În Republica Socialistă Albania, o fetiță precoce de 11 ani, Pionier al Patriei, devine peste noapte martoră la dispariția celui mai dur și mai rezistent regim dictatorial comunist din lume: cel al lui Enver Hodja. Deși albanezii se așteaptă ca dărâmarea statuilor lui Hodja și Stalin să marcheze tranziția spre o societate liberă, democratică, anii ce urmează aduc cu ei privatizarea de tipul „terapiei de șoc“, imigrația masivă, inflația, jocurile piramidale, totul culminând cu un oribil război civil.
Carte a maturizării, Liberă alternează vocea fetiței care credea în figura protectoare a Tătucului Stalin cu cea a profesoarei de marxism, care pune la îndoială „libertatea“ adusă de capitalism.
Lea Ypi este profesoară de teorie politică la London School of Economics și profesoară de filosofie la Australian National University. Este autoarea mai multor cărți de teorie politică și câștigătoarea multor premii importante în domeniu, cum ar fi British Academy Prize for Excellence in Political Science și Leverhulme Prize for Outstanding Research Achievement. Trăiește la Londra. (Editura)
471: o scurtă biografie
Mă trag dintr-o familie de ceea ce învățătoarea Nora numea „intelectuali“.
– Sunt prea mulți copii de intelectuali în clasa asta, zicea la școală, cu o grimasă vag reprobatoare pe față.
„Un intelectual“, m-a asigurat tata, „e doar cineva cu educație universitară. Dar nu-ți face griji. În final, cu toții suntem muncitori. Toți trăim într-un stat muncitoresc“.
Chiar dacă amândoi părinții mei erau în mod oficial „intelectuali“ pentru că merseseră la facultate, niciunul dintre ei nu studiase ce-și dorise. Povestea tatei era cea mai încurcată dintre cele două. Fusese talentat la științe și, pe vremea când era la liceu, câștigase olimpiade la matematică, fizică, chimie și biologie. Și-a dorit să continue să studieze matematica, dar Partidul i-a spus că trebuie să se alăture adevăratei clase muncitoare din cauza „biografiei“ lui. Ai mei pomeneau adesea cuvântul acesta, dar eu nu l-am înțeles niciodată. Avea niște aplicații atât de vaste, încât nu puteai să-i discerni semnificația într-un context particular. Dacă îi întrebai pe ai mei cum s-au întâlnit și cum de s-au căsătorit, îți răspundeau: „Biografia“. Când mama pregătea un dosar la serviciu, i se reamintea: „Nu uita să adaugi câteva rânduri despre biografia ta.“ Dacă mă împrieteneam cu cineva nou la școală, părinții mei se întrebau unul pe celălalt: „Știm ceva despre biografia lor?“
Biografiile se împărțeau cu rigurozitate în bune sau rele, mai bune sau mai rele, curate sau pătate, relevante sau irelevante, transparente sau confuze, suspecte sau de încredere, cele care trebuiau să fie reținute și cele care trebuiau să fie uitate. Biografia era răspunsul universal la tot soiul de întrebări, fundația fără de care orice cunoaștere se rezuma la opinii. Sunt unele cuvinte al căror înțeles e absurd să-l chestionezi, fie pentru că sunt atât de elementare, încât se explică singure și orice altceva legat de ele, fie pentru că ți-ar fi rușine să mărturisești că, după atâția ani de când le auzi, încă nu le înțelegi. Biografia era unul dintre ele. Odată pronunțat, cuvântul trebuia să fie luat ca atare.
Tatăl meu fusese singur la părinți. În acte îl chema Xhaferr, ca pe colaboraționistul albanez, dar toată lumea îi spunea Zafo, ceea ce îl scutea să dea explicații de fiecare dată când se prezenta. Zafo fusese crescut de mama lui. În 1946, când avea trei ani, bunicul meu Asllan, pe care nu l-am cunoscut niciodată, i-a părăsit ca să meargă undeva la facultate; asta făcea parte din biografia lui. Când Asllan s-a întors, cincisprezece ani mai târziu, familia a dat o petrecere în cinstea lui și Nini s-a rujat. Tata nu își văzuse niciodată mama dată cu ruj și a zis tare și răspicat că nu o recunoaște, că arată ca un clovn și că nu va mai putea locui cu ei. Pe urmă a avut o ceartă aprinsă cu tatăl lui; Nini și-a șters rujul și nu s-a mai machiat niciodată. Cei doi bărbați au continuat să se certe de-a lungul anilor. Tata refuza să-i recunoască autoritatea lui Asllan, iar bunicul spunea că voința tatei era „tare ca untul“ și că trăia pur și simplu ca un „porc împăcat“. Lui Nini îi plăcea să-l citeze exact pe soțul ei: „Mai bine să fii un om nemulțumit decât un porc împăcat.“ Dar tata nu părea deloc împăcat. În realitate, suferea de atacuri frecvente de panică, ce aveau loc de obicei când i se agrava astmul și pe care încerca pe cât posibil să le ascundă.
Zafo se alesese cu astm pe vremea când era copil, în perioada în care Partidul le-a cerut, lui și lui Nini, să se mute din casa lor într-un hambar cu mucegai. Și asta făcea parte din biografia lor. Bunicul nu era prin preajmă când s-a întâmplat, dar se pare că mai târziu ar fi atras atenția că mulți oameni au astm și că tata nu ar trebui să se plângă din cauza asta. De asemenea, mai spusese că tata ar trebui să-i fie recunoscător în fiecare zi statului pentru că trăiau în socialism. Dac-am fi trăit în Vest, tata ar fi ajuns un vagabond, cântând melodii de bobdylan pe sub poduri ca să-și scoată pâinea. Și partea asta mi se părea misterioasă, nu doar pentru că nimeni nu mi-a explicat vreodată ce este bobdylan, dar și pentru că tata era total afon și nu cântase în viața lui la un instrument. Era, în schimb, obsedat de două lucruri pe care a încercat să mi le transmită și mie: cum să dansez „ca micul Ali“ și ceea ce el numea „magia formulelor lui Vieta“ în rezolvarea problemelor de algebră. Primul era o serie de mișcări de box, dar antrenamentul se oprea de obicei chiar când eram pe punctul de a crede că încep să le stăpânesc, pentru că tata rămânea fără suflu. Pe cel de-al doilea mi-l putea explica zile întregi, ba chiar săptămâni, iar entuziasmul lui pentru formulele lui Vieta creștea proporțional cu frustrarea mea.
Partea derutantă din biografia tatei nu e că i s-a spus că nu poate să meargă la facultate, ci că a ajuns să o facă în ciuda acestui lucru. Cu câteva zile înainte de începerea anului universitar, a apărut în fața unei comisii medicale, iar bunica le-a spus doctorilor că, dacă nu i se permite să studieze la facultate, tata se va sinucide. Apoi comisia i-a adresat tatei câteva întrebări și l-a trimis acasă cu o scrisoare de recomandare către autoritățile implicate, ca să i se dea voie să-și continue studiile superioare. Nu putea studia matematica, pentru că atunci ar fi putut ajunge profesor și nu i se permitea să devină profesor din cauza biografiei. A fost trimis la silvicultură, care a fost în mod clar suficient de bună pentru el, din moment ce nu a încercat niciodată să se sinucidă. În schimb, a făcut naveta între Tirana și Kavajë, orășelul unde locuia familia lui, alături de multe alte familii ale căror biografii erau similare.
Dacă matematica era una dintre marile pasiuni ale tatălui meu, nu era niciun lucru pe lume pe care mama să-l fi urât mai mult. Ăsta era un ghinion nu doar pentru că a fost nevoită să o studieze la facultate, dar și pentru că trebuia să o mai și predea elevilor de liceu. Faptul că mamei i se putea încredința rolul de profesoară, iar tatălui meu nu sugera că biografia ei era mai bună decât a lui, dar nu cu mult, căci, dacă ar fi fost cu mult mai bună, nu s-a fi căsătorit unul cu celălalt. Mamei îi plăceau Schiller și Goethe, mergea la concerte unde se cânta Mozart și Beethoven și învățase să cânte la chitară de la sovieticii care vizitaseră Casa Pionierilor înainte să rupem alianța cu ei chiar după cel de-al XX-lea Congres al Partidului. A fost lăsată să studieze literatura, dar părinții au îndemnat-o să-și schimbe specializarea, pentru că aveau dificultăți financiare, iar la științe exacte putea primi bursă.
Mama a fost a treia dintre șapte frați: cinci fete și doi băieți. Mama ei, Nona Fozi, lucra într-o fabrică de chimicale, iar tatăl ei, căruia noi îi spuneam Baçi, desfunda canale. În puținele poze pe care le avem cu mama de când era mică, pare foarte slabă, fragilă și cu cearcăne întunecate în jurul ochilor, de parcă ar fi fost anemică. Nu vorbea niciodată despre copilăria ei, dar trebuie să fi fost mizeră pentru că, atunci când tata a sugerat la un moment
dat să ne uităm la un documentar istoric despre Marea Foamete din Bengal, i-a răspuns: „Zafo, știu prea bine ce e foamea, nu trebuie să mă uit la televizor pentru asta“. Era în general ostilă televiziunii. Singurul program în privința căruia făcea o excepție era Dinastia, transmis de televiziunea iugoslavă, nu neapărat pentru că urmărea desfășurarea intrigii, ci pentru că îi plăcea să cerceteze decorurile interioare în detaliu. „Ce drăguț e“, spunea, lăsând impresia că erau lucruri pe care și le-ar fi dorit și ea. „Tare, tare drăguț.“
Familia mamei mele trăia și își ținea gospodăria la comun cu două bunici și un văr primar al tatălui ei, pe nume Hysen, care locuia la ei de când rămăsese orfan la vârsta de treisprezece ani. Mama era foarte atașată de Hysen. Când a fost adusă de la maternitate într-o zi din timpul războiului, Hysen a refuzat să-i spună pe nume, Vjollca, declarând că e frumoasă ca o păpușă. De aici a venit numele ei de alint, Doli, pe care îl folosea toată lumea. Hysen fusese la internat la Viena și a învățat-o să danseze vals și să recite în germană Erlkönig de Goethe. Uneori mama se învârtea prin casă, declamând: „Wer reitet so spät durch Nacht und Wind? Es ist der Vater mit seinem Kind“1 , alternând o voce puternică pentru întrebare cu un ton tăinuit pentru răspuns. Am presupus întotdeauna că poezia spunea povestea unui copil care nu poate să adoarmă, până când mi-a recitat-o de la cap la coadă într-o noapte de iarnă, când afară era furtună și am copt castane în foc. Apoi mi-a tradus-o și încă simt fiori pe șira spinării când îmi amintesc ultimele două versuri: „Abia mai ajunge la pragul dorit; / În brațele sale copilu-a murit.“
Mama și Hysen mai aveau în comun și pasiunea de a face mașini, vaporașe, trenuri și avioane din resturi de hârtie; toate pentru a fi trimise în călătorii imaginare. Hysen suferea de un soi de tulburare mintală și avea adesea crize, iar după aceste crize cădea într-un somn adânc, ca un fel de comă. Când se trezea, vorbea doar germană, apoi un amestec de germană și albaneză, iar când se simțea suficient de întremat cât să se ridice din pat, el și mama desenau hărți ale orașului nostru, Durrës, încercuind anumite zone din jurul lui, marcând anumite clădiri și drumuri, din care făceau apoi bărci de hârtie despre care el pretindea că transportă aurul familiei. Bărcile erau toate numite după Teuta, regina antică iliră care i-a trimis pe pirați să se lupte cu romanii, chiar dacă erau numerotate diferit: Teuta I, Teuta II, Teuta III. Mama spunea că Hysen se pregătea pentru ceea ce el numea „vremea pacii“. În vremea pacii, a promis el, mama și frații săi aveau să se mute într-un castel, să se plimbe haihui pe terenul care le aparținea, să călărească cai de curse și să se îmbrace ca niște prinți și prințese. De fiecare dată când Hysen îi povestea la ce se puteau aștepta odată cu venirea „pacii“, mama uita că trecuse o zi întreagă fără să mănânce.
De asemenea, Hysen o învățase pe mama să joace șah, iar familia a încurajat-o să se înscrie la clubul din oraș, de unde primea treninguri gratis și cu care pleca în turnee. La douăzeci și doi de ani, a devenit campioană națională la șah și și-a apărat titlul câțiva ani la rând. Îmi amintesc sunetul ritmic al tocurilor ei în timp ce străbătea sala mare a Palatului Sporturilor, unde antrena echipe de tineret, alunecând de la un rând de mese la următorul, acompaniată doar de tic-tacul ceasurilor de șah din lemn supradimensionate așezate între jucători. Urmărea fiecare joc timp de câteva minute fără să spună niciun cuvânt și, dacă un copil era pe cale să facă o mișcare greșită, ridica degetul arătător și lovea încetișor o dată sau de două ori calul sau nebunul amenințător, apoi trecea la masa următoare. „E un sport pentru minte“, obișnuia ea să spună când mă încuraja să joc și o lua ca pe o ofensă personală când așteptam ca atenția să-i fie distrasă de alți copii și o ștergeam ca să asist la meciurile de ping-pong în altă sală. „Frumusețea șahului“, insista ea, „e că nu are nimic de-a face cu biografia. Totul depinde de tine“. Când s-a îmbolnăvit, mama avea tendința să descrie schimbările din corpul ei cu aceeași precizie monotonă și detașată cu care explica regulile de bază ale mutării pieselor pe tabla de șah. Întotdeauna descria doar ce s-a întâmplat, nu și ce simțea. Nu se lamenta aproape deloc; nu am văzut-o niciodată să plângă. Emana încredere supremă și autoritate absolută; genul de care se bucură cei care reușesc cumva să-i convingă pe alții că ar fi împotriva intereselor lor să-și pună la îndoială subordonarea. Deținea întotdeauna controlul. Întotdeauna, cu o singură excepție – când m-am născut eu. În dimineața zilei când era programată să se interneze la maternitate, s-a încuiat în baie, încercând să-și aranjeze părul așa cum văzuse de curând la cineva la televizor, o doamnă care devenise recent prima femeie prim-ministru din istoria Marii Britanii.
Ținând cont că mama foarte rar se piaptănă, ce să mai vorbim de coafat, ăsta era un semn clar, dacă nu de panică, măcar de anxietate fără precedent.
Pe 8 septembrie 1979, Zëri i Popullit, ziarul oficial al Partidului, a relatat despre un atac îndreptat de guvernarea rhodesiană rasistă a lui Abel Muzorewa împotriva Mozambicului, a criticat explozii nucleare recente din zonele de testare ale Statelor Unite, a atras atenția asupra unui caz nou de corupție în cadrul poliției din Houston – un alt exemplu suprem de degenerare a capitalismului – și a denunțat exploatarea copiilor în fabricile de textile din Madrid. Un editorial lung condamna Voice of America și Novosti ca arme de agresiune ideologică ale celor mai mari două superputeri ale lumii. Pagina de știri din străinătate includea un mesaj de solidaritate cu grevele care continuau peste tot în lume: lucrătorii navali din portul din Rotterdam, mecanicii de la British Leyland, profesorii din Peru, Costa Rica și Columbia. Eu m-am născut la ora zece dimineața.
Părinților mei le luase câțiva ani să facă un copil; începând cu Acordurile de la Helsinki semnate în august 1975, mai mult sau mai puțin, așa cum îi plăcea tatălui meu să sublinieze. Când m-am născut, mi s-au dat treizeci la sută șanse de supraviețuire. Ai mei nu îndrăzneau să-mi dea un nume, dar venerau numărul de spital pe care îl primisem: 471. Doar copiii morți nu primeau număr și, din moment ce nu eram încă moartă, viața trebuia sărbătorită.
„Jeliserăm decenii întregi“, mi-a spus mai târziu bunica. „Când te-ai născut, a apărut speranța. Speranța e ceva pentru care trebuie să te lupți. Dar vine un moment când ea se transformă în iluzie; e foarte periculos. Totul ține de cum interpretezi faptele.“ 471 era îndeajuns să dea familiei mele speranță, dar doar atât.
Mama mea și cu mine am fost separate din minutul în care m-am născut: ea a rămas în salonul de maternitate până când s-a refăcut după operație, iar eu am fost trimisă la alt spital, unde am trăit conectată la tot felul de aparate, fără să dau vreun semn de progres, până când bunica s-a hotărât să ceară permisiunea să mă aducă acasă. Când am părăsit incubatorul, având cinci luni și sub trei kilograme, greutatea unui nou-născut, șansele mele de supraviețuire crescuseră la cincizeci la sută. „Ca acelea ale diplomaților americani la Teheran“, avea să glumească mai târziu tata, „dar dacă Nini n-ar fi insistat, se prea poate să fi fost ținută ostatică mai mult timp“. Faptul că fusese acceptată cererea bunicii era semn bun pentru biografia noastră.
În primele mele luni de viață, garsoniera închiriată de familia mea de la un fost muncitor de cooperativă a fost transformată în unitate de terapie intensivă. Tata aducea lemne din grădină ca să țină focul permanent aprins, mama stătea până târziu cosându-mi haine, iar bunica steriliza tot ce îi cădea în mână: tacâmuri, foarfeci, oale și tigăi, dar și lucruri fără nicio legătură, precum ciocane și clești. Vizitatorii nu erau admiși decât dacă purtau mască și, pentru că măștile erau o raritate, în curând nu și-au mai făcut deloc apariția.
„În orice altă familie, nu ar fi supraviețuit“, a declarat Dr. Elvira, care venea regulat să-mi verifice starea de sănătate, la prima mea aniversare. „Felicitări! Puteți să nu-i mai spuneți 471. Uită-te la obrăjorii ăștia bucălați. Mai bine îi spuneți «ardeiaș umplut».“
Trebuie să mi se fi administrat niște doze de imunitate ieșite din comun când am fost mică pentru că, după acele prime câteva luni, aproape că nu m-am mai îmbolnăvit niciodată. Când eram copil, eram bolnavă atât de rar, încât ajunsesem să idealizez boala, să mă gândesc la convalescență ca la un fel de premiu acordat numai celor puțini aleși, întrebându-mă ce isprăvi trebuie să faci încât să meriți temperatură ridicată, tuse cu expectorare sau măcar o banală durere în gât. De fiecare dată când dădea iama prin clasă vreo infecție, îi întrebam pe copiii care lipsiseră de la școală dacă pot să-i îmbrățișez strâns, în speranța că voi lua și eu ce avuseseră ei. În rarele ocazii când reușeam să mă molipsesc, stăteam acasă sorbind ceai din frunze de dafin și o rugam pe bunica să-mi spună povestea despre cum 471 a supraviețuit până a ajuns ardeiaș umplut. „Cum sună biografia mea?“ întrebam. „Ai fost un copil născut prematur“ era întotdeauna prima ei propoziție. „Ai venit înainte ca noi să fim pregătiți. În afară de asta, biografia ta de până acum e cât se poate de bună.“
Abia când Elona și-a pierdut mama în circumstanțe foarte asemănătoare cu cele cărora mama mea și cu mine le supraviețuiserăm, am înțeles că lucrurile ar fi putut sta altfel și pentru noi. Am început să mă gândesc la viața mea ca la o poveste miraculoasă de aventuri. Dar Nini nu fost niciodată de acord că a fost vorba de un miracol; întotdeauna a respins posibilitatea că lucrurile ar fi putut să meargă altfel. Spunea povestea primelor mele luni de viață cu o atribuire atât de precisă a cauzelor și efectelor, încât suna mai degrabă ca analiza unei teorii științifice, ca o reconstrucție a legilor naturii mai degrabă decât o descriere a unor evenimente ce ar fi putut avea alt curs. Reușita se datora întotdeauna oamenilor potriviți care făcuseră alegerile potrivite, luptându-se pentru speranță când ăsta a fost un lucru întemeiat și interpretând faptele de așa natură încât să distingă speranța de iluzie.
În fond, spunea bunica, ne aflăm mereu la cârma vieții noastre. „Biografia“ era crucială pentru cunoașterea limitelor lumii tale, dar, odată ce cunoșteai acele limite, erai liber să alegi și deveneai responsabil pentru deciziile tale. Existau pierderi și existau câștiguri. Trebuia să te ferești să fii flatat de victorii și să înveți să accepți înfrângerile. Ca și mișcările de șah pe care le descria mama mea, jocul îți stătea la dispoziție odată ce-i stăpâneai regulile.
____
1 „Ce tropot se aude prin noapte și vânt? / E tatăl purtându-și copilul plăpând“ („Craiul ielelor“, în Goethe, Viața-i un lucru bun: O sută de poeme alese de Siegfried Unseld, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Univers, București, 1999, p. 53.
Traducere din limba engleză și note de Bertha Savu
(Volumul Liberă. Un copil și o țară la sfârșitul istoriei va apărea în curând la Editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction.)