Practic toată lumea pare să fie de acord că Putin vrea să refacă Uniunea Sovietică. Mi-aș îngădui aici o corecție: Putin a refăcut Uniunea Sovietică. Sigur, nu a refăcut-o (încă) în granițele ei de odinioară, nu s-a arătat interesat de o resuscitare a „învățăturii marxist-leniniste“, în rest însă a reactivat obsesiile, fantasmele, aspirațiile, complexele care transformaseră URSS într-o țară monstruoasă, cea mai hrăpăreață putere imperialistă, dar practicând un discurs dublu, pozând în apărătoarea celor mulți, cheltuind sume imense pe înarmare, dar pretinzând că dorește bunăstarea oamenilor etc. Rusia lui Putin regăsește aroganța Uniunii Sovietice, tupeul cu care sunt debitate cele mai sfruntate minciuni, lăudăroșenia, cinismul, nerușinarea. Este reactivat astfel spiritul sovietic, este reactivată o anumită mentalitate, aceea a stăpânului care are dispreț pentru slugi. A devenit din nou omniprezentă mefiența față de Occident, „ceilalți“ sunt întotdeauna de vină, se cultivă sentimentul că Rusia e o cetate asediată, obligată să atace pentru a se putea apăra. Au renăscut mitul conducătorului providențial și, implicit, cultul personalității. Cenzura acționează necruțător, opozanții sunt fie asasinați, fie trimiși în lagăre de muncă. O uriașă mașinărie de propagandă mistifică în permanență adevărul și manipulează o masă de oameni care jubilează la gândul că Rusia a redevenit o mare putere.
Există niște constante ale propagandei care s-au menținut peste ani. Una din ele e tema luptei pentru pace. Uniunea Sovietică și-a atribuit dintotdeauna rolul țării ce apără pacea, opunându-se capitaliștilor fără scrupule care ațâță la război. După 1945 și după ce a ocupat țările din Estul și Centrul Europei, Kremlinul a proclamat existența „lagărului păcii“. O lozincă din acei ani, scandată cu sârg la defilările de 23 august și de 7 noiembrie, arată o dată în plus că Uniunea Sovietică își lua, și aici, partea leului: „URSS, BASTION AL PĂCII E!“ Vreme de decenii, „lupta pentru pace“ a fost o obsesie pentru Uniunea Sovietică și pentru sateliții ei. Pompând mari sume de bani, Kremlinul a organizat congrese mondiale pentru pace, a înființat un Consiliu Mondial al Păcii, a editat în mai multe limbi (inclusiv în românește) o revistă cu titlul „Pentru pace trainică, pentru democrație populară“ (simpla parcurgere a titlului îți tăia curiozitatea să mai citești revista). Au fost racolați scriitori și artiști occidentali, unii comuniști declarați, alții simpatizanți, unii sinceri, alții atrași de „recompensele“ pe care Kremlinul le distribuia cu generozitate. Isteria „luptei pentru pace“ nu avea cum să nu-l atingă și pe Nicolae Ceaușescu, mărturie în acest sens stând campania națională – încheiată cu un referendum – împotriva… bombei cu neutroni! Nu e de mirare, așadar, că Putin declară, în cea mai autentică tradiție orwelliană, că soldații ruși au intrat în Ucraina pentru a aduce pacea și liniștea după care tânjea o populație ținută în captivitate de o șleahtă de naziști.
Aceasta este încă o constantă a propagandei rusești: stigmatizarea adversarului drept fascist sau nazist. Eticheta poate fi lipită oricui. Rusia profită aici de statutul ei de învingătoare a Germaniei naziste deși meritele ei din Al Doilea Război Mondial nu au transformat-o peste noapte într-un stat democratic. Acuzația de fascism sau nazism este o armă redutabilă și pentru a influența opinia publică occidentală, în special mediile progresiste care refuză punerea pe același plan a comunismului cu nazismul. Ucraina nu este o premieră, Uniunea Sovietică a mai folosit pretextul și în alte situații: în 1956, spre exemplu, reprimarea sălbatică a revoluției maghiare a fost justificată prin aceea că în Ungaria se instalaseră la putere huligani și tot felul de elemente fasciste finanțate de imperialiștii americani. Că e vorba doar de un antifascism de fațadă o arată relațiile foarte bune pe care Rusia le întreține cu o serie de partide de extremă dreapta din Europa Occidentală.
Minciuna grosieră a fost marca inconfundabilă a propagandei rusești de un secol încoace. Negarea evidențelor, falsificarea realității, invocarea unor „argumente“ absurde pentru a justifica acte mișelești, calomnia și atacurile murdare au fost și sunt practici curente. Nu e nevoie să ne întoarcem la epoca lui Stalin pentru a găsi cele mai convingătoare exemple: recomand o capodoperă de propagandă ticăloasă, cele aproape 700 de pagini ale volumului Față în față cu America (Editura Politică, 1960), relatare făcută de jurnaliștii sovietici a călătoriei lui Hrușciov în Statele Unite, în septembrie 1959. Cum de a prins această propagandă rudimentară, cum de s-au lăsat înșelați atâția oameni inteligenți (îi las deoparte pe cei care s-au alăturat „cauzei“ din interese materiale) – iată o discuție mai veche și care încă își așteaptă răspuns. Cu atât mai mult, cu cât Putin însuși are mulți admiratori în Occident, admirație pe care, la mulți dintre acești adulatori, n-o zdruncină nici măcar sălbatica invazie a Ucrainei. Nicolae Manolescu a scris, în numărul trecut al revistei noastre, despre fenomenul „putinolatrei“. Adaug o piesă la dosar, trimițând la un excelent articol recent al unei specialiste în materie, Françoise Thom: Kremlinofilia franceză: o boală incurabilă? (în „Desk Russie“, 25 februarie). Autoarea ia în considerare mai mulți factori: rusofilia sentimentală a francezilor, antiamericanismul lor (agravat de propaganda comunistă postbelică), etatismul și neîncrederea în liberalism, ideea că o mână forte (precum Putin) ar putea salva o țară, Franța, pe care destui o consideră decăzută și pradă unei clase politice corupte. Le Pen (tatăl) declara în 2015 că Putin este o șansă pentru pacea în lume. Fostul ministru de Externe Hubert Védrine vedea în Rusia un partener capabil să se opună hegemonismului american. O propagandă tenace prezintă Rusia drept apărătoarea valorilor tradiționale, a „suveranității“ statelor, a creștinătății etc. Kremlinofilia, conchide Françoise Thom, este un amestec de orbire, lașitate și indiferență față de etică și de adevăr.