Gradele resentimentului

Am călătorit mult cu trenurile proaste dinainte de 1989. Uneori apăreau vagoane (de clasa a doua) noi sau refăcute, cu mușamaua băncilor nouă și curată. Aproape că-ți făcea plăcere să te așezi. Dar starea asta nu dura mult. În scurtă vreme, dacă te mai urcai în același vagon, găseai „canapelele“ cu mușamaua crestată sau cu bucăți din ea tăiate, iar după dimensiunile acestora din urmă îți puteai da seama că nu din vreo nevoie fusese făcută „operațiunea specială“. Atunci de ce? Cu timpul îți dădeai seama de ce. Unor indivizi cu mentalitate peșteriformă li se părea o sfidare un asemenea „confort“ și simțeau nevoia să-l apropie de „modelul“ lor. Era ceva asemănător, avant la lettre, modei cu blugii tăiați sau cu ciorapii sfâșiați. Poate doar cu o mică deosebire, aceștia din urmă, blugii, ciorapii etc., au apărut și dintr-un fel de ipocrită dorință de a nu se mai observa diferența dintre cei cu bani de blugi și cei care nu-și puteau permite o pereche nouă de pantaloni. Ciudată compătimire, ce-i drept!

Dar mentalitatea peșteriformă s-a mai extins. Întâi au fost petele de vopsea greu de șters aruncate pe pereții exteriori ai unor clădiri frumoase, pete care, în timp, au luat anumite forme și au devenit grafitti. Iar aici, altă evoluție, alt progres: figurile, deseori caricaturale, perisajele kitsch așternute pe pereții clădirilor ori pe ai vagoanelor de metrou au fost calificate drept „artă stradală“. Un fel de „Cântare a României“ în democrație. Adică toți suntem creatori și avem pretenția să fim considerați așa. O democratizare a artei. Care merge, ca de obicei, mână-n mână cu disprețul, ura, demonizarea elitelor ce produseseră artă până atunci și o mai fac în continuare. E vorba, de fapt, de resentiment. Ca atâtea alte „moșteniri“ ale regimurilor comuniste lăsate regimurilor democrate, și astea au fost adoptate cu bucurie.

Cândva, un pictor precum Rousseau Vameșul făcea senzație cu picturile lui ne-academice, ba trimițând chiar spre ceea ce se numea deja kitsch. Dar era un kitsch asumat. Arta naivă, fie sinceră, fie mimată, și-a avut un loc al ei atât înainte de comunism, cât și în timpul lui, când ea era înregimentată așa cum se cuvenea cu orice se producea în acele vremuri, bunuri de consum sau artă. Azi, însă, cuvântul „naivă“ a dispărut, a rămas doar artă pentru ceea ce ar fi fost mai potrivit să-l aibă alături, cum sunt majoritatea grafittiurilor. (Știu că, în cazul puțin probabil că aceste rânduri vor fi citite de vreun dușman al elitismului, ar putea fi exclamații de protest.)

N-am mai luat de multă vreme trenul personal București Nord – Pitești, în care întâlneam altădată mușamaua tăiată de care vă vorbeam mai sus. Azi vagoanele sunt, totuși, altfel, dar o anume delăsare, o anume murdărie le apropie cumva de ceea ce mulți pasageri obișnuiesc să vadă acasă la ei. Căci, nefiind melc, omul nu-și cară casa în spinare, dar dacă poate, o adaptează pe cea în care zăbovește, fie și numai câteva ore, spre a semăna cu ceea ce știe el.

Îmi pun o întrebare naivă, ca atâtea altele: oare nu cumva mentalitatea peșteriformă o fi stând și la baza programării războiului criminal al lui Putin împotriva Ucrainei? Sigur, aici lucrurile sunt mult nuanțate. Și mai complicate. Nu mai e vorba numai de aspectul exterior al orașelor și al Ucrainei în general, nu e vorba numai de un anume lustru pe care-l dă, totuși, democrația relațiilor dintre oameni, ci e vorba de o mentalitate care, atunci când se constată că e benefică pentru situația cetățenilor, se poate răspândi și în țările din apropiere. Doar Putin, căruia unii îi mai spun „domnul“, e obișnuit cu cel mai strigător lux, putem fi siguri de asta, dar n-ar vrea ca rușii de rând să pretindă că au drepturi asemenea celor ce au pășit deja, fie și doar cu jumătate de pas, într-o democrație cât de cât funcțională. Asta e „securitatea“ pe care vrea el să o asigure Rusiei, siguranța că nu se va trezi și acolo cu vreo revoluție colorată, așa cum a și spus la un moment dat. Căci dl Navalnîi, deja aflat în închisoare, a mai primit nouă ani de la o justiție care – și ea – s-ar putea – cine știe? – „contamina“ de la cele democratice, independente și să nu mai execute chiar în halul ăsta, orbește, ordinele Kremlinului, ca pe vremea procurorului Vîșinski și a celor de teapa lui. Resentimentele oamenilor de rând împotriva unor vagi schițate perfecțiuni se transformă în ură și război și nenorocire atunci când sunt resimțite de dictatori care au la îndemână armate, ba și arme nucleare.

Ca să nu spun că, într-un asemenea caz, resentimentul poate aduce și un ce profit dictatorului: își mărește aria peste care e stăpân.