Momente în timp

În urmă cu două decenii, primul număr al României literare din anul 2002 inaugura „Anul Caragiale“ cu ultimul articol încredințat de Zigu Ornea redacției revistei. Cronicarul edițiilor comenta, în textul intitulat „Ediția academică I.L. Caragiale“, primele două ample volume din cele patru ale colecției „Opere“ dedicate clasicului nostru și apărute la Editura Univers Enciclopedic. Demn de semnalat este faptul că Zigu Ornea se stinsese de două luni, dar a asigurat, prin textele pregătite din timp, continuitatea rubricii pentru încă șase săptămâni – ceea ce denotă constanță și devotament în scris. Partea proastă, perpetuată până astăzi, este că nu apăreau atâtea ediții critice câte ar fi putut comenta titularul rubricii respective…

Cronica edițiilor susținută de Zigu Ornea de-a lungul a două decenii în paginile revistei România literară s-ar putea constitui într-o istorie seculară a literaturii române, de la 1850 până la 1950. De altfel, istoricul literar debutase publicistic tot la România literară, dacă ne gândim că în 1957 revista se numea „Gazeta literară“. Înainte de a începe comentariul la recenta ediție din opera lui I.L. Caragiale, am simțit nevoia să aduc acest modest omagiu lui Zigu Ornea, la două decenii de când ne-a părăsit. Cărțile lui mi-au luminat calea în înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat mai ales din punct de vedere istoric, sociologic și mentalitar în istoria literaturii noastre pe parcursul a o sută de ani (1850-1950).

Deschizând cartea Momente, am văzut că ea beneficiază de o prefață semnată de Ștefan Cazimir. Atunci mi-am spus că numele ar fi trebuit încadrat cu chenar negru, deoarece redutabilul specialist în opera lui Caragiale, care ne-a părăsit relativ de curând, nu a apucat să vadă volumul, apărut la sfârșitul anului trecut. Dar, începând lectura prefeței, mi-am dat seama că textul îmi este cunoscut încă din vremea pregătirii examenului de bacalaureat. De aceea, m-am gândit că numele ar fi fost pus în chenar negru doar dacă prefața era inedită. În fine. Apărută inițial în 1973 la Editura Albatros, în cadrul colecției „Lyceum“, prefața și-a păstrat o înaltă ținută care, din păcate, nu mai este pe potriva ținutei strâmte a elevilor de astăzi. Ceea ce nu înseamnă că ediția îngrijită de Dan Gulea nu s-ar putea constitui și într-o referință utilă pentru bibliografia școlară sau pentru circuitul cunoașterii obștești. Cu atât mai mult, cu cât această carte aerisită și atrăgătoare, prin cele 125 de ilustrații de C. Jiquidi și Nicolae Mantu care însoțesc textul, oferă cititorilor posibilitatea să utilizeze o altă grilă de lectură, să vadă cu alți ochi paginile.

I s-a reproșat lui Caragiale, încă din timpul vieții, că, surprinzând aspecte particulare și tranzitorii ale societății românești din vremea sa, i-a conferit acesteia, prin scrierile sale, o imagine restrictivă și caricaturală, drept efect al unui criticism prea aspru, dirijat unilateral, doar în direcția negației („nifilistă“). Or, ilustrațiile prezente în paginile ediției de față vin să confirme tocmai ceea ce exprima el: „Nu te mai saturi să-i vezi și să faci haz de ei“ (după cum îi spunea lui Slavici). Prin urmare, Caragiale își privea personajele cu încântare, se amuza „pi conta“ lor, ceea ce denotă o atitudine contrară mizantropiei, de care a fost acuzat, în virtutea mărturisirii „– Îi urăsc, mă!“, făcută lui G. Ibrăileanu în ultimii ani ai vieții. De fapt, nu cred că știm prea bine dacă se referea doar la personaje sau și la modelele lor din realitate. Și totuși, „Ce drăguți sunt!“, îi spunea cam în aceeași vreme, plin de înduioșare, creatorul lor lui Paul Zarifopol. Prin urmare, aceste mărturisiri contradictorii sunt justificabile prin dubla partitură jucată de marele scriitor între observație și trăire, între dezvăluire și încântare.

Ediția de Momente face parte dintr-o proiectată tetralogie și succede volumului de Teatru, apărut tot la Editura Cartea Românească, în 2020. Volumul al treilea va conține nuvele, schițe și povestiri, cuprinzând deopotrivă și opera târzie a clasicului nostru, iar un al patrulea volum va însuma traducerile, de la proze la teatru. Textul din prezentul volum a fost reprodus de Dan Gulea avân- du-se în vedere edițiile anterioare, colaționându-l, când a fost nevoie, cu diferite periodice și mărturii. Sunt însumate, în primul rând, schițele de până la autoexilare, selectate din perspectivă dramatică, deoarece autorul ediției consideră că ele exprimă adecvat imaginea teatrului sau lumea mare a spectacolului caragialesc. Momentele din 1901 și placheta Mitică sunt prezente integral, iar pentru „Addenda“, Dan Gulea a cules felurite texte din periodice: scrieri, în genere, de la începuturile literare ale lui Caragiale, apariții din primele două serii ale „Moftului român“, cu o secțiune specială, intitulată, potrivit sugestiilor rubricației, „Instantanee“.

De remarcat este faptul că dubla secțiune (câte una pentru fiecare serie a „Moftului român“) constituie noutatea ediției concepute de Dan Gulea. Iar aceasta, întrucât este pusă în evidență colaborarea textual-vizuală pe care Caragiale a realizat-o, prin crearea unui context adecvat apariției lor, cu artiști precum C. Jiquidi (pionier al caricaturii și al B.D.-urilor la noi) și Nicolae Mantu. Referitor la relația cuvânt-desen sau text-imagine, autorul ediției nu neglijează faptul că suntem la începuturile „ilustrațiunii“ în presa noastră, adică ale desenului, ale caricaturii și ale benzii desenate. Analizând trăsăturile stilistice, pe care le găsim în notele de subsol, Dan Gulea stabilește paternitatea textelor ce ilustrează caricaturile – texte în genere ignorate de edițiile critice anterioare. De altfel, notele de subsol, în întregul lor, explică filiațiile tematico-stilistice ale textelor și contextul istorico-literar al apariției lor.

În scopul de a respecta criteriul cronologic, autorul ediției a introdus, între cele două serii ale „Moftului român“, unele „momente“ pe care le consideră drept completări ale principalelor teme caragialiene. Și pe bună dreptate a procedat astfel Dan Gulea, întrucât marele scriitor a venit în literatură dinspre peisajul jurnalistic. Prin „cronicile“, „zig-zag“-urile, „felurimile“ și „gogoșile“ sale, gazetarul de la „Ghimpele“, dar mai ales acela de la „Claponul“, curta într-o manieră parodică și polemică literatura, căreia îi dădea târcoale. Predilecția lui de a surprinde în ticurile jurnalistice devierea înspre aberant și ridicol trădează intenția de a literaturiza, de a deturna textele gazetărești de la destinația lor firească.

Știm că, văzând relaționarea inedită a două tipuri de text, cel jurnalistic și cel literar, apropiații lui Caragiale nu rămâneau insensibili la schimbările bruște („fără zguduiri“!) de orientare în scrisul său. Într-o scrisoare adresată lui Maiorescu, atunci când Caragiale începea să fie prezent în gazetăria timpului cu bucăți care vor alcătui ulterior sumarul Momentelor, Duiliu Zamfirescu se arăta astfel alarmat: „Caragiale ar trebui oprit, în interesul reputației sale de scriitor, de a publica fleacuri…“. Astea păreau fleacuri sau mofturi de-ale lui nenea Iancu, dar cred că „Duilă“ ar fi făcut mai bine să se fi interesat de reputația sa de scriitor, să-și fi văzut de opera lui, a cărei valoare scădea pe măsură ce se apropia de sfârșitul ciclului Comăneștenilor.

La secțiunea „Din Calendarul «Moftului român» pe anul 1902“, unde sunt respectate aceleași principii vizuale, Dan Gulea găsește în semnătura lui Caragiale, cu un portret fotografic pe prima copertă, un gest de o modernitate ce va fi atinsă doar spre sfârșitul secolului trecut în literatura noastră. Alături de reluarea unora dintre desenele lui Jiquidi, prezența unor imagini de autor, sau de autori, nu a putut fi identificată, dar alcătuitorul ediției bănuiește, îndreptățit, că este vorba despre eboșe și crochiuri din presa europeană, pentru a fi ilustrate calambururile, cugetările și anecdotele respective. Toate acestea, care capătă o șarjă satirică prin dialogurile însoțitoare, rămăseseră până astăzi, în proporție covârșitoare, în afara interesului editorial. Pentru a ne forma o imagine panoramică asupra creației caragialiene, Dan Gulea a inclus în finalul ediției o selecție de câteva pagini din ceea ce Paul Zarifopol a intitulat „Repertoriu de nume proprii“ (o scriere de laborator, de uz strict „intern“, care cuprindea aproximativ 1 500 de nume). Fiecare „moment“ sau „serie de momente“ se sprijină pe citate din interpretări critice de autoritate și pe contextualizări istorico-literare. Cum este și firesc, o bibliografie critică și un glosar încheie prezenta ediție.

Imaginea avută de Caragiale asupra epocii pe care a traversat-o a substituit în conștiința posterității fizionomia reală a timpului respectiv. „Momentele“ din vremea marelui clasic au fost și ele percepute ca fiind lumea din opera sa, iar aceasta probează încă o dată impresia negreșită că ficțiunea este mai durabilă decât realitatea pe care o transfigurează. „Că vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea“ – îl dăscălea Caragiale pe autorul Teoriei capodoperei, Mihail Dragomirescu. „Momentele“ din ediția întocmită de tânărul și seriosul cercetător Dan Gulea sunt destinate atât repaosului duminical al publicului larg, cât și specialiștilor, chiar dacă edițiile câte au ieșit până acuma ei le-au citit de trei ori. Pentru a mă folosi, în spirit caragialesc, de o formulă de început a epistolelor de odinioară ale militarilor în termen, pot pentru ca să spun, în încheiere, că doresc ca rândurile acestei cărți să întâmpine momentele cele mai fericite ale scumpei dumneavoastră sănătăți.