În timp de război, muzele tac“. Acest faimos adagiu latin (inspirat
de Cicero, care, în Pro Milone, spunea „Inter arma, silent leges“ /
„În timp de război, legile tac“) nu se aplică astăzi. În orice caz, nu
pe Facebook sau Instagram. Din acest punct de vedere, invazia
Ucrainei de către Rusia a devenit unul dintre cele mai comentate
evenimente din istoria omenirii. Războiul e însoțit de milioane
sau chiar sute de milioane de transmisii live, care amplifică informațiile sosite
de pe front. Cum puțini oameni au acces direct la ceea ce se întâmplă în
Ucraina, Internetul e… bombardat cu un număr infinit de comentarii și de
comentarii la comentarii, de preluări și prelucrări condiționate de perspicaci –
ta tea ori interesele celui care transmite
mesajul. Dacă nu toți suntem războinici,
cu toții am ajuns reporteri de război.
Nu trebuie să mire că, la o lună de la
declanșarea atacurilor Rusiei asupra Ucrainei,
știm tot atât de mult sau tot atât de puțin
ca în prima zi. Avem o singură certitudine:
că mor oameni, că sunt distruse blocuri de
locuit, instituții publice, drumuri, că parcuri
și păduri iau foc și că milioane de locuitori
fug încotro văd cu ochii. „Operațiunea
specială“ a lui Putin este, dincolo de orice
dubiu, cel mai semnificativ clivaj din viața
Europei de după căderea comunismului.
Nu domină doar uluiala, indignarea, mânia,
ci solidaritatea și o nemaiîntâlnită afirmare
a omenescului. Asistăm la o bruscă resuscitare
a valorilor democratice, a liberal-democrației
ce părea să fi intrat într-un con de umbră
odată cu atacurile corectitudinii politice și
ale așa-numitului „progresism“. Reacțiile
împotriva barbariei au fost rapide, acoperind
o vastă zonă a activităților publice, de la
decizia Comitetului Internațional Olimpic
de a interzice participarea sportivilor din
Rusia și din Bielorusia la manifestările
organizate de acesta, până la ceea ce Leon
Wieseltier numea „subitul scrupul etic“ al
băncilor elvețiene. E vorba de neașteptata
decizie a acestora de a bloca miliardele de
euro ce aparțin elitei politice moscovite.
Acest din urmă aspect e demn de
reținut. De-acum, niciunul din îmbogățiții
planetei nu se mai simte în siguranță.
Oricând, prin schimbarea contextelor
internaționale, avuțiile adunate prin fraudă
pot fi supuse aceluiași regim, ducându-i pe
cei în cauză la sapă de lemn. Din păcate,
aceste informații nu ajung și la rusul de
rând, pentru că ele nu sunt transmise de
mass-media moscovită. Dar pentru restul
lumii e evident că cei care au confiscat
bogățiile Rusiei cu ajutorul sistemului politicmafiot,
instituit după 1991 sunt echivalați
cu potentații naziști, care, și ei, și-au depus
averile în băncile helvete, bazându-se pe
proverbiala discreție a bancherilor din țara
cantoanelor.
Cu certitudine, atacul mișelesc
al Rusiei asupra Ucrainei va
conduce la modificarea multor
lucruri în viața Europei și a
lumii întregi. Probabil că o altă
maximă – „Nimic nu va mai fi
ca înainte“ – va circula și ea insistent în
perioada care urmează. E greu de spus, în
clipa de față, ce greutate are. Unele lucruri
se vor schimba, altele, nu. Motivele care au
făcut posibil actualul conflict – ura, lăcomia,
aroganța, cruzimea, demența ideologică,
rasismul etc. – nu vor dispărea. Ele fac parte
din zestrea genetică a omului, exact ca și
contrariile lor: generozitatea, altruismul,
modestia, generozitatea, spiritul de toleranță, egalitatea. Alte lucruri vor
suferi prefaceri, dincolo de orice dubiu. Ca, de pildă, doctrina militară a
Germaniei. Țara care, sub domnia lungă și bezmetică a Angelei Merkel, a
devenit un chelner servil la masa îmbuibării și nerușinării rușilor, a renunțat
la doctrina militară veche de aproape opt decenii. Sub presiunea evenimen –
telor, germanii au anunțat că vor face lucrul cerut în urmă cu patru-cinci ani
de Trump, și pe care atunci l-au respins cu indignare: alocarea a doi la sută
din PIB pentru apărare. Ceea ce, la puterea economică a Germaniei, înseamnă
înarmare până în dinți.
Sloganele de genul „URSS / Bastion al păcii e“ și-au dovedit de multă
vreme cinismul. Pentru că URSS, adică Rusia, numai un factor de pace nu a
fost după Al Doilea Război Mondial. În deplină impunitate, sub privirile unui
Occident la fel de obtuz și laș, au intrat cu mii de tancuri în Ungaria, în 1956,
în Cehoslovacia, în 1968, în Afganistan, în Cecenia, Georgia, Siria etc., ca să
nu mai pomenesc de „criza rachetelor nucleare“ din Cuba. Cam la asta s-a
redus politica pacifistă a Kremlinului. Occidentul nici măcar nu poate pretinde
că a fost luat prin surprindere de comportamentul rușilor. Acest modus ope –
randi le era familiar. Și totuși, de fiecare dată, în afara unor proteste molâi,
au preferat să se uite în altă parte, lăsând fiara comunistă să-și înfigă colții
sălbatici în jugulara victimelor.
Ceea ce a șocat e virulența fără seamăn a atacurilor și absența oricărui
motiv de a invada Ucraina. Țările europene și Statele Unite s-au trezit dintr-un
lung vis în care cântecele de sirenă ale ideologiei din epoca post-Elțîn au
adormit vigilența responsabililor politici. Au contribuit la aceasta formidabila
mașină de propagandă a lui Putin, dar, mai ales, politicienii de stânga și
extrema stângă din Occident. Deloc neglijabil e și rolul intelectualității care
ia lumină direct de la mausoleul lui Lenin (sinistrul amplasament în care s-a
aflat, până în 1961, și cadavrul lui Stalin). Am întâlnit multe astfel de specimene,
care acum tac, îngrozite, probabil, de ceea ce văd. Cunoscându-i cât de cât,
îmi dau seama că nu sunt reformabili. Mai devreme sau mai târziu, vor reveni
la iubirea irațională față de iluzoriile dogme
ale comunismului.
O discretă regrupare e identificabilă
deja: tot mai mult, în mediile intelectuale și
academice, accentul se mută de pe agresiunea
rușilor pe „imperfecțiunile“ ucrainenilor. În
ciuda unui comportament care, în multe
puncte, nu corespunde viziunii democratice
despre libertate și drepturile omului, Ucraina
nu e, totuși, Germania nazistă. În plus, acum
nu despre Ucraina e vorba, ci despre Rusia.
Poate că, într-o perioadă mai calmă, care va
veni, cu siguranță, decidenții politici de la
Kiev vor înțelege că nu mai pot continua
aceeași politică – cel puțin neelegantă –
privind drepturile minorităților naționale.
Dar, deocamdată, urgențele sunt cu totul
altele. Și anume, încheierea cât mai grabnică
a agresiunii.
Ceea ce i-a uluit îndeosebi pe euro –
peni a fost pretenția lui Putin de a modifica,
prin intermediul războiului dus în Ucraina,
sferele de influență internaționale. Logica
Kremlinului a încremenit în modelul bi po –
lar Uniunea Sovietică – Statele Unite. Profun –
dele metamorfoze din ultimii treizecipatruzeci
de ani au reconfigurat harta eco –
nomică a planetei. Apariția Chinei, ca jucător
de prima ligă, și partitura tot mai personală
a Europei au provocat deruta și iritarea
Marelui Urs. El nu s-a resemnat nicio clipă
cu identitatea de putere regională, după ce
o jumătate de veac a mărșăluit de-a lungul
și de-a latul planetei după bunul plac. În mod
normal, Putin ar fi trebuit să declanșeze
un război împotriva Uniunii Europene și
a Chinei. Și asta deoarece ele sunt adversarii
incomozi care au tulburat apele. Una îl
irită prin modelul democratic, cealaltă,
prin modelul economic. De bine, de rău,
cu americanii ajunsese la un modus vivendi
în care fiecare știa cât să întindă coarda astfel
încât să nu plesnească.
Putin nu s-a simțit în stare să înfrunte
militar nici Europa (adică NATO) și nici
colosul din Răsăritul Îndepărtat. Atacarea
Ucrainei e un test în care se văd nu doar
adevăratele capacități de război ale Rusiei,
ci și ripostele politico-diplomatice ale celor
doi adversari. Spre groaza Kremlinului,
reacțiile au fost cu totul altele decât cele
scontate. Chiar și verigile slabe ale Europei,
începând cu Germania, continuând cu Franța
și Italia și încheind cu Ungaria, au refuzat
partitura propusă de Moscova. Și asta pentru
că au simțit imediat că lista de război a lui
Putin e mult mai amplă. Pe de altă parte,
China n-a înghițit deocamdată momeala
întinsă – destul de grosolan, de altfel – de
Putin: adică să anexeze, profitând de tulbu –
rarea iscată la nivel planetar, Taiwanul. Iar
sultanul Erdogan nu s-a arătat, nici el, prea
fericit să aibă vasele de război rusești la
țărmurile sale.
Scopurile lui Putin au fost, așadar, triple: regândirea zonelor de
influență, împiedicarea NATO de a-și plasa armele, chiar și
defensive, prea aproape de granițele Rusiei și, poate punctul cel
mai important și cel mai puțin analizat, distrugerea modelului
democratic de conducere. Ucraina e coșmarul lui Putin. Ea
reprezintă dovada vie că liberal-democrația e viabilă, așa cum sa
văzut încă pe vremea protestelor din Piața Maidan. De aceea, pentru Putin
e vital să îngenuncheze Ucraina, pentru a-și dovedi sieși că democrația care
s-a întins până la granițele nefericitei lui țări poate fi înfrântă.
Există și un al patrulea scop, mai puțin vizibil, dar ușor de identificat:
transformarea Rusiei în protectorul tuturor regimurilor seduse de practicile
dictatoriale. Putin s-a descurcat de minune de fiecare dată când a avut
de-a face cu autocrațiile sângeroase din Asia, Africa, America de Sud sau din
alte părți ale planetei. Et pour cause: aveau același limbaj și aceleași interese
– perpetuarea nestingherită a puterii absolute. Adică, ridicarea fărădelegii
la rang de politică oficială de stat.
Punând cap la cap aceste elemente, se poate spune că țelul lui Putin nu
e doar să refacă harta fostei Uniunii Sovietice. El visează și la revigorarea
defunctei Internaționale Comuniste, cu scopurile și titulatura schimbate:
Internaționala Teroristă.