În mod paradoxal, în pofida implicării civice din anii 1990, vocea publică a Anei Blandiana se aude, cel puțin în viața culturală, mai puternic și mai limpede acum. Cele două volume confesive publicate recent – Soră lume (2020), care s-a bucurat de receptarea cuvenită și în paginile României literare, și Cartea cu delfini (2021), despre care îmi propun să scriu în rândurile care urmează – au întâlnit un alt orizont de lectură decât articolele și luările de poziție din anii imediat următori prăbușirii comunismului. Atunci, eram cu toții prea bulversați de ceea ce trăisem și speriați (fără să recunoaștem asta) de ceea ce urmează, pentru ca vocea poetei să rezoneze mai adânc în conștiința publicului. Mai adânc, vreau să spun, decât poziționările trecătoare, cele la care acele timpuri tumultuoase ne obligau și în care opiniile Anei Blandiana au jucat un rol important. Nu erau împrejurări prielnice pentru ca noi înșine să medităm mai profund la cuvintele ei: unii au făcut-o, alții nu.
Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana, realizată de Serenela Ghițeanu, vine, așadar – chiar pe fondul crizelor și pericolelor de care suntem înconjurați –, într-un moment mai bun. Vocea publică a poetei poate acum să se mute de la ceea ce era urgent, în anii 1990, înspre ceea ce e important în durata lungă.
Și aceasta, deoarece, mai întâi, unul dintre proiectele inițiate în primii ani de după 1989 (anume, Memorialul Sighet) s-a concretizat și a devenit o instituție unică în România de azi, legitimând astfel bătălia pentru memorie lansată de Ana Blandiana alături de regretatul ei soț, jurnalistul și scriitorul Romulus Rusan. Memorialul este o piatră pusă la temelia noii Românii democratice, chiar dacă aceasta din urmă încă nu e pe deplin conștientă de greutatea acestui dar.
Apoi, pentru că, după un deceniu în care scriitoarea a trecut literatura pe un plan secund al existenței, ea și-a regăsit pe deplin nu numai publicul, ci și pasiunea de-o viață, publicând volume de poezie și proză care s-au bucurat de sufragiile criticii. Statura ei literară internațională a crescut, de asemenea, poeta fiind astăzi, alături de Mircea Cărtărescu, cel mai cunoscut scriitor român peste hotare.
Blandiana a fost, firește, conștientă de riscul pe care l-a presupus angajarea civică din anii de după căderea regimului comunist. Un risc nu numai fizic, în condițiile urii declanșate împotriva vocilor disidente, manifestată concret prin mineriade. Vorbind despre revenirea la literatură, ea spune: „Sigur, o să mă întrebați cum privesc, în acest caz, din această perspectivă, cei zece ani în care aproape nu am scris. Mi-am pus de multe ori această întrebare. Am văzut întotdeauna – atunci, ca și acum – cei 10-12 ani de după ’89, anii Alianței Civice, ca pe un imens sacrificiu, ca pe o ieșire voluntară, conștientă de risc, din propriul meu destin. Pentru că riscul era nu numai cel al timpului și spațiului necunoscut în care ieșeam, ci și acela al atât de probabilei imposibilități de a mă mai întoarce. Primejdia nu era doar în lumea necunoscută spre care înaintam în transă, ci și în nesiguranța că nu voi mai găsi drumul înapoi. Faptul că l-am găsit a fost cu siguranță cel mai mare noroc pe care l-am primit și cea mai mare victorie a mea asupra mea.“
Cartea concepută de Serenela Ghițeanu are o structură sobră și limpede, fiind alcătuită din cinci „seturi“ de convorbiri care acoperă toate fațetele personalității scriitoarei: 1. Biografice, 2. Poezia, 3. Proza, 4. Eseurile, 5. Lumea noastră. Cum se poate observa, confesiunile Anei Blandiana sunt direcționate astfel încât să pornească dinspre vocea intimă înspre creație și de acolo înspre vocea publică. Itinerarul este nu doar fixat cu claritate, ci și parcurs calm și metodic, fără digresiuni inutile și fără floricele stilistice. Nicăieri în text nu întâlnești morga sau țâfna cu care se confesează, de regulă, personalități literare mult mai puțin importante decât Ana Blandiana. Limpiditatea care caracterizează discursul ei poetic se regăsește neștirbită și în confesiunea provocată de întrebările Serenelei Ghițeanu.
Cum știm, scrierile de tip autobiografic interesează din mai multe motive, cel documentar fiind, probabil, cel mai la îndemână pentru lectorul comun. Meritul rememorării perioadei dintre copilărie și uriașa eliberare survenită în 1989 este, însă, cel al recuperării fidele a atmosferei momentelor istorice distincte prin care poeta a trecut. De la arestările repetate ale tatălui, în întunecații ani 1950 și până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și de la înșelătorul an 1968 la cenușiul și frica din ultimul deceniu comunist, toate se află, retrăite și transformate în text, în rememorările Anei Blandiana. La fel și amintirile dureroase din primii ani de după căderea comunismului: am regăsit, cu spaimă și dezgust, mineriadele și anii de ură dezlănțuită asupra celor care îndrăzneau să gândească altfel, de până la „marea schimbare“ din 1996.
poeta, cum spuneam, povestește fără emfază, dar și fără să își ascundă momentele de derută și de slăbiciune care au încercat-o, atunci când a fost supusă atacurilor venite din acea zonă de „penumbră“ comunisto-securistă, care în primii ani de după 1990 a susținut regimul Iliescu: „Mi-am răspuns că minerii nu aveau de ce să mă urască și că ei nu erau decât travestiul unor forțe mult mai întunecate. Și-i simțeam ca pe niște tovarăși de umilință. De aceea articolul din Adevărul, apărut după întoarcerea mea în țară, singura întoarsă din grupul cu care mersesem la Montréal, m-a șocat și m-a înspăimântat nu prin explicația urii față de mine a minerilor, ci prin ura față de mine a celor care au inventat această ură.“
Dar n-aș vrea să se creadă că numai confesiunile politice – pline de reflecții tăioase, de bun-simț istoric – sunt interesante în Cartea cu delfini. Chiar dacă întrebările despre poezie, proză sau eseu ale Serenelei Ghițeanu sunt, prin forța împrejurărilor, mai cuminți, ele provoacă mărturisiri la fel de substanțiale. Mărturisiri, să precizez, ale unei poete care s-a manifestat mereu cu o anumită discreție, evitând să-și devoaleze până la capăt pasiunile, aprehensiunile sau mizele. La acest capitol, al descrierii itinerariului operei, Ana Blandiana acoperă tot atât de mult pe cât spune, atunci când descrie, bunăoară, anatomia actului de creație în ultimii ani ai regimului Ceaușescu: „Am scris în ultimul lustru de comunism două cărți, Sertarul cu aplauze și poemele care aveau să formeze în 1990 volumul Arhitectura valurilor. Poemele veneau pe lume (adică în capul meu) când voiau și reprezentau de cele mai multe ori o descărcare nervoasă, o formă de răzbunare, un descântec împotriva răului, un mijloc de magie albă sau un blestem, dar romanul reprezenta un adevărat plan și o arhitectură a rezistenței mele psihice și chiar fizice. Scriam zilnic, stăteam la masa de scris ore întregi cu sentimentul că, descriind realitatea, îi dau un sens și un rost.“
cartea cu delfini se încheie cu o serie de convorbiri care vin până în stricta contemporaneitate, a pandemiei și a corectitudinii politice tot mai răspândite, mai invazive și mai fanatice. Blandiana povestește, de pildă, pe jumătate mirată, pe jumătate optimistă, experiența unui festival literar din Columbia, desfășurat online: „Poezia mi se părea că nu reușește să treacă, să rămână vie printre pixeli. Apoi, încet-încet, a apărut modestia gândului că tot e mai mult decât nimic și, în cele din urmă, pasiunea dezbaterilor, emoția conferințelor, nenumăratele întrebări ale interviurilor au ajuns aproape să eludeze caracterul virtual al schimbului de idei.“ Iar întrebată despre corectitudinea politică (de a cărei contondență s-a lovit nu demult), poeta afirmă: „Cred că fostele țări comuniste, printre care și România, sunt mult mai puțin vulnerabile la corectitudinea politică, pentru simplul motiv că ea seamănă prea mult cu cenzura interioară, care umilea oamenii pe vremuri, ca să mai poată să se lase stăpâniți de ea acum. […] În general, sentimentul meu este că intelectualii din Est – trecuți prin suferințele celor 45 de ani de comunism – sunt mai maturi și mai puțin manipulabili decât colegii lor occidentali. Dar poate că eu păcătuiesc prin optimism. Problema este ce fac cei născuți după ’89…“
Sub semnul acestui caveat se încheie confesiunile provocate din Cartea cu delfini: nu doar o binevenită reîntâlnire cu vocea publică a Anei Blandiana, ci și o necesară conexiune a acesteia cu vocea interioară. O carte obligatorie pentru orice viitor exeget al operei poetei.