Să luăm cazul președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski: oare cine se aștepta, nu mai de mult decât cu o lună și o săptămână în urmă, ca actorul, celebru în țara sa îndeosebi pentru un serial satiric de televiziune, să fie considerat astăzi în toată lumea un adevărat erou? Sau dacă ne referim la președintele SUA, Joe Biden, câți dintre cei care vorbeau încă de la alegerea sa de gafe sau de lacune de memorie, ba chiar de un început de ramolisment, și-l închipuiau capabil de un discurs istoric, precum acela rostit sâmbătă, 26 martie 2022, în Polonia? Mie, cel puțin, discursul președintelui SUA mi le-a reamintit pe acela al Papei Ioan Paul al II-lea, în 1978, tot în Polonia, care a jucat un considerabil rol în prăbușirea regimului comunist, și pe acela al președintelui Barak Obama la Cairo, în preajma declanșării „Primăverii arabe“. (Să dea Dumnezeu ca discursul lui Biden să aibă urmări comparabile!) Spre deosebire de cei doi din urmă, nici Zelenski, nici Biden nu păreau destinați să joace un rol istoric și nu doar în țările lor, dar în lumea întreagă. Pentru ei, războiul lui Putin, cu numele cu care va intra în istorie, a fost un revelator. O enormă ironie face ca tragedia Ucrainei să fie aceea care să le ofere ocazia de a-și revela calități excep ționale, de a fi, și unul, și altul, omul potrivit în momentul istoric potrivit.
Nu se întâmplă totdeauna așa. Există revelații și revelații. Pe unii, crizele, și cu atât mai mult cele majore, cum sunt războaiele, îi fac eroi. Pe alții, îi fac antieroi. Nu puțini sunt cei pe care nimic din ce se petrece, în țările lor sau în lume, nu-i schimbă în vreun fel. E cazul lui Putin. Am tot ascultat în ultimul timp părerile unor psihologi (deși mai potriviți ar fi, cred, psihanaliștii), conform cărora Putin cel din ultima lună n-ar mai fi Putin de acum ceva vreme. Ar fi, cu alte cuvinte, de nerecunoscut. N-am abilități de psiholog, așa că-mi dau și eu o părere fără pretenții: îndrăznesc să spun că Putin este același, astăzi, ca și ieri. Mai mult: îndrăznesc să spun că toți dictatorii au avut de la început vocația cu pricina. Mă îndoiesc că puterea este aceea care le ia mințile dictatorilor. Salazar sau Franco n-au fost nebuni. Te naști dictator, nu devii dictator. Am citit cărți despre biografia lui Stalin, Hitler sau Mao (un tom de 1 000 de pagini, scris de o chinezoaică și de un englez) și m-am convins că, dacă astfel de lucruri, oricât de insignifiante în aparență, s-ar putea observa din capul locului sau măcar înainte de a deveni evidente, ele ne-ar permite să întrevedem chipul dictatorului de la maturitate. Dacă nu din faza intrauterină, cu siguranță din copilărie sau din adolescență.
Să coborîm puțin nivelul discuției, ca să putem vorbi și despre ai noștri. De pildă, despre Ceaușescu. La înscăunare, nu-l cunoștea nimeni din afara cercurilor înalte ale PMR. Nici măcar oameni bine informați în general, ca G. Ivașcu, primul care mi-a vorbit despre noul lider al PMR, la câteva zile după ce fusese ales. G. Ivașcu știa ce funcții ocupase Ceaușescu înainte, dar nu știa mare lucru despre firea lui. S-ar zice și că nici Maurer, Stoica, Apostol și ceilalți din Biroul Politic n-au părut a-l cunoaște cu adevărat pe candidatul lor. Maurer a fost cel care i-a convins să-l susțină pe „ăsta micu´“, Ceaușescu fiind cel mai tânăr membru al Biroului Politic, pentru că îl vor controla ei, bătrânii. Mi-a relatat mult mai târziu Platon Pardău, care se nimerise redactor-șef al ziarului din Suceava, când Ceaușescu făcuse prima vizită oficială în județ, în noua lui calitate, cum a decurs întâlnirea. I s-a prezentat macheta Cetății lui Ștefan cel Mare, în curs de renovare. Fără măcar a-i arunca o privire, Ceaușescu a curățat masa cu dosul palmei. Pardău mi-a spus povestea în 1968, în contextul invadării de către sovietici a Cehoslovaciei, când cota publică a lui Ceaușescu crescuse brusc. Lumea vedea în el un erou, fiindcă îi făcuse opoziție lui Brejnev. Nu se știa atunci că nu fusese un refuz al lui Ceaușescu de a angaja armata română alături de restul statelor din Tratatul de la Varșovia, ci faptul că Brejnev, care n-avea încredere în el, nu-l solicitase. Așa că lumea îi aprecia curajul. Au fost scriitori care au cerut arme ca să-și apere patria în cazul în care sovieticii ar intenționa s-o invadeze. Între ei, mai mult demagogic, Nichita Stănescu. Alții s-au înscris în PCR: Goma, Ivasiuc, Bănulescu și alții. Tupeul politic al lui Ceaușescu, deși n-a rezistat decât o săptămână, până la discursul de la Brașov din 27 august, i-a făcut pe toți să creadă că România avea șansa unui lider cu adevărat patriot. Nu s-a văzut păcăleală mai mare. Trei ani mai târziu, Ceaușescu își dădea arama pe față. Dar chiar și așa, mulți au fost con vinși că abia de atunci încoace Ceaușescu s-a schimbat în rău, de venind dic tatorul odios împușcat în 1989. Astăzi știm că lucrurile n-au stat așa. Era vorba de același om care, spre sfârșitul cam paniei de colec tivizare a agricul turii, împușcase cu mâna lui câțiva țărani recalcitranți, același om care, la începutul „vizitelor de lucru“, măturase cu mâna macheta Cetății lui Ștefan ce Mare.
Și dacă coborîm, pen tru o clipă, la plevușca politică dâmbovițeană, ce spuneți despre discreția de pe scena publică a partidului AUR și a lui Simion însuși de când cu războiul? Sau a lui Călin Georgescu, fosta propunere pentru preșe dinția de onoare a aceleiași formațiuni? Personaj, pe care, dacă autoarea unei emisiuni de la Realitatea plus nu l-ar fi invitat, uitarea l-ar fi înscris în scrin, cu mâna ei cea rece. Ce a declarat ipochimenul, fără a stârni vreo reacție din partea Ancăi Ale xandrescu, nu e o altă căciulă: România trebuie să fie o țară neutră, iar NATO a greșit provocându-l pe Putin, care, Doamne Sfinte!, își iubește patria cu ardoare. Ce e drept, n-a mai spus că ucrainenii se bombardează singuri ca să poată da vina pe Putin. A spus-o senatoarea al cărei nume m-am jurat să-l trec sub tăcere, și nu oriunde, ci la Vama Siret, într-o convorbire cu câțiva refugiați ucraineni. Spre lauda ei, presa nu i-a preluat vorbele. Cât despre ce a declarat Sorin Lavric, antisemitul de serviciu la AUR, nu vreți să știți ce a declarat! Toate acestea, după ce s-au jurat toți pe ce au mai scump, adică țărișoara mea, că nu sunt pro-ruși, nici antisemiți. Pe Simion îl așteptam toți să pledeze cauza Republicii Moldova, acum când bombardamentele rusești se aud la Chișinău. Tăcere. Sau vechile jurăminte că nu sunt ceea ce crede tot omul cu un pic de minte că sunt, altminteri, conform propriilor declarații pe timp de pace. Și în cazul lor, războiul din Ucraina s-a dovedit un revelator. Și nu numai în ochii inamicilor, ca mine. Uitați-vă la sondaje! l
P.S. Cine credeți că-l cultivă pe rusofilul declarat Dan Puric? În ziua în care, în sala Studio a Teatrului Național, era difuzat ziarul putinist „Certitudinea“ al lui Dan Puric, rusofilul nostru era invitatul de onoare (sic!) al aceleiași emisiuni de la Realitatea Plus.