Comemorări literare Petre V. Haneș. Un prieten al istoriei literare

petre V. Haneș (1879-1966) face parte din generația interbelică a profe sorilor secundari, care pe lângă o remarcabilă activitate catedra tică au desfășurat o activitate publicistică, au alcătuit bibliografii despre unii scriitori locali, contribuții de pe urma cărora au profitat cercetările ulterioare sau sintezele de istoria literaturii române.

A fost discipolul lui Ovid Densușianu și influența maestrului se simte în preocupările sale de istorie literară: la sugestia acestuia, redactează o cercetare cu titlul Dezvoltarea limbii literare în prima jumătate a secolului al XIX-lea, „o primă evoluție estetică a limbii române“ (Marin Bucur, Istoriografia literară românească. De la origini până la G. Călinescu, Editura Minerva, București, 1973, p. 208), reluată și aprofundată de Ovid Densușianu. A întemeiat o asociație de profil – Prietenii istoriei literare, care a editat între 1936-1944 revista „Preocupări literare“, în redactarea căreia a fost ajutat, o vreme, de fratele său V.V. Haneș. Rubricile revistei conturau profilul publicației cu studii-articole preponderent de istorie literară. A avut colaboratori valoroși, dintre care se cuvine să amintim pe Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, după ce au fost îndepărtați de la „Revista Fundațiilor Regale“.

A cercetat îndeosebi perioada pașoptistă, cu problemele ei controversate, scriind despre influența istoricului rus Karamzin asupra lui M. Kogălniceanu, despre Manualul bunului român de N. Bălcescu, a editat Echilibrul între antiteze de Ion Heliade Rădulescu, făcând în introducere o interesantă paralelă între paginile polemice ale acesteia și opera publicistică a lui Eminescu, dar mai ales s-a străduit să lămurească paternitatea poemului în proză Cântarea României de Alecu Russo, pe care unii istorici îl atribuiau lui Nicolae Bălcescu. Argumentele lui P.V. Haneș au dus la concluzia că opera aparține lui Alecu Russo. Problema paternității l-a preocupat și în cazul Bibliei de la București, 1688, cunoscută și sub numele de Biblia lui Șerban Cantacuzino, prima tălmăcire integrală a Sfintei Scripturi în limba română atribuită fraților Greceanu, Radu și Șerban. Cu argumente temeinice de istorie literară P.V. Haneș a demonstrat că aparține lui Nicolae Milescu, încheind cu o comparație memorabilă:„S-a spus că Homer a scris Iliada, iar gramaticii i-au pus virgulele. Păstrând proporțiile, putem repeta că Milescu a tradus Biblia, iar ceilalți propuși ca traducători i-au pus numai virgulele.“ (v. P.V. Haneș, Studii de istorie literară, Editura Minerva, 1970, p. 129). Este „tipul cercetătorului corect, studios care nu greșește niciodată“ – spune Marin Bucur; voi exemplifica cu Grigore Alexandrescu, la care, pe baza articolelor din presa vremii stabilește cu precizie anul nașterii (1810) – consemnat diferit de istoricii literari –; afirmației lui Ion Ghica și a altor contemporani că a fost „întovărășit la groapă de prea puțini prieteni“, îi contrapune un anunț din ziarul „Epoca“: „Astăzi, la ora două, s-a săvârșit înmormântarea poetului Gr. Alexandrescu. Numeroși amici și cunoștințe au însoțit rămășițele mortuare ale marelui fabulist până la ultimul lor locaș“ (p. 208). Uneori, dorința de precizie îl duce la mențiuni didactice inutile sau nesemnificative, astfel vorbind despre fabulele lui Grigore Alexandrescu, afirmă că autorul a cuprins între acestea și „bucăți“ ca: Șarlatanul și bolnavul, Calul vândut și diamantul cumpărat și Zugravul și portretul care sunt însă anecdote. „Socotindu-le fabule, poetul a scos din fiecare o morală, ceea ce nu se obișnuiește la anecdote. Anecdota n-are scop să moralizeze, ci numai să distreze“ (p. 216).

Este și autorul unei Istorii a literaturii românești – 1924, care a mai fost retipărită în alte două ediții; 1927, ed. a II-a, și 1931, ed. a III-a. Comparată cu istoriile literare ale altor profesori secundari, Lucian Predescu, Gabriel Drăgan, C-tin Loghin, cu un pronunțat caracter didactic (Istoria literaturii române a lui C. Loghin anticipează manualele auxiliare apărute după 1990 având în subtitlu „pentru pregătirea examenului de bacalaureat“), cartea lui P.V. Haneș ne apare mai doctă, mai apropiată de sintezele lui Ovid Densușianu sau Nicolae Cartojan. Cele douăzeci și trei de capitole, înfățișează evoluția literaturii române de la Originea limbii literare. Epoca de pregătire a literaturii, cap. I, având însă, în mod surprinzător, câteva pagini despre Cultura românească în formă latină și slavă. Manualele școlare de istoria literaturii vorbeau despre „scrierile în limba slavonă pe pământ românesc“, dar nu pomeneau despre scrierile în limba latină. Nici P.V. Haneș nu se ocupă propriu-zis de scrierile în limba latină, ci doar scrierile religioase și abia prin 1994-1996, regretatul Mihail Diaconescu va publica erudita Istorie a literaturii dacoromane, urmată de o antologie, prin care pleda implicit că scriitori ca Dionisie Exiguul, Ioan Cassian, Niceta de Remesiana ș.a., care au scris în „daco-română“, ar trebui anexați începuturilor literaturii noastre.

Prin extinderea pe care o dă unor capitole, autorul fixează importanța unor scriitori. Astfel Dimitrie Cantemir (cap. VI), Vasile Alecsandri (cap. XIII), Mihai Eminescu (cap. XVI), G. Coșbuc (cap. XX) beneficiază de capitole speciale, fiind jaloane în dezvoltarea literaturii, între care se prezentau ceilalți scriitori De la Alecsandri la Mihai Eminescu sau De la Eminescu la Coșbuc.

preocupările lui de limbă literară și valori stilistice l-au ajutat în conferirea paternității unor opere literare nesemnate, din epoca pașoptistă, cum este oda La frații mei români, care în toate scrierile despre Andrei Mureșanu și epoca pașoptistă, inclusiv în ampla Bibliografie analitică Foaie pentru minte, inimă și literatură de G. Em. Marica apare „cu autor necunoscut“, P.V. Haneș o atribuie lui Andrei Mureșanu, întemeiat pe asemănări cu poezia acestuia Un răsunet. „Mureșan n-a fost un scriitor ardelean ci al românilor, deși a trăit într-o vreme când unitatea sufletească nu era atât de înaintată. A simțit atât de adânc simțirea tuturor și a exprimat-o atât de emoționant, încât tot românul a simțit în Deșteaptă-te, române propriu-i gând, redat mult mai viu și mai armonios. De aceea, dintre atâtea poezii de îndemn la scuturarea robiei și la unirea sfântă, numai a lui a trăit mai trează în mintea tuturor. Mureșanu a avut viziunea profetică a viitorului. Știa că marșul lui va răsturna o lume și că idealul lui și al unui popor se va izbândi. Înainte de moarte a avut viziunea îndeplinirii lui, în poezia aproape de nimeni cunoscută (subl. ns.) La frații mei români:

Din Tisa până-n Nistru și-n Dunărea răpoasă

Întinde românimea pe-al patriei altar

O mână de frăție. Vai! Cât e de frumoasă

Această țară scumpă pe-ntinsul ei hotar.

Nota lui patriotică nu este numai accentuată, este și variată, de la deznădejdea cea mai copleșitoare până la încrederea acea mai deplină. Ea se completează prin preocupări filosofice și o duioasă melancolie“ (v. Istoria literaturii române, ediția a II-a, pp. 166-167). G. Em. Marica a observat cu îndreptățire că reperele geografice (Tisa, Nistru) vor fi preluate de Eminescu la începutul Doinei, pentru că poetul cunoștea literatura publicată în gazeta brașoveană „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, recomandată școlarilor de profesorul Aron Pumnul.

O notă de originalitate a istoriei literare a lui P.V. Haneș e dată și de faptul că acordă un capitol special, ultimul capitol, al XXIII-lea, Oratorilor secolului al XIX-lea, discursul fiind socotit un gen literar: S. Bărnuțiu, M. Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Barbu Șt. Delavrancea ș.a.

Puțin cunoscut în istoriografia literară românească, P.V. Haneș ne apare ca un „prieten al istoriei literare“ un animator al ei, „pe care a slujit-o cu o conștiinciozitate, aducând în tezaurul cultural al istoriei literare indiscutabile contribuții“.