Așa își intitulează Mircea Mihăieș unul dintre capitolele cărții sale despre Finnegans Wake, romanul lui James Joyce. Am ținut să pornesc de aici în rândurile de față, dar și în lectura cărții, pentru că acest capitol este plasat la mijlocul textului și poți porni în orice direcție dorești, și înainte, și înapoi, într-un dans nu tocmai ușor și nici scurt, deoarece volumul are aproape nouă sute de pagini. Mai trebuie să adaug o mărturisire personală, legată de una dintre propriile mele obsesii: semnele de punctuație. Mult timp am fost urmărită de punctul final din Ulysses, despre care am și scris, încercând să explic de ce și cum se oprește romanul într-un singur punct, o piatră de hotar ivită brusc în avalanșa fluxului de conștiință al eroinei Molly Bloom, al șuvoiului de cuvinte revărsat fără nici un semn de punctuație de-a lungul a peste patruzeci de pagini.
Pe Mircea Mihăieș, la rândul său, l-a incitat așa de mult apostroful uitat de Joyce în titlul romanului, încât a reușit o dublă performanță: să citească un roman de necitit și să scrie despre el cu aceeași nonșalanță cu care a făcut-o și în celelalte două cărți anterioare dedicate tot lui Joyce, un autor altminteri „nefrecventabil“. Iată o trilogie pe care n-o va mai întrece nimeni. Și dacă până acum laudele aduse criticului Mihăieș au fost de neegalat, ultima lui performanță îl va impune ca pe un specialist imbatabil, un cățărător de succes în Himalaya criticii: neobosit, fastuos și elocvent. A cucerit Everestul! Iar dacă despre romanul lui Joyce ne spune că te învață să privești și să asculți, despre cartea lui Mircea Mihăieș se poate afirma în plus că te învață și cum să citești romanul cel mai de necitit din toate timpurile.
Chiar dacă unii exegeți susțin că nu este necesar să te lupți cu toate paginile din Finnegans Wake, că este suficient doar să le răsfoiești, criticul te ajută să parcurgi romanul paragraf cu paragraf și să înțelegi cele mai surprinzătoare lucruri: strategiile unui romancier modernist, situația literaturii în prima jumătate a secolului al XX-lea, abordările criticii, greutățile întâmpinate de o (im)posibilă traducere, performanța lingvistică în a lega cele cincizeci de limbi folosite de Joyce, cum se pot aglomera melodic asonanțe sau aliterări și multe, multe altele. Totul e fluid, complicat și sălbatic în romanul lui Joyce; totul e exuberant, doct și subtil în „romanul“ lui Mihăieș. Sau poate că lucrurile stau invers, dar asta nu are prea mare importanță.
Important este că evenimentul de mare forță, provocat de singurul exeget bun al lui Joyce de prin ținuturile noastre românești, smulge de pe raft romanul lui Joyce și ni-l pune în brațe. Vrem, nu vrem, trebuie să-l citim. Tot. Chiar dacă este un demers „pedagogico-euristico-filosofico-mitologic“ plin de „savanterii“ complicate. Iar speranța cea mai mare este că Mihăieș va reuși să scoată din amorțire și un traducător pe măsură, dispus să se apuce de această „mostră de literatură absurdă“, cu „structura ei fracturată“, ce reușește imposibilul: rupe regulile ficționale, răstoarnă tradițiile și înnebunește cititorul.
Dar să revenim la apostrof. Fără el, veghea din titlu nu mai este a lui Finnegan, așa cum se întâmplă în vechea baladă irlandeză care l-a inspirat pe Joyce și unde Finnegan, un zidar chefliu, își primește corect virgula suspendată înaintea literei s și, prin ea, dreptul de a veghea. Sau de a nelămuri cititorul: e vorba de priveghi, insomnie sau vis? Dar ce înseamnă de fapt titlul? Dacă nu am știut până acum, aflăm de la Mihăieș: orice titlu, și mai ales cel al lui Joyce, „aspiră la obținerea unui efect pozitiv, fie că este vorba de caracterul de «marfă» al creației (care trebuie să devină, prin urmare, vandabilă), fie de acela de «indice autorizat», pe care doar autorul e îndreptățit să-l dea. El nu are însă o valoare contractuală. Nu trebuie respectat în mod imperativ. Nu e mai mult decât un «mod de utilizare», dar nici mai puțin decât «o listă de compatibilități și interdicții». El ne reamintește că posibilitățile de interpretare nu sunt, totuși, infinite și că, în întregul ei, creația este asemenea unui zmeu: are deplină libertate a zborului, dar e implacabil legat de sfoara ce-l ancorează de pământ“.
Mai aflăm despre titlul lui Joyce că este un element independent, „rupt de text“, cu propria lui istorie și propria lui semnificație, „o oglindă carnivoră“, așezată între trecutul mitologic și prezentul dezeroizat al Irlandei: te invită la visare, sugerează direcții de lectură și nu obturează nimic, deși e „o revoltă împotriva cunoașterii“, sau, dacă vrem să folosim propriile noastre cuvinte, e în același timp veghe și insomnie, întuneric și lumină, o coerență incoerentă, vis sau coșmar, vârf sau subterană. Analiza lui Mircea Mihăieș mai anunță trei lucruri importante: dorința lui Joyce de a anula cu orice preț legătura dintre posedat și posesor, de a transforma genitivul sintetic într-un plural al numelui propriu și de a deschide cititorului porțile unei lumi nemaiîntâlnite.
Aici se încumetă el, hotărît și bărbătos, să pătrundă printre cotloanele întunecate ale unui roman unde nimeni altcineva, oricât de „cu-minte“ ar fi, n-ar îndrăzni să se strecoare. Ce să cauți de fapt într-o carte a întunericului și a visurilor neclare, în „noaptea infamă“ a unui text perfid și tăios, unde totul e greu de lămurit? Nu știi nici măcar cine visează: să fie însuși Joyce, să fie tatăl lui, care l-a inspirat cu numeroasele sale vise, sau să fie criticii și cititorii? Iar dacă este vorba despre noi, cititorii, oare ne aflăm în interiorul sau în exteriorul visului? Și ce facem acolo? Nu prea știm nici asta, dar nu e nevoie să aflăm singuri, pentru că Mircea Mihăieș aprinde lumina, o revarsă cu șarm, pricepere și cutezanță peste întreg textul lui Joyce, peste ceea ce ne pare nouă, oamenii obișnuiți, „istoria întortocheată, plină de hopuri și prăpăstii a uneia dintre cele mai dificile cărți din întreaga istorie a romanului mondial“, „o mostră de literatură absurdă“, o colecție de scene nesăbuite, „profund încifrate“, un tărâm al „semnificațiilor ascunse și al misterelor de nepătruns“.
Dar lucrurile nu stau așa pentru Mircea Mihăieș. Vă pot oferi și o dovadă. Ce ați înțelege dacă ați da peste acest cuvânt-oroare: „Lukkedoerendunandurraskewdylooshoofermoyortertooryzooysphalna botansporthaoansakr oidverjkapakkapuk“? Nimic. Mihăieș, însă, ne explică răbdător: este „o construcție lingvistică aproape echivalentă cu cea a tunetului inaugural“, cu cea a „închiderii ușii“, redată în mai multe limbi. „Cele patruzeci și șase de litere alcătuiesc o barieră între lumea exterioară și casă, marcând momentul când tatăl aduce copiii înăuntru pentru a-i pune să se culce.“ Și, mai adaugă Mihăieș: „Astfel de aglutinări fonetic-vizuale apar și în cazul descrierii succesiunii de sunete făcute de cineva/ceva care cade de pe o scară, Bothallchoractorscumminaround gansu mumina rumdrumstrumtruminahumptadumpwaultopoo foolooderamaunsturnup.“ (Sau , mai pe românește, „buf“! Scurt și cuprinzător.)
Tot Mircea Mihăieș crede că romanul aparține unei categorii de cărți din care nu poate fi eliminat nici un cuvânt. Nici un cuvânt? Nici chiar o literă? Iar trebuie să îi dăm dreptate și să luptăm ca noi toți, cei speriați de efortul uriaș al lecturii, să gândim corect.
După ce am aflat toate implicațiile posibile ale titlului, putem să ne avântăm spre cele patru mari capitole ale cărții de la prima la a patra veghe, o analiză detaliată a celor patru secțiuni ale romanului. În câteva sute de pagini ni se explică simplu și clar tot ceea ce nu este simplu și clar în „textul quadrofonic“ al lui Joyce. Pentru Mihăieș, multe dintre segmentele romanului nu au rolul de a semnifica ceva, ci doar de a semnaliza, fiind niște „emisii lirico-fonice“ ale personajelor, fără precedent în istoria literaturii, care uneori se suprapun în neobișnuite forme „geografic-spirituale“, „renunțând la individualitate pentru a se topi într-un mecanism nou, «discursul vieții mintale», care tinde să devină o valoare autonomă în sine“.
Prin analizele lui amănunțite, Mircea Mihăieș mai întreprinde ceva: ne descoperă caracterul inițiatic al învățăturilor lui Joyce, sugerat, bunăoară, de formula magică „from tomtittottoteetootomtotalitarian“. Dacă la început rămâi înțepenit în propria-ți ignoranță, cu ajutorul criticului îți dai seama că este „o construcție ușor de descifrat. Tom Tit Tot e un personaj dintr-un basm englezesc, un spiriduș, o arătare a întunericului, «cea mai nostimă ființă neagră pe care ai văzut-o vreodată». El are putere atâta vreme cât nu i se știe numele. Cerându-i-se să și-l spună, el răspunde printr-un distih absurd, crezând că nimeni nu va fi în stare să i-l ghicească: ‘Nimmy nimmy nit/ My name’s Tom Tit Tot’. /…/«Teetootomtotalitarian» e denumirea deghizată a vastității universului («totalitarian»), privit prin prisma teoriilor moderne“. Simplu, nu-i așa?
După ce ne-am delectat cu toate explicațiile despre roman, edificatoare prin claritatea și simplitatea lor, ne putem întoarce la prima jumătate a cărții lui MM. Aflăm amănunte legate de viața lui Joyce într-o analiză necesară pentru a încadra romanul din exterior. Ni se dau detalii despre relația autorului cu tatăl său și cu fratele Stanislaus, cu soția Nora, prietenii Valery Larbaud și Harriet Shaw Weaver, poeții T.S. Eliot și Ezra Pound. Aflăm cum a scris Joyce cartea, începută în 1922 și publicată abia în 1939 și detalii despre numeroasele revizuiri ale textului; cum se comporta romancierul cu dactilografa sa, cu cercul de cititori-admiratori și ce credea el despre marii lui inspiratori, Shakespeare sau Giambattista Vico. Mai ales despre ultimul, cu tehnicile visului și cele trei cicluri istorice concepute de el dedicate zeilor, eroilor și oamenilor. De Vico se leagă și o analiză interesantă a felului cum își răsucește Joyce cuvintele. Știți ce înseamnă cuvântul japlatin? Se leagă de cuvântul „nippolitan“, folosit de Joyce cu referire la Giambattista Vico.
Nu pot să nu redau aici explicația amănunțită a lui Mihăieș: „În interiorul cuvântului identifică, prin aliterație, atât numele filosofului, Vico, cât și al originii sale napolitane. Așadar, Vico devine nippo, prin substituirea literei inițiale, iar în faza a doua, nippolitan, adică Vico napolitanul. Apoi pe baza sinonimiei nipon=japonez, nippolitan se metamorfozează în japolitan, pentru ca, printr-o nouă răsucire textuală, să se transforme în japlatin. Paragraful care conține ingeniosul salt lingvistic începe, de altfel, cu un avertisment: «Turn around till we see are you still full of poetry» / «Rotește-te până o să vedem dacă mai ești plin de poezie». Fraza e mai mult decât un îndemn: e chiar o artă poetică in nuce, prin care Joyce își dezvăluie mecanismul de producție textuală.“
Ce înălțime, ce tur de forță, ce exces creator în cartea lui Mircea Mihăieș! Din păcate, trebuie să mă opresc aici cu laudele, dar cer să fiu crezută pe cuvânt când susțin că „enciclopedistul“ Joyce, modest și iubitor de oameni talentați, i-a cedat locul enciclopedistului Mihăieș. Sau, mai exact, s-a legat de el pentru totdeauna, în mariajul spectaculos al unor subtilități literare și lingvistice inedite. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să pun o ultimă întrebare: va reuși vreodată cineva, din orice alt colț al globului nostru, să scrie ceva mai inspirat despre James Joyce?