despre cei care suferă că nu sunt iubiți, iar mai târziu se răzbună pe semenii lor. Cei pe care îi ascult în liniștea dimineților se scaldă în lumină, nu se scufundă în întuneric. Lor nu le plac măștile războiului real, chiar dacă jocurile pe calculator i-au învățat să ucidă virtual, glumind, amuzați. Lor nu le plac desenele animate cu personaje urâte, pe care să le viseze noaptea. Deși o întreagă industrie a urâtului le îmbie produsele unor minți chinuite.
Lor, sunt sigur, nu le place masca despre care scria Bertold Brecht, masca omului rău. Când colegii noștri de scris, Peter Motzan, Franz Hodjak, Bernd Kolf ne deschideau ochii, prin anii ’70, asupra unui limbaj poetic mai curajos, am reținut și parabola brechtiană „Am în perete un demon. Un însemn/ Al răutății scrijelit în lemn./ Și-mi zic compătimindu-i chipul său/ Ce grea e străduința de a fi… rău“. Atunci o aplicam unor oameni care ne revoltau prin ignoranța lor, devenită răutate, „străduindu-se“ să distrugă partea de lumină a unui popor, supus ideilor lor „magistrale“ inspirate de hybrisul asiatic. Acum răutatea este, se pare, „străduința“ unora de a distruge orice nu consună cu ideile lor expansioniste. Când copiii plâng, lumea se scufundă în beznă, când copiii râd, lumea renaște din propria durere. Scenele de război din Mariupol, orașul Mariei, mi s-au părut că depășesc în înverșunare scenele din alte locuri unde proiectilele și gloanțele au desfigurat orașele ucrainene. Copiii din maternitatea bombardată, alții, nu puțini pierduți sau răniți, ne-au dat o idee despre calvarul îndurat de cei aflați sub teroarea invadatorilor. Un oraș încercuit lipsit de apă, hrană, electricitate, cu victime inocente, nu singurele în acest delir al războiului. Semne de speranță s-au arătat, dar e prea devreme să ne bucurăm, răbdarea e necesară acum mai mult ca oricând ca să se nască pacea, toți caută s-o moșească, de la puternicii lumii la cel „lipsit de divizii“ care vrea să împlinească la Fatima acum ceea ce trebuia făcut explicit la începutul secolului al XIX-lea, după unii vizionari.