Interviu inedit cu Ion Horea în dialog cu Ilie Rad

Ion Horea a fost, încă din vremea liceului, unul dintre poeţii mei preferaţi. În ultimii ani, de câte ori îl felicitam cu ocazia zilei de naştere, îl numeam „Regele Poeziei” (Ion Horea s-a născut la 10 Mai, Ziua Regelui sau Ziua Regalităţii, pentru că, la 10 Mai 1881, Principele Carol I a fost încoronat ca Rege al României). Am avut mai multe tentative de a realiza un dialog cu regretatul poet, mai ales după ce, în urma unor întâlniri, mi-am dat seama ce comoară de informaţii literare deţine. După câteva insistenţe, poetul a acceptat să înregistrăm un interviu, într-o după-masă din februarie 2013.

La trei ani de la dispariția poetului (5 aprilie 2019), ca un discret omagiu, publicăm un fragment din interviu.

Mulţumesc doamnei Irina Horea, fiica poetului, pentru ajutorul dat în lămurirea unor detalii. (Ilie Rad)

Ilie Rad: În 1951, aţi fost chemat la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“, din capitală. Cine v-a chemat, mai ales că nu aveaţi un dosar prea bun, părinţii fiindu-vă declaraţi chiaburi. Dosarul nu mai conta atunci?

Ion Horea: În 1951, a avut loc primul Congres al Tinerilor Scriitori, aici, la Bucureşti. Ei, la un moment dat, revista „Flacăra“ a publicat dări de seamă despre activităţile cenaclurilor din ţară. Eu, având cenaclul la Cugir, cu Victor Isac şi cu un grup de prieteni, revista a publicat şi o dare de seama despre activitatea noastră. Ce făceam noi acolo: recenzam, de fapt, cărţi – nu se citeau lucrări originale. Recenzam şi discutam, aşadar, probleme de cultură, ceea ce era foarte bine. Eu umblam cu bicicleta şi puneam afişe prin oraş, ca să vină lumea la cenaclu. Publicasem, în „Almanahul literar“ din 1949, Balada însămânţării grâului de toamnă, în primul număr al „Almanahului“. În „Lupta Ardealului“ publicasem o altă poezie, Luptăm pentru pace sau cam aşa ceva. În „Contemporanul“ din acelaşi an, publicasem Drum de iarnă, în subsolul întreg al unei pagini. Prin urmare, eram în atenţia Uniunii Scriitorilor de aici, ca tânăr scriitor, de la un cenaclu din ţară. În această calitate am fost chemat şi am venit la Congresul Tinerilor Scriitori. La Congres, am venit cu un prieten, şi el membru al cenaclului nostru din Cugir.

Cine ne-a întâmpinat şi ne-a dirijat prin toată mişcarea asta? Corneliu Leu şi Iuliu Raţiu. Ei doi erau tineri scriitori din Bucureşti. Într-o seară, [cineva] mă ia şi mă duce la redacţia revistei „Flacăra“, unde mă iau în primire Novicov, Vitner, Corlaciu şi Cik Damadian, desenatorul. În primul rând, Novicov şi cu Vitner au stat de vorbă cu mine – eram un muncitor din Cugir şi le adusesem un poem, În Munţii Cugirului, o chestie frumoasă, romantică: păduri, flori, munţi – nu partid, nu slogane ale epocii –, dar poezia le-a plăcut. „Domnule, parc-ar fi Baconsky!“ – m-au comparat cu Baconsky. Apoi cei doi m-au dat în primire lui Corlaciu, care avea o caschetă de pe vremuri, iar acesta îmi ia un interviu! Cik îmi făcea portretul. Numărul respectiv din „Flacăra“ apare a doua zi, la începutul Congresului, în sală. Maria Banuş a întrebat: „Cine-i Ion Horea? Unde-i Ion Horea? Vreau să-l cunosc!“ (peste ani, îi pomeneam doamnei Maria Banuş de acest episod. Şi îşi aducea aminte!). Prin urmare, mi s-a dat importanţă.

După Congres, m-am întors la Cugir. Şcoala de Literatură se afla în al doilea an de existenţă. Se înfiinţase în 1950, iar cursurile unei serii durau un an. Începând cu a III-a serie, durata cursurilor s-a prelungit la doi ani. În 1954, s-a transformat în institut, iar în 1955 s-a dizolvat şi a fost integrat în cadrul Facultății de Filologie din Bucureşti – cu Labiş, Nicolae Stoian, Doina Sălăjan, Tomozei, generaţia lor.

Școala se afla în subordinea Uniunii Scriitorilor şi funcționa într-o clădire de pe Şoseaua Kiseleff, la nr. 10 (înainte, acolo fusese Muzeul „Toma Stelian“, iar acum adăpostește sediul PSD), în apropiere de Ambasada Uniunii Sovietice. Elevii locuiau toți într-un cămin special, cu un regim destul de sever, în sensul că duceau o viață aproape ca de cazarmă.

Ei, la a doua serie, la examenul de admitere în şcoală, nu am fost chemat. Elevii acestei şcoli se chemau, se căutau pe linie de partid. La un moment dat, am fost chemat la Sindicat, la Casa Sindicatelor din Cugir, unde aveam şi cenaclul. Cine credeţi că mă aştepta acolo? Petre Iosif, directorul Şcolii de Literatură, care voia să mă cunoască! El umbla prin ţară, să-şi caute elevi! De ce? Fiindcă se dăduse examenul, dar nu se prezentaseră oameni cu o activitate literară cât de cât! Adică nu se prezentaseră într-un număr suficient, iar lor le trebuiau câteva nume de oameni care publicaseră deja (majoritatea publicaseră câte un articol la gazeta de perete!). Erau elevi care nu-şi terminaseră încă studiile medii, cum era Ion Băieşu, care era şcolar. Că unii dintre cei de acolo au ajuns pe urmă ce au ajuns – asta este meritul fiecăruia!

Ei, Petre Iosif mă invită, fără să dau examen, la Şcoala de Literatură! Mi-am făcut imediat formele de ieşire de la fabrică, dar am continuat să iau o jumătate de salariu de la fabrică, pe durata studiilor la Şcoala de Literatură. Aşa era legea atunci. În fine, mă prezint la Şcoala de Literatură, unde nimeni nu m-a întrebat cine sunt, de unde vin, aşa că, un an de zile [am urmat cursurile], fiind eu elev bun sau mediocru – nu mă remarcasem prin nimic, decât printr-o poezie apărută în revista şcolii, „Anii de ucenicie“, condusă de Victor Tulbure. Poezia se intitula Lemnarii, care era foarte bine „ciocănită“, fiindcă le plăcuse şefilor, iar eu m-am făcut remarcat prin această poezie. Altfel, eu trăiam în discreţie şi nu aveam niciun alt fel de activitate, în afară de prezenţa la cursuri. Ei, se termină anul şcolar, iar eu sunt al doilea ca medie, primul fiind Victor Vântu, care va face carieră la „Scânteia“ (nu ştiu dacă mai trăieşte; a plecat în Israel). Aşadar, al doilea în ordinea mediilor eram eu. În timpul acelui an de studii, n-am citit nicio carte, n-am urmat niciun curs!

Dar în „Prefaţa“ volumului din BPT, spuneţi: „După ani de îndoctrinare, convulsii politice şi tăinuite lecturi fundamentale“!

În schimb, îmi cumpărasem cărţi de la talcioc: Panait Istrati, Madach – Tragedia omului…

Dar şcoala nu avea o bibliotecă, să împrumutaţi cărţi de acolo?

Nu, şi nici nu mă interesa. Eu aveam cărţile mele.

Vă voi spune de ce nu am ajuns eu redactor la „Scânteia“, la absolvirea şcolii. La repartiţie, Vântu şi cu mine am fost repartizaţi la „Scânteia“, fiindcă aveam mediile cele mai mari. Într-o zi, cam cu o săptămână înainte de data repartiţiei, mă cheamă şeful de cadre de la „Scânteia“. Acum vă relatez textual: „Tu ai făcut politică?“ „Nu! Când au venit legionarii la putere, eu aveam 7 ani! Ce politică să fi făcut? Dar, am adăugat, ştiam toate cântecele legionare pe dinafară şi-mi plăceau grozav, erau formidabile!“ Funcţionarul respectiv se uita la mine stupefiat şi nota câte ceva. Iar eu continuam să-l „îndoctrinez“: „Legionarii erau nişte revoluţionari!“ Omul se uita la mine, iar eu am continuat: „N-au spus ei: «Muncitori, veniţi la luptă, Legiunea vă adună!»?“ Îi recitam eu din versurile lui Radu Gyr! Ăla se uită la mine şi la un moment dat îmi zice: „Destul!“

Eu plec şi vin la şcoală. Dar nu intru bine în holul şcolii, că mă cheamă, la cancelarie, Petre Iosif, omul care m-a dus acolo şi care a girat, într-un fel, pentru mine. Era negru de mânie. Lângă el se aflau cei doi adjuncţi, Hoarjă şi încă unul. Era, cum zic, negru de mânie. Era în picioare, mă întâmpină în mijlocul sălii şi mă întreabă: „Ce-s părinţii tăi?“ Zic: „Chiaburi!“ „Şi-i iubeşti?“ „Da’ cum să nu-i iubesc, sunt părinţii mei!“ „Ieşi afară!“ Iar eu, cu o candoare desăvârşită şi cu un calm neclintit, am ieşit afară. Eu eram sincer. Şi când i-am spus omului de cadre de la „Scânteia“ cântece legionare eram sincer! Nu mă implicam politic, dar îmi plăceau cântecele! În după-amiaza acelei zile, era programată o întâlnire cu Beniuc, care era prim-secretar la Uniunea Scriitorilor (preşedinte onorific fiind Sadoveanu) şi care venea uneori la Şcoala de Literatură. Petre Iosif îi comunicase acestuia repartizările cursanţilor. Intru eu, Aurora Cornu şi Remus Luca. Noi trei eram, se vede, înmănuncheaţi într-o altă configuraţie, pe care eu nu o ştiam. Eu mă ştiam la „Scânteia“, dar nu doream să ajung la „Scânteia“! Şi nu pentru că era vorba de „Scânteia“, ci pentru că mă temeam de viaţa de ziarist. Eu n-aş fi putut fi ziarist niciodată! Experienţa „Scânteii“ o consumasem! Aşadar, în biroul directorului ne aflam noi trei, Beniuc şi Petre Iosif. Petre Iosif mă ia pe mine primul şi zice: „Ion Horea mai are de îndeplinit o singură datorie: «Să-şi urască părinţii!»“ Asta m-a afectat, fiindcă am făcut feţe-fete, iar Beniuc a observat. Atunci m-a prins protector pe după umeri şi a zis: „Ion Horea e un poet talentat, pe care îl apreciem foarte mult şi cred că la «Viaţa românească» va face treabă foarte bună!“ Aşa am aflat că sunt la „Viaţa românească“, împreună cu Aurora Cornu şi cu Remus Luca!

Asta era o notă bună pentru Mihai Beniuc!

Evident! Da’ ce, Mihai Beniuc a fost un monstru? O fi spus el verzi şi uscate, şi bune, şi rele, da’ n-a fost un monstru. Era, în primul rând, un mare poet!

Nu întâmplător, Ion Negoiţescu scria, în Istoria literaturii române, că Beniuc este „poate cel mai percutant poet al iubirii din literatura noastră, după Eminescu“1.

Categoric. Prin urmare, am stat la „Viaţa românească“ 12 ani, din 1952 până în 1964!

Ne puteţi vorbi puţin despre această etapă din viaţa Dv.?

Desigur. Redactor-şef era „Nicalai“ Moraru, care era mintea cea mai îngustă dintre cele trei minţi înguste, lângă el fiind Mihail Novicov şi Traian Şelmaru! Lor li se vor adăuga profesorul universitar Ion Vitner şi ceilalţi. În redacţie mai erau atunci Mihai Gafița, secţia de poezie fiind alcătuită din Mihu Dragomir, Veronica Porumbacu, Cristian Sârbu – poetul-cizmar, un Neculuţă al nostru, modern, care era altfel un om admirabil, un om de bun-simţ, talentat (Jebeleanu plecase deja din redacţie), la care ne-am adăugat noi trei. Aşadar, secţia de poezie de la „Viaţa românească“ era formată din şase persoane! Peste puţin timp avea să plece din redacţie Veronica, rămânând doar cinci poeţi la secţia de poezie, câţiva ani! Atmosfera din redacţie era una calmă, de revistă lunară, cu excepţia şedinţelor de redacţie, care aveau rigiditatea lor, în sensul că trebuia să te pliezi pe cerinţele tematice ale momentului: lupta antiimperialistă, războiul din Coreea, lupta pentru pace, lupta împotriva chiaburilor etc. Erau temele care trebuiau ilustrate în conţinutul revistei. Criticii – Nicolae Tertulian, Horia Bratu – îşi vedeau de treburile lor. În anul următor, au venit în redacţie Lucian Raicu, Ion Dodu Bălan şi Eugenia Anton, proaspeţi absolvenţi de facultate. Prin urmare, viaţa de redacţie era una normală. O singură dată Moraru şi-a propus să îndoctrineze redacţia şi a început un curs de estetică, ţinut chiar în redacţie. A vorbit despre idealul artistic. După curs, eu i-am pus o întrebare. El spusese că numai arta cu sens pozitiv, optimist este artă adevărată! Şi am întrebat: „Care este sensul optimist din tabloul lui Bruegel, Trimful morţii, şi care este sensul optimist din Laokoon?“ Moraru mi-a răspuns: „Triumful morţii nu-l cunosc. Dar Laokoon – acea îndârjită luptă cu şerpii – exprimă voinţă, speranţă etc.“ Al doilea curs nu s-a mai ţinut!

În ciuda acestei întâmplări, Moraru a făcut un gest foarte frumos faţă de mine. A doua zi, m-a chemat la el şi m-a întrebat unde locuiesc. „La o bătrână, într-un antreu, unde dorm pe o ladă!“ El şi-a notat, iar în două săptămâni aveam locuinţă! Peste ani, cade Moraru, cade faima lui, iar el este marginalizat. Mă aflam cu el într-o maşină, mergând spre Bellu, la înmormântarea nu ştiu cărui confrate. I-am spus atunci: „Tovarăşe Moraru, mulţi vă pot vorbi în fel şi chip, ştiţi foarte bine asta, dar eu am faţă de Dv. un sentiment de recunoştinţă!“ I-au dat ochii în lacrimi!

Ce a făcut după ce a căzut în dizgraţie?

Eu nu îl ştiu decât ca şef al revistelor pentru străinătate.

Ei, după Moraru au venit, ca redactori-şefi, Petru Dumitriu, apoi Crohmălniceanu, apoi Demostene Botez şi Aurel Baranga – o conducere bicefală, director fiind Mihai Ralea. Am avut câteva întâlniri foarte frumoase ale redacţiei cu Ralea. Erau un fel de cozerii, în care el ne depăna din amintirile lui pariziene, care aveau farmecul lor.

Lui Ralea nu pot să-i iert că, în 1960, s-a dus la Paris, pentru a protesta, pe lângă autoritățile franceze, împotriva acordării Premiului Goncourt lui Vintilă Horia, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Şi a avut succes, fiindcă premiul respectiv nu i s-a mai acordat scriitorului român2. Adică un român a sabotat un alt român! Am citit undeva că un scriitor maghiar de la Paris ar fi spus atunci: „Dacă eram într-o situaţie similară, noi, maghiarii, nu făceam aşa!“

Nici eu nu-l iert, da’ îl înţeleg! Ralea nu era în echipa vechilor comunişti, cu spatele foarte acoperit. A fost regalist, ţărănist, a avut diverse alte nuanţe politice, iar prin astfel de gesturi, el îşi acoperea trecutul! Eu mai degrabă îl acuz pe Mircea Eliade, care a intervenit împotriva publicării unui roman de Petru Dumitriu în străinătate. Am citit asta în presa românească. Eliade n-avea atâtea motive să se opună unui scriitor român3.

În intervalul 1964-1968, aţi lucrat, ca secretar, la Uniunea Scriitorilor, sub preşedinţia lui Demostene Botez şi Zaharia Stancu!

După detronarea lui Beniuc, în acea şedinţă faimoasă în care Bogza l-a demascat şi a spus că scaunul acestuia trebuie ars, şi acolo, naivitatea mea e frumos ilustrată!

Înainte de Congresul acesta al Scriitorilor, în şedinţa noastră de redacţie – Vladimir Colin era secretar general de redacţie –, acesta îmi cere un ciclu de poezii al unui poet de mâna întâi. M-am gândit şi am propus: Mihai Beniuc! Vladimir Colin, care ştia ce urma să i se întâmple lui Beniuc, nu mi-a spus nimic, ci a propus: „Să-l lăsăm pe Beniuc! Cere-i lui Jebeleanu!“ Nu i-am iertat-o asta niciodată, în gândul meu, fiindcă altfel n-am avut cu el nimic!

A doua sau a treia zi, are loc Congresul. M-am dus la locul unde se ţinea congresul cu ceva timp înainte. Discutasem şi cu Ioanichie, care mi-a scris o poezie antipăşunistă – o am în manuscris. Când a apărut Beniuc, acesta a urcat pe scenă, aranja ceva cartoane la prezidiu, fiindcă el pregătise toată treaba. Iar când a coborât de pe scenă în sală, îl întâmpin şi-i cer poeziile – un ciclu de poezii –, cu gândul sincer şi foarte curat, fără să mă fi gândit ce va urma, fiindcă nu ştiam nimic! Beniuc se uită la mine (poate şi-o fi zis în gând: „Mă, da’ prost îi ăsta! Pare de pe altă lume!“) şi îmi spune: „Lasă să treacă întâi Congresul şi pe urmă stăm de vorbă!“ Bănuiesc că el ştia ce îl aştepta, fiindcă avea şi el antenele lui! Nu pot să-mi închipui că nu ştia! Şi a urmat ce a urmat.

După Beniuc, e numit la conducerea Uniunii Scriitorilor Demostene Botez, despre care se spunea că este „un om de paie“. Nu era un om de paie, era un poet de valoare medie, care era protejat de Ralea şi de Sadoveanu, deşi avea şi el trecutul său politic – la un moment dat, a fost Preşedintele Senatului.

Într-o seară, Demostene mă întâmpină şi îmi spune: „Vreau să vii cu mine la Uniune, ca secretar al meu!“ I-am răspuns că nu pot accepta, dar îl recomand, în locul meu, pe Ioanichie Olteanu. Dar mi-a replicat că ne va duce pe amândoi acolo. Atunci am lansat eu calamburul că, în sfârşit, Uniunea are doi secretari „veri-tabili“, pentru că noi doi eram veri!

Era uşor de înţeles, într-un climat politic ca acela, deci oricine se putea gândi că un secretar al Uniunii trebuie să aibă şi aprobarea Ministerului Culturii sau a Ministerului de Interne. Semnai documente importante, erai în grupul de conducere a vieţii literare, iar eu eram – ca la „Scânteia“, pe vremuri – complet nepregătit pentru aşa ceva. Eu aveam bucuriile mele literare, de redactor la o revistă şi nimic altceva.

că ei n-au niciun amestec în cele relatate! Fănuş scrisese articolul la beţie şi l-a scris aşa, liber, parcă vorbea despre un meci de fotbal. Şi a venit Eugen Frunză, foarte amărât, şi m-a întrebat: „Dumneata ce faci aici?“ Apoi m-a invitat la el acasă!

Vreau să vă spun că, în toată perioada de început de la „Viaţa românească“, toţi scriitorii, fără deosebire, care erau în prima linie – Beniuc, Cicerone, Jebeleanu, Demostene şi alţii – toţi erau foarte prietenoşi cu noi, cei tineri. Era o bucurie să te-ntâlneşti cu ei. Nu se uitau superior, nu se uitau viclean la noi. Era o comuniune de gânduri, încât îmi făcea o mare plăcere să mă duc la Cicerone acasă, să mă duc la Beniuc acasă, să mă duc la Jebeleanu acasă, pentru a ridica diverse materiale. Mult mai târziu, când Eugen Frunză m-a invitat la el acasă, dar acum, târziu, la bătrâneţe, i-am spus acest lucru şi, ca şi lui Moraru, i-au lăcrimat ochii! Toţi erau foarte prietenoşi cu noi, cei mai tineri. Şi nu ne îndoctrina niciunul. Erau prietenoşi simplu, omeneşte, colegial.

Aţi păstrat acele materiale pe care trebuia să le ridicaţi de la scriitori? Vă întreb asta pentru că eu l-am cunoscut pe Nestor Ignat, care a fost la un moment dat redactor-şef la „Scânteia“ şi care, când a plecat de acolo, a luat toate manuscrisele marilor scriitori români, care fuseseră trimise la „Scânteia“ pentru publicare (Sadoveanu, Arghezi, A.E. Baconsky, Petru Dumitriu, Cezar Petrescu şi mulţi alţii)!

Unul singur am păstrat. Dacă îmi reproşez ceva privind latura asta a vieţii mele, a vieţii literare, este faptul că nu am avut patima documentului original, adică dorinţa să păstrez originalele lucrărilor care se dactilografiau, care proveneau de la Cezar Petrescu, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu. E adevărat că unii şi le cereau înapoi, dar tot s-au pierdut multe. La fel s-a întâmplat cu fotografiile, corespondenţa. Al doilea lucru pe care îl regret este că am participat la numeroase şezători literare, dar nu am ţinut un jurnal, în stil maiorescian: „Afară plouă, m-am întors de la… Acolo au fost Sadoveanu, Arghezi ş.a.“ Timp de 60 de ani am fost la sute de întâlniri, în toată ţara, cu diverşi oameni, în diverse împrejurări. Chiar şi fără prea multe comentarii, ar fi fost un „jurnal de bord“ extraordinar! Dar nu l-am ţinut, fiindcă mi-a fost lene!

Pe Blaga l-aţi cunoscut?

Nu l-am cunoscut personal. Eram elev la Seminarul Pedagogic din Cluj şi l-am văzut pe Blaga la Casa Universitarilor din Cluj, unde a ţinut o conferinţă despre Titulescu. L-am văzut cum a intrat, cum şi-a scos ceasul, cum şi l-a aşezat pe masă, cu tot dichisul. Atunci l-am văzut pe Blaga şi am ascultat conferinţa lui despre Titulescu, dar nu l-am întâlnit personal. Am să dau un exemplu de precocitate: Dumitru Micu, mai mare cu un an ca mine. Era tot elev, în clasa a VII-a, dar colabora la „Tribuna“ nouă a lui Ioanichie Olteanu, cu poezie, cu articole, cu reportaje, cu eseuri, cu fragmente de proză. Era un tânăr de o precocitate extraordinară, de o cultură formidabilă. Faţă de el, eu eram un nimic, eram un elev care abia atunci se limpezea la cap şi scria, scria, scria, că Ioanichie îmi căuta prin buzunare şi-mi scotea manuscrisele, să le vadă. Evident că le citea cu ironie, fiindcă erau nişte prostii. Atunci Ioanichie mi-a pus în mână două cărţi formidabile. Eram în primăvara lui 1946, când eu eram bolnav şi în concediu. Locuiam împreună cu Ioanichie, în Cluj, pe str. Pata.

Acum se cheamă Nicolae Titulescu!

Ioanichie era student şi atunci mi-a pus în mână ediţia definitivă Bacovia, cunoscând astfel marea poezie românească (Bacovia a declanşat în mine ceea ce a urmat în cariera mea literară), precum şi romanul La răscruce de vânturi, care mi-a alimentat pasiunea mea pentru proză.

Într-un interviu pe care l-am făcut, în 1978, cu profesorul Edgar Papu, pe care îl preţuim amândoi, întrebându-l ce regretă că n-a făcut în viaţă, mi-a spus acelaşi lucru: că n-a ţinut un jurnal! În fine.

Din 1968 şi până în 1990, destinul Dv. se leagă de România literar\. Cred că aveţi multe amintiri din acea perioadă de aproape trei decenii! Aţi luat parte la apariţia primului număr, pe şpaltul primei pagini cineva scriind „Doamne ajută!“

Da, peste 20 de ani! De fapt, Geo Dumitrescu şi cu mine am făcut revista. Eu şi Alexandru Oprea scoteam „Gazeta literară“. Tiberiu Utan îşi dăduse demisia, iar pe Lăncrănjan l-au înlăturat „fraţii“. Cum Oprea nu putea scoate singur revista, am fost desemnat de biroul de partid să am grijă de „Gazeta literară“. În acelaşi timp, seara, ne întâlneam acasă la Stancu, sau la Uniune, cu Jebeleanu, uneori şi cu Balaci, cu Geo Dumitrescu, şi puneam la cale sumarul viitoarei Românii literare. „Coceam“ „România literară“, împreună cu Geo Dumitrescu. Dar Geo se ocupa de România literară, efectiv, eu ocupându-mă de viaţa literară, zilnic, precum şi de anumite probleme de la Uniune. A fost cea mai frumoasă vară din activitatea mea literară. Când eşti singur, ştii că iei o decizie, nu te mai consulţi cu nimeni şi te simţi mai liber.

În ziua de 10 octombrie 1968, când s-a deschis Congresul Scriitorilor de la Ateneu, pe mesele din holurile Ateneului erau vrafurile numărului 1 din România literară!

Primii ani ai revistei au fost ani de deschidere, dar şi de convulsii interne. Colectivul se suda greu. Eugen Barbu ne socotea agentura Europei Libere, care lăuda România literară pentru diverse accente. De pildă, când a murit Mircea Eliade, noi am vrut ca cel puţin jumătate din revistă să îi fie consacrată marelui autor al ideilor şi credinţelor religioase. Dar n-am avut voie să scriem nimic! Despre Regele Lear, un spectacol extraordinar, în regia lui Penciulescu, care a fost un spectacol uluitor, în care regele Lear nu apărea ca un rege bizantin, cu coroană şi cu hlamidă, ci îmbrăcat în piele de animal sălbatic, răcnind! A fost un spectacol extraordinar! Reacţia criticii a fost şi de laudă, şi de defăimare. Dar noi am închinat mai multe pagini în apărarea Regelui Lear. A fost apoi filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie. Prin urmare, au fost multe accente şi bătălii, în care România literară a fost bine situată şi coalizată de apărarea unor adevăruri, mai presus de mişcarea obişnuită a valurilor ideologice, care erau ale momentului.

Până la urmă ne-a ajuns, fiindcă ne sufocam de atâtea obligaţii. Trebuia să ai câteva numere înainte de eveniment, numărul-beton cu evenimentul şi câteva numere după eveniment, fie că era o plenară sau o conferinţă a partidului – de Congres, nu mai vorbesc. Zilele celor doi, de asemenea. l

______________________________

1 Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române (1800-1945). Ediţia a II-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 395.

2 Într-adevăr, în 1960, Academia Goncourt i-a acordat scriitorului Vintilă Horia Premiul Goncourt, pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Autorităţile române au intervenit pe lângă cele franceze pentru a nu i se acorda scriitorului acest premiu. Iată ce a notat Vintilă Horia în propriul jurnal, în legătură cu incidentul respectiv: „Guvernul de la Bucureşti, după ce eu refuzasem să merg la Ambasadă, să mă fotografiez cu trimişii lui în Franţa, a dezlănţuit o campanie contra mea, condusă de Mihai Ralea, trimis special la Paris în acest scop. Aşa a început scandalul Goncourt“ (Cf. Vintilă Horia, Note pentru Axente Sever, jurnal, 1989, în „Steaua“, an XLI, nr. 4, apr. 1990, p. 11). Informaţii suplimentare despre acest incident se pot găsi în revista „Excelsior“, anul II, nr. 6, 1993, p. 72 (numărul respectiv din „Excelsior“ este dedicat lui Vintilă Horia).

3 Iată o dovadă în acest sens: „Auzind că urmează să fie publicat cu primul său roman scris în străinătate, la Gallimard, cea mai mare editură franceză, exilaţii l-au delegat pe Mircea Eliade, tipărit tot acolo, să intervină pe lângă director, ca să i se rezilieze contractul. După ce i-a ascultat pledoa ria, Gaston Gallimard a zis:

– Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să ştii că, pe scaunul pe care stai acum, a stat el în urmă cu o oră şi a vorbit despre dumneata cu o admiraţie cum nu mi-a mai fost dat să aud.“ (Dan Ciachir, Fuga din țară a lui Petru Dumitriu. Jenanta scenă cu Mircea Eliade la Gallimard, în „Evenimentul zilei“, 24 nov. 2018). N.B. – Nu știm să existe din altă sursă acest dialog. Informația trebuie luată cum grano salis.