Au reapărut – într-o ediție de mare frumusețe, la aceeași editură unde au fost publicate și prima dată, Humanitas – traducerile lui Petru Creția din Vechiul Testament, cele grupate sub titlul Cinci cărți din Biblie. 1995 este anul primei apariții; toamna anului trecut e momentul începând cu care ne putem bucura (din nou, în librării) de acest document bibliofil & calofil, care poartă semnătura, greu de confundat, a unui hermeneut, traducător și, totodată, a unui stilist de mare clasă al culturii române. Așadar, 5 cărți într-o singură carte, în condițiile în care „Biblia este un cuvânt grecesc, la plural, înseamnă cărți. Vechiul Testament este o colecție de cărți, cea mai importantă din câte au fost”.
2. 5 cărți – dintre cele 39 de asemenea scrieri câte numără Noul Testament (de specii diferite: cărți de profeție și de înțelepciune, legislație, ritual, câteva poeme și, mai ales, „narațiunile istorice” –de altfel, cele mai numeroase în acest inventar) – două în versuri, trei în proză traduce și comentează Petru Creția. Cele în versuri care sunt tălmăcite în românește – Cartea lui Iov și Cântarea cântărilor; cele în proză – Cartea lui Ruth, Cartea lui Iona și Eclaziastul. „M-am hotărât să le traduc, adăugând la mai vechile versiuni românești și pe aceasta. Din via dorință de a-i pune la îndemâna cititorului român de astăzi un text degrevat de întreg protocolul, inerent, al tradiției bisericești, un text de citit, liber, ca marea literatură”, notează P. Creția.
3. A existat, mărturisește Petru Creția în preambulul acestei cărți, și o altă preocupare, nu dincolo, ci împreună cu aceea de a apropria sensurile unei mari literaturi, odată cu acest proiect editorial: și anume, o grijă aparte pentru a avea, în traducerea de față, „o versiune mai apropiată de sensurile originalului și totodată de exigențele cele mai stricte ale artei literare. În această din urmă încercare resursele limbii românești și ale tradiției noastre literare nu m-au trădat niciodată”.
4. În privința jaloanelor mari ale traseului pe care îl urmează traducerile biblice din acest proiect editorial, Petru Creția urmează, mai întâi, necunoscător suficient de avizat al limbii ebraice, textul grecesc al Septuagintei (datare: sec. III-I î.Cr.), textul care a fost tradus pentru comunitatea evreiască din Alexandria care nu mai știa ebraica. Acest text – originar, în sensul menționat mai sus – e coroborat cu textele latinești datorate Sf. Ieronin din Vulgata. Lângă aceste două referințe majore, Petru Creția a adăugat versiunile de text Bibliei de la Ierusalim (făcute pe baza Codexului de la Alep) și, de asemenea, „un număr de cărți în care textul ebraic este discutat în transliterare și explicat literal, lămurindu-mi astfel unele pasaje mai dificile”. O sită de traducere astfel – și atent – construită cum e cea ale cărei „ochiuri” au fost menționate mai sus, în linii foarte generale, a avut și menirea, în cuvintele lui Petru Creția, de a desluși „numeroase pasaje în care traducerile românești de până acum, tributare unei tradiții textuale defectuoase și astăzi depășite, apar obscure sau lipsite de logică”. În spatele unei atare demers nobil stă și tradiția unei „strădanii seculare” – „cum am putea oare uita că limba noastră literară s-a constituit mai ales din efortul de a da expresie românească textelor biblice”.
5. Despre Ion, în comentariul său care precede traducerea în regie proprie, Petru Creția notează, din capul locului, ceva ce tinde să fie uitat – și anume, că „nu știm cine a scris această capodoperă”. Există, despre Iov, o legendă veche, o amintire populară din vremea patriarhilor, a urmașilor populari ai lui Avraam – o legendă cu tâlc moral – pe care autorul anonim (sau, cum vom vedea, autorii) a grefat structura narativă ale cărei linii mari le cunoaștem (și) astăzi, un întreg care, mai spune P. Creția, „a fost, de-a lungul timpului, obiectul unor interpolări , datorate unor spirite pioase pe care marele zbucium tragic al poemului și unele idei ale sale le lăsau neliniștite și neîmpăcate”. Pentru a înțelege așa cum se cuvine Cartea lui Iov – pentru a o înțelege pe deplin, cum formulează Petru Creția – e obligatoriu să facem analiza poemului, plus „stabilirea cât mai limpede a relației dintre legendă așa cum o putem reconstrui, textul legendei așa cum este el redactat de autor și poemul care este contribuiția lui originală”. O abundență de detalii care se constituie, totodată, în repere de neocolit pentru o lectură complexă și adecvată ne oferă, de altfel, amplul comentariu al lui Petru Creția.
6. Și în cazul Ecleziastului, cuvintele care urmează sunt tot ale lui Petru Creția, „n-o să știm niciodată cine a scris cartea aceasta” – autorul acestei cărți e, mai spune P. Creția, un anonim, „care n-a fost străvechiul rege Solomon, dar a fost totuși o ființă regească”. Istoria și arheologia subtilă despre acest text sunt, așadar, de asemenea obligatorii. După cum obligatorie este, la lectură, și o lentilă filosofică, în condițiile în care Cartea Ecleziastului „este singura scriere din Bibilie care, de la un capăt al ei la celălalt, propune o «filosofie», un fel de a gândi realitatea în întregul ei, oferit ca rezultat al meditației și-al experienței unui singur om, cu voința lui de a înțelege lumea și cu limitele puterilor lui de a propune o teoreză, fiind Ecleziastul tot atât de însingurată în scripturi pe cât este Cântarea cântărilor ca poem de iubire”.
7 Cartea lui Iona este „un text scurt, magistral și cuprinzător” și cu „o soartă ciudată” – Talmudul e generos cu acest personaj, Noul Testament e , la rândul său, generos cu sensul acestei cărți. Neobișnuit e, ne spune Petru Creția, și Dumnezeu așa cum apare el în această carte – „Iehova e ciudat pentru că nicăieri în Vechiul Testament el nu apare mai mult ca un Dumnezeu universal preocupat , ca aici, și de soarta unui alt popor decât poporul său și nicăieri clemența lui nu este mai mare, mai promptă și mai atentă la realitatea lumii”. Iona e și el ciudat – „pentru că este greu descifrabil”. În fine: „Cartea lui Iona este singura carte în care nu se aude nemijlocit glasul aprig al unui profet, se aude doar povestea lui și a puținelor lui vorbe”.
8. Cartea lui Ruth e, menționează Petru Creția, „unică prin seninătatea ei și prin căldura ei omenească”. „În toată povestea nu e nici o încordare, nici o înfruntare, nici o vorbă violentă sau grea. Și nici o tensiune de obârșie națională sau religioasă”. E un document care face parte din suita scrierilor istorice ale Vechiului Testament – în Biblie, e între Judecători și prima Carte a lui Samuel, iar acțiunea sa este plasată în epoca celor 13 Judecători (conducători ai Israelului vreme de 150 de ani – între moartea lui Iosua și perioadele anarhice care i-au urmat lui Samson, ultimul Judecător). Pentru a intra cum se cuvine în materia acestei cărți, sunt necesare cunoștințe de context, apreciază Petru Creția, măcar cu privire la: ce e Betleem-ul, rostul biblic al onomasticii, ce e Moab, ce e legea leviratului, ce înseamnă dreptul săracilor și ce presupune, în contextul Vechiului Testament, „prezența Domnului”. E o carte „scăldată într-o lumină de pace și iubire”.
9. Opțiunea lui Petru Creția de a secvenția, pentru traducerea proprie, Cântarea Cântărilor e pentru o structură poetică în care sunt incluse cinci poeme de iubire, încadrate de un prolog și o încheiere”. Nu e singura opțiune rezonabil posibilă spune acesta despre un text cumva fluid, pulsatil, care trece, ca sens și semnificații, dincolo de arondarea sa alegorică (a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul său, Israel). Cartea aceasta este una dintre marile reverențe omenești făcute iubirii – iubire despre care Petru Creția scrie pasaje cu adevărat memorabile: „O iubire are o esență a ei, făcută din esența tuturor iubirilor și din încă ceva, care o face să fie într-un anume fel. Ea trăiește în timp și în întâmplările lui, se află într-un anume loc, înconjurată de celelalte locuri ale lumii. Are o bucurie a ei și o durere a ei care îi destăinuiesc esența. Și are cuvintele care să o spună. Iubirea din Cântarea cântărilor se spune în cuvintele Cântării cântărilor și există numai prin ele”.
10. Nu în ultimul rând, avem, în legătură cu acest prețios pachet biblic în tălmăcirea lui Petru Creția și câteva discrete îndrumări cu privire la arhitectura unei posibile lecturi. Aceasta este sugerată de opțiunea de așezare a marelui clasicist român – cele cinci cărți biblice curg „oarecum arbitrar”, ordinea lor „oricum nu este una cronologică”. Mai degreabă e una tematică, în sensul următor: trei dintre cărți – și anume, Iov, Ecleziastul și Ion „pun, fiecare în felul ei, problema relației dintre noi și mult mai marea putere care ne stăpânește”. Sunt, am zice, cărți ale relației, o relație care e, de multe ori, departe de a nu fi una tensionată și problematică. O a patra – Cartea lui Ruth –, mult diferită în ton și tematică de atmosfera încleștărilor din cele trei de dinainte „vine la noi peste veacuri ca povestea simplă a fericirii pe care ne-o poate aduce dăruirea frumoasă și plenitudinea vieților noastre, sub blânda și tăcuta oblăduire a Domnului”. În fine, a cincea carte – Cântarea cântărilor – e o specie aparte care stă „în fruntea poeziei de dragoste a lumii” și, în aceste condiții, „oricare ar fi interpretarea ei teologică, iudaică sau creștină, dragostea din marea grădină a Cântării cântărilor este numai și deplin omenească”. Cinci cărți biblice așadar, cinci mari cărți biblice a căror lectură poate fi începută de oriune, care pot fi citite separate și a căror bogăție ieșită din comun – sporită, reiau o idee de la începutul acestui text, de această traducere ieșită din comun – se revelează, cu atât mai mult, odată cu o lectură împreună, în sumă, integrală.