Împărătese care au modelat secole prin stăruința lor înțeleaptă, prin impunerea suveranității imperiale cu pricepere nebănuită și, mai des decât ne-am închipui, prin strategii nemiloase, salvând Bizanțul de la o artă pur simbolică și decorativă și redându-i lumea sa complexă, nesupusă și profund religioasă. O poveste vibrantă și plină de mister spusă de una dintre cele mai importante cercetătoare ale perioadei medievale.
Deși au ajuns să obțină puterea totală în cadrul dinastiilor bizantine prin căsătorie, toate aceste împărătese au continuat să poarte purpura imperială și să exercite o putere colosală singure, de la Constantinopol – regina cetăților, anihilându-și adversarii fără ezitare prin abile acțiuni diplomatice pregătite pentru împărați din lumea largă, papi și califi, dar și pentru mai-marii familiilor lor. Și au reușit, cu inteligență și fără scrupule, să pună capăt iconoclasmului oficial și să redea icoanelor locul lor de adorație din Biserica Răsăriteană, schimbând profund, în același timp, cursul istoriei, al Bizanțului, al Islamului și al întregului Apus. (Editura)
Spre finalul secolului al VIII-lea, în anul 787 d.Hr., reprezentanți ai întregii lumi creștine au fost convocați în cetatea Niceea, astăzi orașul Iznik din nord-vestul Turciei. Scopul lor era să pună capăt iconoclasmului, distrugerii icoanelor, redându-le acestor imagini sfinte rolul lor îndreptățit ca loc de rugăciune din biserică. În total 365 de episcopi, printre care și doi nunții papali și reprezentați ai celorlalte mari patriarhii de la Alexandria, Antiohia și Ierusalim, și 132 de călugări au luat parte la al Șaptelea Sinod Ecumenic. După mai multe sesiuni, toți participanții au fost transportați cale de 75 de kilometri pe uscat și peste Bosfor până la Constantinopol, pentru ca împărații bizantini să poată asista la încheierea triumfală a sinodului. Reuniunea a avut loc în palatul imperial numit Magnaura, la 14 noiembrie 787. Potrivit documentelor sinodului, „Patriarhul a luat Simbolul credinței și, împreună cu întregul sinod, i-a rugat pe împărați să îl pecetluiască cu sfintele lor semnături. Cu adevărat strălucita și evlavioasa împărăteasă l-a luat și l-a semnat, apoi l-a dat fiului și coîmpăratului ei, care la rândul său l-a semnat și el…“ Împărăteasa era Irina, care domnea de șapte ani în numele fiului ei minor. „Iar toți episcopii i-au aclamat la unison pe împărați în acest fel: «Mulți ani împăraților Constantin și Irina, mama sa! Mulți ani împăraților ortodocși, mulți ani împăraților victorioși, mulți ani împăraților făcători de pace! Noului Constantin și Elenei celei noi, fie pomenirea lor veșnică! O, Doamne, păzește imperiul lor! Hărăzește-le o viață senină! Ajută cârmuirea lor! O, Dumnezeule din Ceruri, păzește-i pe cei (care guvernează) pe pământ!» Apoi împărații au rânduit ca textele Părinților citite și semnate la cea de-a patra întâlnire de la Niceea să fie făcute cunoscute… Și astfel sinodul și-a încheiat lucrările.“
Aceste aclamații îi compară pe împărăteasa văduvă și pe fiul ei de 16 ani cu Constantin I, primul împărat roman care a îmbrățișat creștinismul, și cu mama sa, Elena, care la începutul secolului al IV-lea a descoperit adevărata Cruce, pe care fusese răstignit Iisus. Noul Constantin și noua Elena din secolul al VIII-lea sunt asemuiți cu sfinții Bisericii Ortodoxe, prăznuiți anual pe 21 mai. La fel cum Constan tin I prezidase Primul Sinod Ecumenic din 325, desfășurat tot la Niceea, Irina a preluat conducerea acestei ultime sesiuni, pen tru a sublinia rolul ei conducător în restabilirea valorii icoanelor. Dar ea era femeie. Intrase în familia imperială prin căsătorie și adoptase statutul de conducător băr bat în perioada în care fiul ei era minor, iar mai târziu avea să-și asume controlul unic asupra imperiului, după ce el a ajuns la vârsta majoratului și a încercat să conducă pe cont propriu.
După eforturi care au durat douăzeci și opt de ani, Irina nu a reușit să repună în drepturi cultul icoanelor. În schimb, nepoata ei, Eufrosina, avea să joace un rol esențial când fiul ei vitreg, Teofil, urma să se căsătorească, la vârsta de 16 ani. Și-a îndeplinit rolul matern de a-l ajuta să-și aleagă o consoartă. Dintre cele șapte candidate, Teofil a ales-o pe Teodora și, „de față cu întregul senat, i-a dăruit un inel de aur care marca logodna imperială. Imediat după aceea, doamnele de onoare ale împărătesei Eufrosina… au luat-o și s-au ocupat de ea cu toată cuviința, eticheta și respectul cuvenite. Douăzeci și două de zile mai târziu, Teodora a fost încoronată împreună cu împăratul Teofil… în preasfânta și străvechea biserică a Sfântului Ștefan întâiul-mucenic din Daphne.“
După doisprezece ani, în 842, Teofil a murit la vârsta de 29 de ani, lăsând în urmă pe Teodora cu fiul lor Mihail, în vârstă de doi ani. Împărăteasa a hotărât să-i apere dreptul la moștenirea tronului tatălui său. Supusă criticilor de ascetul Simeon, care fusese persecutat de Teofil, Teodora i-a răspuns: „De vreme ce ai tras această concluzie, stai departe de mine. Pentru că așa cum mi-a transmis și am învățat de la soțul meu, voi domni cu brațul ferm. Vei vedea.“ Și un an mai târziu, avea să restabilească venerarea icoanelor. Teodora este preamărită ca sfântă pentru această faptă, comemorată drept „Triumful Ortodoxiei“. În acest fel, nora nepoatei Irinei a repus în drepturile lor depline imaginile religioase ale Bizanțului. A menținut și controlul asupra puterii imperiale în următorii doisprezece ani, până când fiul ei Mihail a ajuns la vârsta la care să conducă în nume propriu.
Aceste trei văduve au exercitat puterea imperială și au schimbat cursul istoriei imperiului în manieră intenționată, deliberată și coerentă. Irina, Eufrosina și Teodora au deținut autoritatea și influența la Bizanț, în ultimul sfert al secolului al VIII-lea și în prima jumătate a celui de-al IX-lea, ca soții de împărați: Leon al IV-lea (775-780), Mihail al II-lea (820-829) și Teofil (829-842). Nu este vorba de susținerea personală a cultului icoanelor. Mai întâi Irina și apoi, categoric, Teodora au revenit la venerarea icoanelor după două perioade de distrugere oficială la care au fost supuse. Eufrosina a jucat și ea un rol esențial, stabilind legătura dintre celelalte două împărătese. Contribuția ei cea mai semnificativă constă în transmiterea recunoașterii îndatoririlor funcției imperiale și susținerea răspunderilor dinastice în condiții vitrege. În calitate de nepoată a unei strălucite împărătese și de soacră eficientă a alteia, Eufrosina a făcut dovada unei continuități fără egal a puterii la feminin. Rolul ei de intermediere dintre două conducătoare iconodule cât se poate de bine cunoscute este cu atât mai semnificativ cu cât a reușit să rămână ascuns aproape în întregime. Sursele contemporane ei nu i-au recunoscut importanța și s-a bucurat doar rareori de atenție în analiza istorică.
Cooptarea prin căsătorie în dinastia conducătoare le-a asigurat acestor femei o legătură specială cu autoritatea omniprezentă a domnitorului bizantin, în primă instanță prin intermediul soților lor, iar mai târziu prin fiii pe care i-au avut. Ca văduve, au continuat să poarte purpura imperială și au găsit și modalități suplimentare să influențeze cursul evenimentelor. Nu erau singure, primeau ajutor din partea bărbaților în eforturile lor. Ele au reușit cu adevărat să restaureze o ordine profund patriarhală și s-au dovedit păstrătoarele ei cele mai autentice. Dar realizarea lor comună s-a bazat pe folosirea cu agerime a resurselor imperiale, a aptitudinilor politice și a angajamentului ferm în vederea conservării rolului icoanelor creștine. Din câte se pare, nu există vreun alt exemplu asemănător: trei generații de împărătese care s-au pus în fruntea unei mișcări care, datorită lor, a căpătat o identitate deplină și care a și reușit pe deplin, deși șansele lor erau minime.
Bizanțul a devenit faimos și datorită împărăteselor lui. Lumea clasică a adus la lumină puține conducătoare de talia lor, cu excepția Cleopatrei și Agrippinei; lumea islamică, niciuna. Sub Camilla și Boudicca, vechii volsci și britoni (britani) au triumfat asupra forțelor romane, făcând o vie impresie, dar fără rezultate palpabile. Mai târziu, întâlnim regine influente de-a lungul întregii istorii medievale, de multe ori înfățișate într-o manieră inspirată de cea bizantină. În perioada modernă timpurie, au existat personalități excepționale, așa ca Elisabeta I. Însă în Bizanțul medieval, de la Elena din secolul al IV-lea și până la Zoe, care în secolul al XI-lea a înălțat patru bărbați la demnitatea imperială, fără a o trece cu vederea pe animatoarea de circ care l-a sedus pe împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, istoria imperială abundă de împărătese care strălucesc în paginile ei. La rândul lor, cele trei împărătese din secolele al VIII-lea și al IX-lea și-au găsit un model în poveștile despre Antichitatea târzie.
*
Potrivit istoricilor care scriu despre ele, împărătesele erau mai puțin înzestrate să conducă decât împărații. Ca femei, sufereau de slăbiciuni inerente, atât fizice, cât și morale, fiind și lipsite de experiență și de cunoaștere în ale politicii, prin urmare nu puteau avea o influență pozitivă în acest domeniu. În mod normal, se presupune că se bizuiau chiar mai mult decât suveranii bărbați pe sfaturile sfetnicilor de încredere și ale administratorilor versați. În special depindeau în mare măsură de eunucii lor oficiali de la curte, care aveau acces direct la apartamentele doamnelor din palat. Însă când lucrurile mergeau prost, femeile erau blamate mai mult decât s-ar cuveni. Și unii suverani bărbați erau la fel de dependenți de eunucii lor, dar tot femeile au fost victimele unui asemenea proces de interpretare istorică nedreaptă. Sursele atribuie bărbaților o mult mai mare influență în procesul de guvernare decât femeilor, deoarece stereotipurile legate de sex erau foarte răspândite la Bizanț și au rămas evidente în canonul istoric.
În ce privește religia și definirea dreptei credințe, suveranii bărbați erau fie lăudați pentru impunerea ortodoxiei, fie făcuți răspunzători de apărarea cu insistență a unor practici incorecte și a unor convingeri eretice. Faptul se leagă de presupusa lor capacitate de a înțelege teologia sau de a o interpreta greșit. Dar era răspândită părerea că femeile ar fi incapabile să urmărească argumentele teologice complicate, având doar credință oarbă în asistența vizuală a credinței, de felul icoanelor. În acest domeniu, la fel ca în altele, se disting cât se poate de limpede prejudecățile comentatorilor și cronicarilor bărbați. Drept exemplu, iată cum evocă Ignatie Diaconul rolul împărătesei în sinodul din 787: „Irina era o simplă femeie, dar avea atât iubirea lui Dumnezeu, cât și tăria în judecată, dacă este drept să numești femeie pe cea care se arată mai presus chiar decât bărbații prin evlavia priceperii ei; căci ea a fost unealta lui Dumnezeu în iubirea și mila Lui față de neamul omenesc.“ Dincolo de intenția lui de a face un compliment, presupunerile din spatele înaltelor laude nu sunt câtuși de puțin măgulitoare pentru femei.
Cele trei împărătese studiate în volumul de față s-au distins tocmai prin noile politici inițiate în domeniul practicii religioase. Ele au insistat să fie respins ceea ce se considera a fi o inovație – interzicerea imaginilor sfinte, impusă de bărbați, unii fiindu-le și rude. Prin impunerea renunțării la iconoclasmul oficial și refacerea cultului icoanelor în Biserica Răsăriteană, Irina, Eufrosina și Teodora au modificat profund cursul istoriei. În absența lor, arta – și nu numai arta – Bizanțului, a Islamului și a Occidentului ar fi fost diferite, poate chiar radical diferite. Metodele folosite de ele pentru a influența facțiunile de la curte, pentru a-i persuada pe sfetnicii și teologii iconoclaști și insistența dovedită par, toate, să reflecte hotărârea lor de a acționa ca factori activi, de a prelua inițiativa și apoi de a-și impune decizia cu toată forța pe care o aveau la dispoziție, ca suverani extrem de puternici. Pentru început însă, istoria reușitei lor trebuie pusă în contextul Bizanțului din secolul al VIII-lea.
*
Sosirea la Istanbul dinspre mare a rămas unul dintre marii fiori trăiți de călătorii moderni către vechiul Bizanț. Dar era mult mai impresionant în secolul al VIII-lea, mai ales pentru cei care nu mai văzuseră niciodată edificii comparabile cu cele de aici. Pentru Irina, care a ajuns prima oară în Regina Cetăților la începutul lui noiembrie 769, când era extrem de tânără, trebuie să fi fost un eveniment tulburător. Venind peste mare de la palatul Hieria, de pe malul asiatic de vizavi, Irina a văzut mai întâi profilul cetății Bizanț, acropola care se avântă spre Bosfor acolo unde se întâlnește cu Marea Marmara, iar la nord Cornul de Aur, portul cu ape adânci. Venind dinspre mare, nu avea cum să rateze cele mai frapante monumente ale orașului: impunătoarea cupolă a catedralei Hagia Sofia, Sfânta Înțelepciune, vizibilă la orizont de la mare distanță; columnele cu statui în vârf, care străpungeau bolta de deasupra cetății, marcând monumentele ridicate de Constantin cel Mare, întemeietorul orașului, și de mulți dintre urmașii lui. Irina putea să fi remarcat statuia ecvestră a lui Iustinian de pe columna lui din piața Augusteion sau Columna Goților de pe acropolă. În acele vremuri, când nu erau fotografii ori cărți poștale, nu avea de unde să-și facă o idee despre grandoarea și proporțiile cetății. Și privind tot de pe mare, nu avea cum să nu remarce solidele ziduri maritime care se întindeau cale de cinci kilometri de-a lungul țărmului.
Anunțul oficial al sosirii Irinei este prezentat în stil laconic de Scurta istorie a patriarhului Nichifor: „În cel de-al 8-lea indiction, Constantin a adus din Elada o soție pentru fiul său, Leon, și anume pe Irina, iar în luna lui decembrie a încoronat-o augousta și, după ce a unit-o cu fiul lui, au sărbătorit nunta“. Teofan comentează mai detaliat: „La 1 noiembrie din cel de-al 8-lea indiction, Irina și-a făcut apariția venind de la Atena. A sosit în cetatea imperială de la Hieria, escortată de multe dromones și chelandia împodobite cu pânze de mătase și a fost întâmpinată de bărbați de seamă din oraș și de soțiile lor, care i-au deschis calea. În ziua de 3 din aceeași lună a lui noiembrie, Patriarhul s-a dus la biserica din Pharos de la palat și a încheiat solemn logodna dintre împăratul Leon și Irina. La 17 decembrie, Irina a fost încoronată împărăteasă în Sala Augousteus. Apoi a pornit spre capela Sf. Ștefan din Daphne și a primit cununa matrimonială împreună cu Leon, fiul lui Constantin“.
Așadar, Irina se îmbarcase în Grecia centrală la sfârșitul lui octombrie 769 și trecuse prin Dardanele în Marea Marmara, poposind în palatul Hieria, de pe țărmul asiatic. Ținând seama că vremea era impredictibilă, la fel și programarea navigației, s-a oprit la o reședință imperială unde să se poată odihni înainte de a intra în Regina Cetăților. După câteva zile, la 1 noiembrie, după ce probabil se răspândise știrea sosirii ei, a traversat Bosforul escortată de o mulțime de alte vase și arborând pânze de mătase. Toată protipendada orașului, bărbați și femei, a ieșit să o întâmpine cu prilejul acestei prime recepții la Bizanț, desfășurată probabil în portul Boukoleon.
Acostarea la Boukoleon a fost, cu siguranță, însoțită de o explozie de culori și de urale, în prezența celor mai distinși cetățeni, dar și a unui puhoi de localnici care încercau cu toții să o vadă măcar o clipă pe prințesa cea nouă, care urma să le devină împărăteasă. Probabil a fost prezent și un element muzical, asigurat de membrii facțiunilor din circ sau pur și simplu de alți binevoitori veniți să cânte și să danseze în onoarea ei. Irina a coborât de pe vas, fiind întâmpinată ceremonios de comitetul desemnat. Pentru a urca panta abruptă spre Marele Palat, este posibil să fi fost purtată în lectică, urmată de reprezentanți ai notabilităților, poate însoțiți de o escortă militară de scholarioi și de un crainic oficial. Cetățenii de mai mică importanță s-au ținut după cortegiu pe străzile mărginite de mulțimi de oameni, înghesuindu-se fiecare să vadă dacă era cu adevărat atât de frumoasă pe cât se zvonise. Din imaginile medievale mai târzii care înfățișează doamne purtate în lectică, este limpede că nu existau perdele care să le ferească de privirile curioșilor. Ceremoniile oficiale bizantine îi obligau pe participanți să se înfățișeze poporului.
Desigur, Irina nu plecase singură din Grecia în călătorie: era cu siguranță acompaniată de propriii servitori și de alte persoane, probabil și de o doamnă din familia ei, care mai târziu avea să încheie o căsătorie cât se poate de avantajoasă. Luase cu ea și trusoul propriu – haine, bijuterii, lenjerie, mobilă și așa mai departe, chiar dacă era sortită să poarte veșmintele oficiale, imperiale în cea mai mare parte a vieții. Toată suita și bagajele ei trebuie să fi fost purtate urcând dealul spre centrul orașului, socotit cel mai mare și mai strălucit din lume. În vreme ce era condusă printre vilele și casele de pe pantele acelui cartier select, a avut prilejul să vadă o parte din zonele cele mai privilegiate, ocupate de membri ai familiei conducătoare și de rudele lor mai îndepărtate, alături de cetățeni cu vechime din orașul lui Constantin. Aceștia aveau toată îndreptățirea să se cheme „bizantini“, trăgându-se din locuitori ai așezării antice Bizanț. De acolo, priveliștea asupra Mării Marmara rivaliza cu spectacolul oferit de oraș: structura masivă a Hipodromului, imensul circ roman de lângă complexul Marelui Palat, iar la nord băile publice numite Zeuxippos. Din vârful dealului, a putut admira din nou Hagia Sofia, cea mai mare biserică nu numai din oraș, ci din întreaga lume creștină de la acea vreme. De acolo mai era puțin până la Poarta de Bronz (Chalke) a Marelui Palat, de fapt intrarea principală, decorată cu mozaicuri imperiale și cu sculpturi antice. Palatul, aflat în spatele unor ziduri care împrejmuiau o mare suprafață din oraș, era bine păzit și apărat împotriva oricărui asalt. În mijlocul ovațiilor și strigătelor de bun-venit, Irina a fost preluată aici de escorta oficială imperială care o aștepta. Această scurtă călătorie din port la palatul din Constantinopol a reprezentat cea dintâi apariție a ei publică, deși neoficială, și i-a permis să-și facă o impresie despre orașul unde urma să-și petreacă următorii treizeci de ani din viață, ca împărăteasă a Bizanțului.
*
După cinci ani petrecuți în fruntea Imperiului Bizantin, pierderea puterii și exilarea Irinei au pus capăt domniei primei femei împărat. Avea probabil în jur de 50 de ani. Istoricii moderni se grăbesc să sublinieze că a fost un experiment nefericit, sortit eșecului. Dar Irina nu poate fi judecată doar după ultimii săi cinci ani de domnie solitară, pentru că influența ei formatoare asupra guvernării Bizanțului, începând din 780, nu poate fi trecută cu vederea. Ea a fost, vreme de peste douăzeci de ani, figura dominantă la curtea imperială a Constantinopolului. Grație inițiativei ei, s-a plănuit cu succes sinodul din 787 și repunerea în drepturi a icoanelor. Spre sfârșitul secolului, când a început negocierile cu Carol, a fost implicată într-o serie de evenimente pe care nu le-a mai stăpânit. Planul care ar fi putut să aibă drept rezultat o căsătorie de conveniență și o alianță politică utilă a fost blocat de dorința papei Leon al III-lea de a-și asuma un rol mai notabil în politicile occidentale medievale. Prin urmare, episcopul Romei a fost singurul care a dobândit puteri sporite din evenimentele anului 800. Leon al III-lea a preluat rolul principal în actul dramatic al încoronării – iar motivele sale erau radical diferite de ale Irinei, deoarece el vedea în încoronarea lui Carol o demonstrație limpede a puterilor sacre ale Bisericii de a acorda titlul imperial unui candidat vrednic, potrivit unei Donații a lui Constantin plastografiate. Un asemenea fapt nu putea fi anticipat la Constantinopol, dar consecințele lui aveau să fie colosale asupra Imperiului din Răsărit.
Urmările au fost la fel de semnificative și pentru franci. Mai târziu, Carol avea să insiste ca să-l încoroneze ca împărat pe fiul său Ludovic, fără o intervenție papală. Astfel, și-a desemnat succesorul și, la momentul cuvenit, Ludovic a moștenit autoritatea tatălui său. Însă ideea că un suveran occidental nu putea fi cu adevărat împărat fără o încoronare papală și aclamațiile din vechea Romă a provenit din ceremonialul conceput de Leon al III-lea în 800. De atunci, pretendenții la titlul imperial, mai ales cei slabi, plecau în pelerinaj la Roma, în încercarea de a dobândi mai mare apreciere și autoritate, în virtutea ritualului papal de încoronare. Mulți dintre pretendenții mai puternici s-ar fi putut dispensa de ritualul săvârșit de episcopii romani, însă până și stăpânitorii germani din secolul al X-lea, Otto I, al II-lea și al III-lea, și-au dorit să marcheze această asociere. Tot ei au subliniat importanța simbolică a încoronării, dăruind însemne imperiale mai grandioase și mai extravagante, care au rămas la Roma după întoarcerea lor spre nordul Europei. Astfel, de-a lungul vremii, servindu-se în continuare de argumentele inventate din Donație, episcopii Romei au putut să afirme că, în lipsa încoronării papale, nimeni nu putea fi împărat, și cu atât mai puțin Sfânt Împărat Roman (așa cum a ajuns să fie titlul lui).
Împărătese în purpură pe tronul Bizanțului medieval de Judith Herrin urmează să apară la Editura Baroque Books and Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu, în colecția „Savoir-Vivre Imperial“.)