Witold W, un pianist polonez trecut de 70 de ani, binecunoscut pentru interpretările sale din Chopin, este invitat să concerteze la Barcelona, în cadrul unui program organizat de Cercul Concertistic. Beatriz, o doamnă distinsă, de aproape 50 de ani, soția unui bancher, este persoana însărcinată să pună la punct toate detaliile legate de sejurul și concertul pianistului. Beatriz nu este încântată de recitalul oferit de Witold și nu își ascunde cu totul dezamăgirea în cursul dineului unde se vorbește engleza, singura limbă știută relativ de amândoi protagoniștii. Plecarea pianistului a doua zi sugerează că asta a fost tot, o seară de Chopin și o cină de curtoazie. Doar că Witold insistă să rămână o prezență în viața ei. Beatriz va ceda oare, sau nu, insistentelor lui mesaje și dorinței de a fi cu ea așa cum sunt „un bărbat normal și o femeie normală” care fac „lucruri normale”?
Cel mai recent roman al scriitorului sub-african J.M. Coetzee poate fi citit ca un roman de dragoste, o dragoste ce trebuie să spargă bariera lingvistică pentru a fi acceptată, dar și ca un roman despre limba care poate fi înțeleasă doar prin iubire. Un roman despre relațiile interumane, despre dragostea oarbă și compasiune. Un roman ce-l provoacă permanent pe cititor să descopere sensurile ascunse ale autorului.
UNU
- Mai întâi femeia îi dă bătăi de cap, urmată curând de bărbat.
- La început, el are o idee foarte clară despre cine e femeia. E înaltă, grațioasă; după standardele convenționale, n-ar putea fi socotită frumoasă, dar trăsăturile ei – păr și ochi negri, pomeți înalți, buze pline – sunt frapante, iar vocea, un contralto grav, are o suavă putere de atracție. Sexi? Nu, nu e sexi și cu siguranță nu-i seducătoare. O fi fost sexi în tinerețe, cum să nu fi fost cu silueta asta?, dar acum, trecută bine de patruzeci de ani, mai curând sugerează o anume distanțare. Când merge, nu-și leagănă șoldurile, ci alunecă dreaptă, maiestuoasă chiar – un aspect care sare în ochi.
Astfel i-ar rezuma el înfățișarea exterioară. Cât privește firea ei, sufletul, o să fie timp să se dezvăluie. De un lucru este sigur: e o persoană bună, amabilă, prietenoasă.
- Bărbatul e mai problematic. Și de data asta, ca idee generală despre el, totul e limpede. Un polonez, la șaptezeci de ani, încă viguros, un pianist cunoscut în special pentru interpretarea lui Chopin, deși e un interpret controversat: Chopin-ul lui nu e defel romantic, dimpotrivă, mai degrabă auster, un Chopin ca moștenitor al lui Bach. Din această perspectivă, el e considerat o ciudățenie a scenei de concert, suficient de ciudat încât să atragă un public restrâns, dar cu putere de discernământ, la Barcelona, orașul în care a fost invitat, orașul în care o va întâlni pe femeia grațioasă, cu glas suav.
Însă abia ce pășește polonezul în lumina reflectoarelor, că începe să se metamorfozeze. Cu surprinzătoarea coamă de păr argintiu, cu interpretarea distinctă a lui Chopin, polonezul promite să fie un personaj cu totul deosebit. Dar în ceea ce privește sufletul, sentimentele, e tulburător de opac. Nu e vorbă, la pian interpretează cu sufletul; totuși, sufletul ce-l animă e al lui Chopin, nu al său. Iar dacă acest suflet pare neobișnuit de uscat și de aspru, ar putea fi un indiciu al unei anumite aridități a propriului temperament.
- De unde vin, oare, înaltul pianist polonez și eleganta femeie cu mersul alunecos, soția bancherului, care-și umple zilele cu acțiuni caritabile? Au tot bătut la ușă un an întreg, dorind să fie lăsați să intre, iar dacă nu, să fie refuzați și lăsați în pace. A venit, în sfârșit, vremea lor?
- Invitația la concertul polonezului a fost făcută de un cerc care, de zeci de ani, organizează recitaluri lunare la Sala Mompou, în Cartierul Gotic din Barcelona. Recitalurile sunt destinate publicului larg, însă biletele costă mult, iar auditoriul se cerne mai degrabă dintre cei bogați, tot mai bătrâni și conservatori în gusturi.
Femeia cu pricina – se numește Beatriz – e membră a comitetului care administrează seria de concerte. Își îndeplinește rolul ca pe o datorie civică, dar și deoarece crede că muzica e ceva bun în sine, așa cum e iubirea, sau caritatea, frumusețea, o bunătate care-i face pe oameni să fie mai buni. Deși conștientă că certitudinile ei sunt naive, nu renunță la ele. E o persoană inteligentă, însă nu meditativă. O parte a inteligenței ei constă în conștientizarea faptului că prea multă meditație poate paraliza voința.
- Decizia de a-l invita pe polonez, al cărui nume are atâtea w-uri și z-uri, încât nimeni din comitet nici măcar nu încearcă să-l pronunțe – se referă la el pur și simplu ca „polonezul“ –, este luată numai după un oarecare examen de conștiință. Candidatura lui a fost propusă, nu de ea, Beatriz, ci de prietena ei, Margarita, spiritul animator din culisele seriei de concerte, care, în tinerețe, a studiat Conservatorul la Madrid și are cunoștințe muzicale mult mai temeinice decât ea.
Polonezul, zice Margarita, a deschis în țara lui drumul pentru o nouă generație de interpreți ai lui Chopin. Le arată o cronică la un concert susținut de el la Londra. După cum spune cronicarul, a apus moda unui Chopin puternic, percutant – Chopin interpretat ca Prokofiev. N-a fost niciodată altceva decât o reacție modernistă la etichetarea maestrului franco-polonez ca spirit „feminin“, visător, delicat. Chopin care apare acum, autentic din punct de vedere istoric, are tonuri suave, în stil italian. Interpretarea revizuită a lui Chopin, oferită de polonez, chiar dacă oarecum super-intelectualizată, trebuie salutată.
Ea, Beatriz, nu e sigură că vrea să asculte o seară întreagă de Chopin autentic din punct de vedere istoric, și nici, mai relevant, dacă Cercul destul de sobru o va aprecia favorabil. Dar Margarita ține foarte mult la această propunere, iar Margarita este prietena ei, prin urmare, îi oferă tot sprijinul.
Așa se face că polonezului i s-a trimis invitația respectivă, propunându-i-se o dată și un onorariu, iar invitația a fost acceptată. Și iată că a sosit ziua. El a venit cu avionul de la Berlin, a fost așteptat la aeroport și a fost dus cu mașina la hotel. Planul pentru seara concertului e ca, după recital, ea, împreună cu Margarita și soțul acesteia, să-l invite la restaurant.
- De ce soțul lui Beatriz nu va participa și el? Răspunsul: deoarece el nu participă niciodată la evenimentele Cercului Concertistic.
- Un plan foarte simplu. Dar se ivește ceva neprevăzut. În dimineața cu pricina, Margarita îi dă telefon și-i spune că s-a îmbolnăvit. Aceasta e sintagma destul de convențională pe care o folosește: caído enferma, s-a îmbolnăvit. De ce anume s-a îmbolnăvit? Nu zice. E vagă, intenționat vagă, cel puțin așa pare. Însă nu va veni la recital. Și nici soțul ei. Prin urmare, o roagă pe Beatriz să preia, nu-i așa?!, rolul gazdei, cu alte cuvinte, să se ocupe ca oaspetele să fie luat la timp de la hotel și dus la sala de concert, apoi să-l ducă la restaurant, dacă el va dori asta, astfel încât, atunci când se va întoarce în țara lui natală, să le poată spune prietenilor: Da, m-am simțit bine la Barcelona, absolut. Da, au avut grijă de mine.
– În regulă, zice Beatriz. Mă voi ocupa. Și sper să te faci repede bine.
- O știe pe Margarita încă din copilărie, când mergeau împreună la școala călugărițelor; întotdeauna și-a admirat prietena pentru spiritul ei, inițiativa, aplombul social. Acum trebuie să-i țină locul. Ce va implica asta, să țină companie unui om venit într-o vizită scurtă, într-un oraș străin? Cu siguranță că, la vârsta lui, nu se va aștepta la o relație sexuală. Dar cu siguranță se va aștepta să fie flatat, ba chiar să se flirteze cu el. Ea n-a fost niciodată preocupată să stăpânească arta flirtului. Margarita e alt gen de persoană. E dezinvoltă cu bărbații. Ea, Beatriz, nu o dată și-a urmărit amuzată prietena cum se lăuda cu toate cuceririle ei. Dar nu-și dorește s-o imite. Dacă oaspetele lor are mari speranțe în ceea ce privește tămâierile, ei bine, o să fie dezamăgit.
- Din cele spuse de Margarita, polonezul e un pianist „cu adevărat remarcabil“. L-a auzit când l-a văzut în carne și oase la Paris. E posibil să se fi întâmplat ceva carnal între cei doi, Margarita și polonezul; iar după ce a pus la cale vizita lui la Barcelona, ea să dea bir cu fugiții în ultima clipă? Sau s-o fi săturat, în fine, soțul ei și a hotărât altminteri? Așa să fie înțeles acel „s-a îmbolnăvit“? De ce trebuie să fie totul atât de complicat?
Acum e nevoită să se ocupe ea de străin! N-are nici un motiv să creadă că el vorbește limba spaniolă. Dar dacă nu vorbește nici engleza? Dacă e genul de polonez care vorbește franceza? Printre membrii Cercului Concertistic, singurii vorbitori de franceză sunt soții Lesinski, Ester și Tomás; iar Tomás, trecut de optzeci de ani, e tot mai șubred. Cum se va simți polonezul când, în locul Margaritei vivace, se va trezi în compania decrepiților Lesinski?
Nu e nerăbdătoare să vină seara. Ce mai viață, cugetă ea, viața unui muzicant itinerant! Aeroporturile, hotelurile, toate diferite și totuși asemenea; gazdele pe care trebuie să le tolereze, toate diferite și totuși asemenea: femei de vârstă mijlocie, cu efuziuni sentimentale, însoțite de soți plicticoși. Destul ca să sufoce orice scânteie s-ar găsi într-un suflet.
Cel puțin ea nu e exuberantă. Nici nu pălăvrăgește. Dacă, după concert, polonezul va vrea să se retragă într-o tăcere melancolică, va tăcea și ea melancolic.
- Nu e un lucru ușor să organizezi un concert, să te asiguri că totul se desfășoară ca la carte. Iar greutatea a căzut acum cu totul pe umerii ei. Își petrece după-masa la sala de concerte, bate la cap personalul (din experiența ei, supervizorul e prea lent), bifează detaliile. E necesară înșiruirea detaliilor? Nu. Dar prin atenția acordată detaliului, Beatriz va dovedi că posedă virtuțile răbdării și competenței. Prin comparație, polonezul se va dovedi lipsit de spirit practic, de inițiativă. Dacă virtutea poate fi concepută ca o cantitate, atunci cea mai mare parte a virtuții polonezului se consumă pe muzica lui, lăsând prea puțin pentru relațiile lui cu lumea; câtă vreme virtutea lui Beatriz se consumă egal în toate direcțiile. 12. Fotografiile publicitare înfățișează un bărbat cu un profil accentuat și o claie de păr alb, cu privirea ațintită în zare. Biografia alăturată informează că Witold Walczykiewicz s-a născut în 1943 și a debutat în concert la paisprezece ani. Sunt menționate premiile pe care le-a luat și câteva din înregistrări. Ea se întreabă ce a însemnat să se fi născut în 1943 în Polonia, în toiul unui război, fără nimic de mâncare în afară de supă cu varză și coji de cartofi. Oare dezvoltarea fizică a copilului este afectată? Dar spiritul? Oare Witold W va dovedi că poartă în oasele lui, în spiritul lui, urmele unei copilării chinuite de foamete? Un bebeluș care plânge în noapte plânge de foame. Ea s-a născut în 1967. În 1967, nimeni din Europa nu era nevoit să mănânce supă de varză: nimeni din Polonia, nimeni din Spania. Ea, una, n-a cunoscut niciodată foamea. Niciodată. O generație binecuvântată. Și fiii ei au fost binecuvântați. Au devenit tineri plini de energie, implicați profund în proiecte independente care să le transforme viețile în adevărate succese. Dacă au plâns vreodată noaptea, a fost din pricina iritațiilor provocate de scutece, ori pentru că aveau toane, nicidecum că le era foame. Prin dorința de a avea succes, fiii ei seamănă cu tatăl lor, nu cu mama. Tatăl lor și-a transformat viața într-un succes indubitabil. Cât despre mama lor, încă nu e un lucru sigur. Oare e de ajuns că a propulsat în lume doi tineri bărbați, atât de bine hrăniți și energici? 13. Ea e o persoană inteligentă, bine educată, cultivată, o soție și o mamă bună. Dar nu e luată în serios. Nici Margarita, de altfel. Nici restul Cercului lor. Doamne din înalta societate: nu e greu să le iei în derâdere. Ridiculizate pentru faptele lor bune. Se ridiculizează și singure. Ce soartă de tot râsul! S-ar fi gândit vreodată că asta o așteaptă? Poate că de aceea Margarita a hotărât ca tocmai azi să se îmbolnăvească. ¡Basta! Gata cu faptele bune! 14. Soțul ei se ține departe de Cercul Concertistic. El e adeptul sferelor de activitate separate. Sfera de activitate a soției trebuie să fie a ei și numai a ei. S-au distanțat unul de altul, ea și soțul ei. Au fost colegi în anii studenției; el a fost prima ei iubire. În acele zile de început, s-au iubit cu pasiune, cu lăcomie. Pasiunea a persistat chiar și după nașterea copiilor. Apoi, într-o bună zi, pasiunea n-a mai fost acolo. El se săturase. Ea, la fel. Cu toate acestea, ea a rămas o soție fidelă. Bărbații îi fac avansuri, pe care ea se face că nu le înțelege, nu pentru că n-ar fi bine-venite, ci pentru că ea încă n-a făcut pasul, acel pas pe care numai ea îl poate face, pasul de la Nu la Da. 15. Îl vede pe polonez pentru prima oară, în carne și oase, când acesta pășește pe scenă, se înclină, apoi se așază la Steinway. Născut în 1943, prin urmare, în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Se mișcă fără probleme; nu-și arată vârsta. E uimită de cât de înalt e. Nu numai înalt, ci și masiv, un piept ce pare pe punctul să explodeze din vestă. Aplecat asupra claviaturii, seamănă cu un păianjen uriaș. Greu de imaginat că sub asemenea mâini mari, claviatura poate scoate sunete dulci, blânde. Și totuși se întâmplă. Oare pianiștii au, în comparație cu femeile, un avantaj înnăscut: mâini care la o femeie ar arăta grotești? Până acum, ea n-a acordat prea multă atenție mâinilor, mâini care să execute orice pentru stăpânii lor, asemenea unor servitori supuși, neplătiți. Mâinile ei n-au nimic special. Mâinile unei femei care, în curând, va împlini cincizeci de ani. Uneori, și le ascunde cu discreție. Mâinile trădează vârsta, la fel și gâtul, ca și pliurile de la subsuoară. Pe vremea mamei ei, o femeie putea încă apărea în public purtând mănuși. Mănuși, pălării, voaluri: ultimele vestigii ale unei epoci dispărute. 16. Al doilea lucru ce-o surprinde la polonez este părul. Extravagant de alb, extravagant de coafat într-o creastă. Așa se pregătește el pentru un recital? se întreabă ea: șezând în camera de hotel, în fața unui frizer care se ocupă de coafura lui? Dar poate că ea e ingrată. Printre maeștrii generației lui, urmași ai Abatelui Liszt, o coamă de păr cărunt sau alb trebuie să fie ținuta standard. Ani mai târziu, când episodul cu polonezul va fi devenit istorie, ea va cugeta la aceste prime impresii. Una peste alta, ea crede în primele impresii, când inima își transmite verdictul, fie în favoarea străinului, fie retrăgându-se din fața lui. Inima ei n-a fost favorabilă polonezului când l-a văzut pășind pe scenă, dându-și coama pe spate, pregătit să atace claviatura. Verdictul inimii: Ce poseur! Ce clovn bătrân! Va trece o vreme până va depăși acea primă, instinctivă reacție, și va vedea deplina personalitate a polonezului. Dar oare deplina personalitate nu înseamnă și a fi poseur, clovn bătrân? 17. Recitalul serii are două părți. Prima parte cuprinde o sonată de Haydn și o suită de dansuri de Lutosławski. A doua parte e consacrată celor douăzeci și patru de Preludii ale lui Chopin. Interpretează sonata lui Haydn cu tușeuri curate, energice, ca pentru a demonstra că mâinile mari nu sunt neapărat nedibace, dimpotrivă, pot să danseze împreună cu aceeași delicatețe ca mâinile unei doamne. Micile piese ale lui Lutosławski sunt o noutate pentru ea. Îi amintesc de Bartók, de dansurile lui populare. Și îi plac. Îi plac mai mult decât Chopin, care urmează. Și-o fi făcut polonezul un nume ca interpret al compozitorului, dar Chopin, cel cunoscut de ea, e mult mai intim și mai subtil decât ce oferă el. Chopin al ei are puterea s-o scoată din Barri Gòtic, din Barcelona, și s-o ducă în salonul unei vechi și maiestuoase case de provincie, undeva pe îndepărtatele șesuri poloneze, unde o lungă zi de vară se rostogolește spre apus, o briză mișcă perdelele, iar aroma trandafirilor se strecoară înăuntru. A fi transportat, a te simți dus, pierdut: o idee depășită, se pare, despre efectul muzicii asupra auditoriului – depășită și poate sentimentală. Dar este ceea ce-și dorește ea în această seară anume și tocmai asta nu-i oferă polonezul. După ultimul preludiu, aplauzele sunt politicoase, dar nu entuziaste. Ea nu e singura care, venită să asculte un Chopin interpretat de un polonez autentic, se simte dezamăgită. Drept bis și ca gest de curtoazie față de gazdele sale, polonezul oferă o piesă scurtă de Mompou1, interpretată într-o manieră mai degrabă absentă, apoi, fără urmă de zâmbet, părăsește scena. Să fie oare într-o dispoziție proastă azi, ori întotdeauna e așa? O să sune acasă și o să se plângă de primirea pe care i-au făcut-o catalanii filistini? Există o doamnă poloneză acasă care să-i asculte plângerile? Nu arată ca un bărbat însurat. Arată ca un bărbat cu divorțuri murdare și foste neveste care scrâșnesc din dinți, dorindu-i ce-i mai rău. 18. Se vădește că polonezul nu vorbește franceza. În schimb vorbește engleza, cât de cât; ea, Beatriz o vorbește fluent, după doi ani petrecuți la colegiul Mount Holyoke. Poligloții soți Lesinski sunt, prin urmare, de prisos. Totuși, bineveniți, luându-i de pe umeri o parte din povara ospitalității. În special Ester. O fi Ester în vârstă și îndoită de spate, dar are o minte brici. 19. Îl duc la restaurantul unde îi invită de obicei pe soliști, un local italian numit Boffini’s, cu prea multă catifea verde-închis în decor, dar cu un chef milanez de încredere. După ce se așază, Ester vorbește prima: – Trebuie că e greu, maestre, să coborâți pe pământ după ce ați fost printre nori cu muzica dumneavoastră sublimă. Polonezul își înclină capul, nici da, nici ba în ce privește norii printre care a fost. La o privire mai de aproape, urmele vârstei se ascund mai greu. Sunt pungi sub ochi; pielea gâtului atârnă; dosul mâinilor este acoperit de pete. Maestre. Mai bine să isprăvească iute cu problema numelor. – Dacă-mi permiteți, zice ea, cum să ne adresăm? În Spania, numele poloneze sunt dificil de pronunțat, după cum probabil v-ați dat seama până acum. Și nu putem continua să ne adresăm cu maestre toată seara. – Mă numesc Witold, răspunde el. Puteți să-mi spuneți Witold. Vă rog. – Iar eu sunt Beatriz. Prietenii noștri sunt Ester și Tomás. Polonezul ridică un pahar gol către cei trei prieteni noi: Ester, Tomás, Beatriz. – Sunt sigură, Witold, zice Ester, că nu sunt prima care vă ia drept acel faimos actor suedez, trebuie că știți la cine mă refer. O fantomă de zâmbet traversează chipul polonezului. – Max von Sydow, zice. Fratele meu cel rău. Vine după mine oriunde mă duc. Ester are dreptate: același chip prelung, lugubru, aceiași ochi de un albastru șters, aceeași ținută dreaptă. Vocea însă e dezamăgitoare. Nu are rezonanța joasă a fratelui cel rău. 20. – Povestiți-ne despre Polonia, Witold, zice Ester. Spuneți-ne de ce compatriotul dumneavoastră, Frédéric Chopin, a ales să trăiască în Franța și nu în țara lui natală. – Dacă ar fi trăit mai mult, s-ar fi întors în Polonia, răspunde polonezul, precaut cu timpurile verbale, dar folosindu-le corect. Era un bărbat tânăr când a plecat, era un bărbat tânăr când a murit. Tinerii nu sunt fericiți acasă. Caută aventura. – Iar dumneavoastră? întreabă Ester. Ați fost, ca și el, nefericit în tinerețe, în țara natală? E o ocazie pentru polonez, Witold, să spună cum era să fii tânăr și neliniștit în nefericita lui țară natală, să spună despre năzuința de a evada în Occidentul decadent, dar ispititor, însă el nu profită de ea. – Fericirea nu este cel mai important… cel mai important sentiment, spune el. Oricine poate fi fericit. Oricine poate fi fericit, dar e nevoie de cineva extraordinar ca să fie nefericit, cineva extraordinar așa ca mine – asta vrea el să le dea de înțeles? Ea se aude vorbind: – Care e cel mai important sentiment, Witold? Dacă fericirea nu e importantă, ce e important? Tăcere la masă. Prinde scurtul schimb de priviri între Ester și soțul ei. O să ne facă probleme? În ceasurile astea dificile care ne stau în față – ea o să le facă și mai dificile? – Eu sunt muzician, spune polonezul. Pentru mine, muzica este cea mai importantă.
1 Frederic Mompou Dencausse (1893-1987), compozitor și pianist spaniol.
Prezentare și traducere din limba engleză de Irina Horea
(Romanul Polonezul urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)